Arhivă pentru Aprilie 2011

29
Apr
11

Izvorul Tamaduirii

Izvorul Tamaduirii

In vinerea din Saptamna Luminata, crestinii ortodocsi sarbatoresc Izvorul Tamaduirii. Aceasta sarbatoare ne aduce aminte de una dintre minunile Maicii Domnului, petrecuta cu un orb. Inainte de a fi imparat, Leon cel mare a gasit intr-o padure un orb, care i-a cerut apa. La indemnul Maicii Domnului, Leon i-a dat orbului sa bea apa dintr-un izvor, iar orbul s-a vindecat de orbirea sa.

Pentru a multumi Maicii Domnului, cand a ajuns imparat, Leon cel Mare a ridicat in apropierea izvorului o biserica unde s-au savarsit apoi multe minuni. Aceasta Biserica, situata in vechiul cartier Vlaherne, se mai vede si astazi in Istambul.

Sarbatoarea Izvorul Tamaduirii s-a generalizat in Biserica Ortodoxa in timpul secolelor V – VI.

In toate bisericile si manastirile ortodoxe, dupa oficierea Sfintei Liturghii, se savarseste slujba de sfintire a apei, dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.

Calendar Ortodox

 

Anunțuri
26
Apr
11

Invierea Domnului – sarbatoarea luminii si a bucuriei

Invierea Domnului - sarbatoarea luminii si a bucuriei

Pastile sunt in Ortodoxie „sarbatoarea sarbatorilor”. Daca sarbatoarea este o tasnire de viata dumnezeiasca in creatie si ca atare o tasnire de lumina mai presus de fire, Pastile sunt tasnirea deplina a vietii dumnezeiesti in existenta noastra crestina. Natura noastra omeneasca nu mai e straluminata numai trecator de o raza dumnezeiasca, care arata ca ea nu e de la sine si singura existenta, ci aceasta natura e strabatuta deplin si pentru veci de viata dumnezeirii, e transfigurata, pnevmatizata, ridicata din inlantuirea procesului de corupere continua care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul in iadul tenebrelor.

De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetueaza explozia de bucurie a ucenicilor care au vazut pe Domnul inviat. De aceea credinciosii se saluta cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: „Hristos a inviat!” „Adevarat a inviat!”, pana la Inaltarea Domnului, de cand se saluta cu alta veste tot asa de mare, legata interior de prima: „Hristos s-a inaltat!”, pana la Cincizecime, care anticipeaza Cincizecimea deplina sau umplerea desavarsita a vietii noastre de Duhul Sfant.

Bucuria aceasta are atata entuziasm in ea, incat ea e ca o „sfanta betie”, ca o „betie treaza” de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa. E ca o „betie treaza”, pentru ca e produsa de cea mai autentica dar si cea mai minunata realitate, realitatea neasemanat de frumoasa a vietii vesnice si plenare, mai frumoasa si mai minunata decat si-o poate inchipui orice imaginatie, motiv pentru care Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca ingerii nu pun in functie nici o imaginatie, pentru ca realitatea pe care o vad intrece orice imaginatie.

Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, in urma Pogorarii Duhului Sfant, care parea privitorilor ca o betie (Fapte II, 13), incepuse de la Inviere. Ea caracterizeaza bucuria credinciosilor de la Pasti, care ramane temelia vietii sufletesti a lor in tot cursul vietii pamantesti. Acest entuziasm e produs de impartasirea de „vinul cel nou” al vietii de care a vorbit Hristos inainte de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): „Veniti cu rodul vitei celei noi al dumnezeiestii veselii, in ziua cea vestita a invierii imparatiei lui Hristos sa ne impartasim”.

Femeile mironosite afland de la inger despre Invierea Domnului, alearga „cu frica si cu bucurie mare” sa duca aceasta veste ucenicilor. Justificand bucuria lor, primul cuvant pe care li-l adreseaza Iisus cel inviat la intalnirea cu ele, este: „Bucurati-va!” (Matei XXVIII, 9). De atunci cei ce cred alearga cu aceeasi bucurie debordanta in noaptea Pastilor si in zilele ce urmeaza, vestind tuturor celor pe care ii intalnesc: „Hristos a inviat!”. Bucuria este starea sufleteasca principala pe care a produs-o vestea invierii in cei care stiau ca viata lor sfarseste in moarte. Bucuria aceasta se mentine in crestini continuu, dar se actualizeaza mai ales in noaptea Pastilor.

Femeile mironosite se bucura nu numai pentru ca-l vor vedea iarasi pe invatatorul iubit, ci pentru ca invierea Lui inlatura in general moartea ca sfarsit al vietii noastre, deschizandu-i orizontul eternitatii. Aceasta este si cauza bucuriei noastre din orice timp. In viata noastra, a crestinilor, s-a produs prin Invierea lui Hristos o schimbare radicala, in ea a patruns o lumina nesfirsita, continutul ei a capatat o valoare incomensurabila, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabila.

Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiasca justetea bucuriei de care au fost cuprinse femeile mironosite. El nu le-a indemnat sa se bucure pentru simplul fapt ca vor fi iarasi cu El, ci pentru semnificatia generala noua si plina de fericire pe care o are Invierea Lui pentru cei ce cred in El. Aceasta confirmare a produs-o Hristos de atunci incoace continuu: faptul ca Apostolii au fost in stare sa moara pana la unul pentru marturia Invierii lui Hristos, faptul ca marturia aceasta a produs milioane de mucenici si de sfinti, ca cei credinciosi nu pot gasi sens existentei lor fara aceasta Inviere, e o repetare continua a confirmarii Invierii date de catre Hristos.

Existenta noastra s-a umplut prin Invierea Domnului de bucuria prin excelenta, de o bucurie reala, consistenta si durabila.

Se stie ca pe noi crestinii bucuriile trupesti nu ne satisfac deplin, ca sufletul nu e satisfacut de ele, iar bucuriile sufletesti sunt nedepline, pentru ca noi traim marginile cunoasterii, ale iubirii, ale puritatii sentimentelor noastre.

Bucuria Invierii nu e nici trecatoare, nici nedeplina. E bucuria prin excelenta, pentru ca e bucuria eterna si deplina. De aceea, nimeni nu trebuie sa fie trist in noaptea Invierii. Nimeni nu trebuie sa planga. Caci toate motivele de intristare apar acum fara insemnatate fata de biruirea mortii. De ce sa ne intristam de pricini care ne conduc spre moarte, cand stim acum ca prin moarte trecem la viata vesnica. De aceea Biserica canta in noaptea Invierii: „Cu bucurie unul pre altul sa ne imbratisam: O, Pastile! Izbavirea de intristare”. Iar in cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur din noaptea de Pasti se spune: „Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia pentru toti. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a eliberat pe noi moartea Mantuitorului”.

Si precum inainte de Invierea lui Hristos toate erau tinute intr-o frantura de sens neimplinita, batjocorita, chinuitoare, asa Invierea Lui umple toate de lumina si de bucurie. Caci, cand o singura particica din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Daca pentru o singura faptura – si aceasta este umanitatea lui Hristos – timpul a devenit un timp spre inviere si spre viata de veci, lumina in care e pusa acea faptura e vazuta de toate celelalte si devin o asigurare spre invierea si viata de veci, despre lumina integrala pentru noi toti. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sarbatori, etape ale inaintarii in lumina, ducandu-ne tot mai aproape de marea lumina eshatologica. Mai bine zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii vesnice, al petrecerii vesnice in lumina descoperita a invierii, cum zilele saptamanii, zile inchinate sfintilor care au trait timpul in aceasta lumina a invierii, sunt sarbatori pregatitoare pentru duminica invierii, cum au fost si pentru ei.

Precum bucuria invierii intrece toate bucuriile si copleseste toate tristetile, asa lumina ei intrece toate luminile revelatiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stalp de foc conducea un popor dintr-o robie pamanteasca intr-o libertate pamanteasca exterioara; acolo Moise le facea cunoscuta voia Lui Dumnezeu ascuns in intuneric si simtit in parte doar de el insusi. Aci Dumnezeu insusi, Soarele Hristos ne lumineaza, aratat prin Invierea Sa din morti in mod deplin, si ne conduce spre libertatea si viata deplina a vietii eterne: „In locul stalpului celui de foc a rasarit Soarele dreptatii, in locul lui Moise, Hristos, mantuirea sufletelor noastre”.

S-a spus ca „vestea buna” (Evanghelia) crestina se concentreaza in vestea Invierii lui Hristos, temei al sigurantei ca si noi vom invia. Apostolii si-au vazut misiunea lor in a fi martori ai Invierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur insa ca aceasta veste a fost prin excelenta „vestea buna” nu pentru ca a anuntat invierea unui om simplu; nici n-a intemeiat nadejdea invierii noastre a tuturor pe invierea unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o inviere pentru eternitate si spre plenitudinea vietii in Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan putin deosebit, dar tot relativ, al vietii omenesti obisnuite. Ea a fost vestea prin excelenta buna, pentru ca a anuntat Invierea Celui ce fiind om a fost si Dumnezeu si pentru ca noi inviind, pe temeiul Invierii Lui, ne vom impartasi de viata deplina a umanitatii lui in Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Invierii lui Hristos, au fost in acelasi timp martorii tuturor semnelor si cuvintelor prin care Hristos insusi si-a dovedit dumnezeirea Lui, ca unii ce au stat in preajma Lui „in tot timpul petrecerii Lui intre noi” (Fapte I, 21). Numai o astfel de inviere e o inviere intru plinatatea eterna a vietii noastre si ea intemeiaza bucuria noastra plenara sau coincide cu ea.

Femeile mironosite pleaca de la mormant nu numai cu bucurie, ci si cu „frica mare”. In bucuria lor e prezenta simtirea misterului, simtirea izbucnirii existentei supreme, dumnezeiesti. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obisnuita. Heidegger a deosebit intre „Furcht” ca frica de ceva din lume si „Angst” ca un fel de cutremurare in fata mortii, care pune capat existentei in lume. In bucuria traita de femeile mironosite la vestea invierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea inaintea unui alt plan de existenta. Dar cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o spaima, caci nu era produsa de sentimentul golului, al nefiintei, ci era o cutremurare amestecata cu, bucurie. Invierea lui Hristos e „incepatura altei vieti, vesnice”.

Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existentei noastre, l-au simtit ca un plan al existentei in plenitudine.

Viata crestinului in plenitudinea si deci in bucuria si lumina deplina este o alta viata, la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuata de noi insine, ci de Dumnezeu asupra fiintei noastre, desi ni se cere si noua pregatire si receptivitate pentru aceasta.

Acesta e sensul cuvantului „Pasti”. In Sinaxarul de la utrenia Invierii, Pastile, care se traduc prin cuvantul romanesc „trecere”, sunt asemanate cu „trecerea” de la nefiinta la existenta in actul creatiei de la inceput, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui in tara fagaduintei si cu Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Invierea este ultima „trecere” prefigurata de celelalte. Ea e „trecerea” desavarsita, pentru ca e trecerea noastra de la pamant la cer. Si data fiind domnia mortii, instaurata prin pacat. Invierea e si trecerea definitiva si totala a creatiei de la moarte la viata.

In aceasta ultima trecere sau transcendere se implineste scopul crearii lumii de catre Dumnezeu.

Iata cuvantul Sinaxarului: „Aceasta zi o numim Pasti care inseamna in limba evreiasca trecere. Pentru ca aceasta e ziua in care a adus Dumnezeu la inceput lumea din nefiinta. Intru aceasta zi scotand pe poporul Israel din mainile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Rosie. Tot intru aceasta zi s-a pogorat din cer si s-a salasluit in pantecele Fecioarei. Si acum din pantecele iadului scotand toata firea omeneasca, o a inaltat la ceruri si o a adus la cinstea cea dintai, a nestricaciunii”. Invierea e o transcendere a noastra la plenitudinea vietii in Dumnezeu, deci la investirea ei cu toate lucrarile dumnezeiesti necreate, dar a transcendere la care colaboreaza si ea. Transcenderea existentei noastre din robia pacatului, la o viata deplin pnevmatizata prin indumnezeire s-a facut prin nasterea si invierea umanului in ipostasul divin.

Propriu-zis Hristos insusi e „Pastile”. El e transcenderea, pentru ca in El se produce aceasta, pentru ca in El se preda fiinta noastra in mod deplin lui Dumnezeu prin jertfa. Si ne preda intr-o nevinovatie si blandete asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe cand mielul acela n-a ridicat cu adevarat pacatul lumii pentru ca jertfa lui nu era actul liber al unui om fara pacat si deci n-a putut obtine decat o trecere a fiilor lui Israel din robia pamanteasca la libertate pamanteasca, ca prefigurare a trecerii de la alta robie la alta libertate superioara, Hristos a venit ca Mielul in sensul deplin al cuvantului care ne-a trecut de pe pamant la cer, pentru ca El insusi a facut aceasta trecere pentru Sine ca om: „Hristos, Pastile cele noua, jertfa cea vie jertfita, Mieluselul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”.

In Hristos cel inviat ramane inscrisa jertfa, caci numai prin jertfa Lui s-a facut transcenderea. El ramane Pastile permanent prin excelenta sau trecerea continua, ca sa putem trece si noi in orice timp impreuna cu El in planul invierii si al vietii de veci. Toata existenta noastra si a istoriei este, unita cu Hristos, un Paste, o trecere, de aceea si o jertfa cu Hristos insusi. De aceea, laudand pe Hristos cel inviat, nu uitam sa laudam si Crucea Lui, caci prin ea a infaptuit Hristos trecerea de la moarte la viata si prin ea putem face si noi aceasta trecere: „Cinstitei Crucii Tale ne inchinam Hristoase si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim. Caci cu rana Ta noi toti ne-am vindecat”. Sau: „Facandu-se ca un om, patimeste ca un muritor, si prin patima pe cel muritor il imbraca intru nestricaciune”.

In taria incoruptibilitatii e fructificata taria spirituala a patimirii de buna voie si fara vina. In ordinea spirituala, nevinovatia, blandetea si jertfa Mielului care suporta junghierea, echivaleaza cu puterea leului care invinge moartea. In ordinea spirituala numai Mielul nevinovat si injunghiat ia puterea; numai el este leul care biruieste (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbeste de puterea crucii lui Hristos in saptamana Patimilor, tot asa se vorbeste de ea in sarbatoarea Pastilor: „Cu crucea Ta ai stricat blestemul lemnului, cu ingroparea Ta ai omorat stapanirea mortii”. Crucea continua sa ne lumineze si acum din Hristos, caci ea inseamna blandete, moarte fata de tot ce ne tine inlantuiti de ceea ce ispiteste trupul si dezvolta patimile care ne fac neliberi si ne inchid intr-o existenta a repetitiei lipsita de sens, incheiata prin moartea definitiva.

Datorita crucii acesteia, Hristos n-a putut fi tinut in iad, caci introducea acolo liniste, blandete si nevinovatie, aducea lumina din care emana puterea de leu biruitor. Blandetea si ferma lui daruire de sine ii fac pe cei de acolo sa scape de legaturile dureroase ale pacatului lor si sa se descopere pe ei insisi in adevaratul sens al existentei lor: „Cela ce a dat invierea neamului omenesc, ca un miel spre junghiere s-a adus. Infricosatu-s-au de acesta capeteniile iadului si s-au ridicat portile cele de durere, ca a intrat imparatul slavei, zicand celor din legaturi: „Iesiti!” Si celor din intuneric: „Descoperiti-va!” (Miercuri seara din Saptamana luminata).

In baza puterii Sale, Hristos intra in iad in mod paradoxal ca „jertfit si nejertfit”, ca „jertfa vie”, ca predat cu totul lui Dumnezeu si tocmai de aceea plin de putere dumnezeiasca, ca Miel si ca imparat. Blandetea Lui e cu atat mai biruitoare cu cat este a imparatului: „Mantuitorul meu, vie si nejertfita jertfa, ca un Dumnezeu pe Tine insuti de voie aducadu-Te Tatalui, ai inviat pe Adam impreuna cu tot neamul, sculandu-Te din mormant” (din Canonul din noaptea de Pasti). Sau: „Doamne, cela ce iadul ai pradat si moartea ai calcat, Mantuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu cinstita crucea Ta, miluieste-ne pe noi”. Iadul nu a putut suporta prezenta in el a Mielului jertit, caci in blandetea Lui era puterea dumnezeiasca.

In iubirea maxima manifestata de Hristos pe cruce e atata viata si putere ca prin ea revine la viata nu numai trupul Sau, ci trezeste din moarte sau din paralizie si puterile sufletesti ale celor din iad. Dar aceasta putere a iubirii ce a mers pana la cruce, o actualizeaza Hristos continuu. El pastreaza ranile sale in trupul Sau ca o sursa permanenta a iubirii sale, ca o dovada ca Cel ce a inviat nu e altul decat Cel ce s-a rastignit pentru noi. Daca ar fi altul, invierea Lui si cea viitoare a noastra n-ar avea temeiuri in iubirea Lui si n-am fi pregatiti si noi pentru ea prin iubirea noastra fata de El, trezita de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desavarsire spirituala: „Ranile Tale, Hristoase, care de voie le-ai rabdat pentru noi, le-ai aratat ucenicilor Tai, punandu-le marturie slavitei invierii Tale” (la Utrenia din duminica Tomii).

Prin pipairea ranilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestata in rastignire a fost asa de mare, ca prin ea a inviat si ne va invia si pe noi, caci o asemenea iubire nu putea fi decat iubire dumnezeiasca. Numai in sensul ca iubirea maxima, iubirea adevarata este iubire dumnezeiasca se adevereste adagiul: „Iubirea in veci nu moare”.

Iubirea nevinovata a Mielului striga in urechile sufletelor amortite ale celor din iad ca un racnet de leu trecandu-i in imparatia Sa: „Desteptat-ai dupa ce ai adormit, pe cei morti din veac, imparateste ca un leu racnind in iad”.

Viata invierii este viata plinatatii si deci a luminii depline si aceasta calitate o are pentru ca este o viata de participare neimputinata la viata lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumarii trupului si invierii lui in ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul. Propriu-zis asumarea naturii noastre in Dumnezeu-Cuvantul trebuia sa ajunga la Inviere.

Sarbatoarea Pastilor in Biserica Ortodoxa da expresie acestei bucurii si lumini nemarginite, izbucnite in existenta omeneasca odata cu tasnirea orizontului vietii dumnezeiesti in ea. Caci prin aceasta viata crestinilor e inaltata la plenitudine si eternitate in Dumnezeul devenit om, la impartasirea de viata nelimitata si transcendenta a lui Dumnezeu, revarsata din ipostasul Cuvantului.

Nu exista imn pascal care sa nu dea expresie acestei bucurii, nascuta din incredintarea izbucnirii plinatatii de lumina si de existenta in viata noastra pamanteasca: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa”, proclama preotul inconjurand tetrapodul, mai bine-zis Evanghelia asezata pe el ca simbol al lui Hristos si tamaindu-l dupa ce a inceput slujba Invierii cu lauda adusa Sfintei Treimi, care a savarsit intreaga aceasta opera.

Iar primul imn pe care-l canta Biserica in aceasta noapte, la slujba care incepe odata cu trecerea noptii din miezul ei, este un indemn adresat nu insilor singulari, ci obstii credinciosilor sa se deschida luminii aduse de Invierea lui Hristos, prin trecerea virtuala a intregii noastre creatii de la moarte la viata si de la pamant la cer: „Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Lumina invierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la rasarit pana la apus descoperind pentru o clipa ce inseamna a zace in intuneric, ci o lumina statornica, de o adancime necuprinsa care descopera cele de sus si cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme: „Acum s-a umplut de lumina si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru care s-a intarit”. S-a descoperit destinatia noastra, a credinciosilor pentru viata eterna in Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii care vrea sa se uneasca cu noi pentru veci s-a descoperit destinatia trupurilor, care se descompun, spre participarea la slava noastra in Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace si drum de desavirsire si de pregatire a crestinilor spre viata eterna. intru invierea lui Hristos, odata cu natura omeneasca s-a intarit, intr-o vesnica incoruptibilitate, intreaga natura.

Viata invierii, care s-a ridicat din mormant, mai bine-zis Iisus insusi caci viata adevarata e totdeauna o persoana, e un izvor al incoruptibilitatii noastre. Viata Invierii lui Iisus e ca o apa din care adapandu-ne intretinem viata noastra pentru veci, spre deosebire de apa care, prin lovitura de toiag a lui Moise, izvorand din piatra, intretinea numai viata trupului pentru scurt timp. Persoana in general e un izvor viu de viata pentru alte persoane. Dar persoana lui Hristos, persoana divina dar ea insasi si persoana umana nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapa, adapa in veci si pentru veci si persoanele noastre: „Veniti sa bem bautura noua, nu din piatra seaca facuta cu minuni, ci din izvorul nestricaciunii, din Hristos cel ce a izvorit din mormant, intru care ne intarim”.

A bea dintr-o persoana inseamna a fi intr-o comuniune cu ea, asa cum a bea din natura, din piatra, inseamna a fi intr-o comunicare cu natura. Iar cu natura nu poate comunica decat trupul, nu persoana ca intreg. A bea din Persoana lui Hristos inseamna a fi in comuniune cu un izvor de putere spirituala infinita, care a facut si trupul pe care l-a luat incoruptibil si poate invia la o stare de incoruptibilitate eterna si trupul celor ce sunt in comuniune cu Ea.

Trupul inviat al lui Hristos e pnevmatizat sub forta spiritului Sau indumnezeit, prin gradul dumnezeiesc al puterii obtinute de el, iar aceasta stare de pnevmatizare il spiritualizeaza in asa masura incat nu mai e experiat ca un obiect impenetrabil, ci primit ca un continut al subiectului Sau, fluid si penetrant, capabil sa se interiorizeze celorlalte subiecte, impreuna cu subiectul Lui spiritual propriu-zis: „Hristos reaprinde trupul Sau ca pe un sfesnic de lumina Sa dumnezeiasca”, spune Sfantul Maxim Marturisitor. Trupul lui Hristos devine luminos ca si dumnezeirea lui, sau ca si subiectul dumnezeiesc si indumnezeit al lui Hristos.

Ideea pancomuniunii universale in Hristos cel inviat o exprima Sfantul Atanasie astfel : „Cuvantul, prin care si in care au fost create toate lucrurile, conduce din nou creatiunea intreaga, care parasise miscarea ce i-a fost data si o recompune si o readuna. Diviziunile aparute in creatiune prin separarea elementelor, care erau destinate sa mentina creatiunea ca un tot si sa n-o lase sa se imparta, au fost depasite in Hristos si puterea unificatoare realizata in El exercita o forta de unificare in toata creatiunea.. Prin moartea si Invierea Sa a indepartat separarea dintre rai si lumea aparuta dupa cadere si ne-a deschis noua raiul interzis, pentru ca El insusi se intoarce dupa Inviere pe pamant si arata ca raiul si pamantul sunt una. Prin inaltarea la cer uneste cerul cu pamantul si ridica trupul nostru omenesc asumat de El si alcatuit din aceeasi esenta ca si al nostru. Ridicandu-se cu sufletul si cu trupul deasupra cetelor ingeresti, a restabilit uniunea intre lumea noastra sensibila si inteligibila si armonia creatiunii intregi”.

Toate au fost puse in lumina deplina a scopului lor prin Inviere. Prin ea a inceput raiul comuniunii eterne si depline intre noi crestinii si Dumnezeu si intreolalta. De aceea toate lauda acum in mod constient, sau fara sa-si dea seama, pe Hristos: „Luminatu-s-au toate cu Invierea Ta, Doamne, si raiul iarasi s-a deschis si toarta zidirea laudandu-Te, cantare Tie aducem totdeauna”.

Cantarea bisericeasca prezinta experienta acestui inceput de pan-comuniune deplina, ca o pornire a credinciosilor de a se imbratisa, de a privi ca frati si pe dusmani si de a ierta: „Ziua invierii, sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam, sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru Inviere”. Transparenta vrituala a trupurilor, corespunzand transparentei incepatoare a sufletelor, implica o totala intimitate si familiaritate.

In aceasta inferioritate si familiaritate reciproca, fluida si profunda a persoanelor, care are ca subiect central pe Hristos, acesta nu e numai izvorul apeil vii a unei existente intinerite, vesnic nevestejite in bogatia si in noutatea ei continua si inepuizabila, ci si izvorul care lumineaza toata realitatea aceasta a pan-comuniunii totale. In acest tot al pan-comuniunii personale e o lumina solidara cu curatia, cu sfintenia, cu transparenta si cu sinceritatea ei. Unde nu e curatie in relatii, nu e nici comuniune deplina, nici lumina deplinei descoperiri reciproce. Hristos e lumina ce se descopere deplin, in profunzimea neajunsa a calitatii de cauza creatoare si sustinatoare a vietii tuturor, pentru ca din el izvoraste curatia iubirii atotgeneroase fata de toate.

Aceasta sfintenie a comuniunii totale incepatoare, care tasneste prin Invierea lui Hristos, umple pe adevaratii crestini in miezul noptii in care se produce, de o ambianta de sfintenie, de limpezime, de transparenta si de apropiere, a caror expresie totala e o pace mai presus de fire intre toate. Cerul patrunde cu lumina lui infinita toata firea facand-o proaspata ca la inceput, dandu-i stralucire de sarbatoare: „Cat este de sfintita cu adevarat si mult praznuita si stralucita aceasta noapte de mantuire, mai inainte vestitoare a zilei celei purtatoare de lumina a invierii, intru care lumina cea fara de ani din mormant tuturor a stralucit”.

Sarbatoarea e simtita ca o totala transcendere realizata de creatie in Hristos cel inviat. Transcenderea pe care Biserica o numeste Pasti e traita intr-o negraita bucurie, intr-o bucurie de copii nevinovati si zburdalnici. Biserica exprima aceasta transcendere intr-o insirare de atribute care ar vrea sa fie fara sfarsit pentru ca sunt cu neputinta de cuprins si de exprimat, si prin care incearca sa exprime negraita stare cu totul noua in care ea transforma firea: „Pastile cele sfintite astazi noua s-au aratat, Pastile cele noua si sfinte, Pastile cele de taina, Pastile cele preacinstite, Pastile, Hristos Mantuitorul, Pastile cele fara prihana, Pastile cele mari, Pastile credinciosilor, Pastile care au deschis noua usile raiului, Pastile cele ce sfintesc pe toti credinciosii”.

Am vazut ca Sfantul Maxim Marturisitorul a inteles trupul inviat al Domnului ca un sfesnic spiritualizat din care lumineaza dumnezeirea Lui in mod neimpiedicat. Cantarea bisericeasca vede in trupul inviat al Domnului o oglinda a dumnezeirii Lui. Ea scoate pe langa aceea in evidenta faptul ca aceasta stare si functiune a trupului este cea mai inalta treapta la care este ridicat el. Ea este treapta eshatologica la care vor fi ridicate trupurile noastre. Trupul lui Hristos este parga acestei trepte eshatologice culminante a trupurilor noastre.

In Hristos culmineaza lumina la care se vor ridica adevaratii crestini prin stradanii continue. Tot intunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos lumina lumii. Daca mai ramane un iad, el nu mai proiecteaza asupra lumii nici un fel de intuneric, de lipsa de sens. Legaturile lui cu lumea au fost taiate. Desigur e vorba de lumea vazuta de cei ce cred in Invierea lui Hristos.

Lumina neinserata care iradiaza din trupul lui Hristos nu e o lumina impersonala, ci lumina Persoanei supreme, deci si caldura dragostei supreme a lui Dumnezeu adus aproape crestinilor credinciosi si comunicata lor, intrucat aceasta Persoana s-a facut si ramane in veci si om: „Inchinaciune de seara aducem Tie, luminii neinserate, care la sfarsitul veacurilor, ca intr-o oglinda prin trup ai stralucit lumii si pana la iad te-ai pogorat si intunericul cel de acolo l-ai stricat si lumina invierii neamurilor ai aratat, Datatorule de lumina, Doamne, slava Tie” (Miercuri seara in Saptamana luminata).

Lamuriri de mare pret cu privire la trupul inviat al Domnului dau cantarile din Duminica Tomii. Acesta pipaie urmele ranilor din coasta Lui, ceea ce dovedeste ca trupul e mentinut in veci. Dar trupul acesta e arzator ca focul si numai condescendenta Domnului il apara pe Toma sa nu se arda la atingerea lui. Focul curatiei, al iubirii si al bogatiei spirituale a sufletului lui Hristos, plin de Duhul Sfant al dumnezeirii Sale, ridica la stare de foc si de lumina si trupurile noastre. Daca lumina de pe fata lui Moise era atat de orbitoare ca nu putea fi privita de evrei si de aceea Moise trebuia sa umble cu fata acoperita de un zabranic (II Cor. III, 13), daca lumina fetii lui Hristos pe muntele Tabor stralucea ca soarele si a umplut de spaima pe cei trei ucenici (Marcu IX, 6 ; Luca IX, 34), cu cat mai orbitoare nu trebuie sa fi fost lumina trupului inviat al lui Hristos? Dar mana lui Toma, fiind aparata de ocrotirea dumnezeiasca ca sa nu se arda, a simtit totusi in ea puterea dumnezeiasca din trupul Lui: „Cine a pazit atunci mana ucenicului nearsa, cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei indrazneala de a putut pipai osul cel de vapaie? Cu adevarat ceea ce a pipait. Ca de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipai ea patimile cele ce-au clatinat cele de sus si cele de jos?” (Sambata in Saptamana luminata).

Toma a crezut prin adeverirea ce i-o dadeau ranile trupului ca Hristos insusi a inviat cu trupul. Dar a crezut ca a inviat Hristos, nu simplu pentru ca a pipait un trup ca al nostru. Caci in acest caz ar fi putut socoti ca Hristos n-a inviat cu adevarat, ci a revenit la viata pamanteasca, sau poate n-a murit. Ci a crezut si pentru ca a simtit trupul lui Hristos plin de puterea Duhului. Toma a simtit cu mana sa firea indoita a Mantuitorului: „Iar el simtind cu mana sa firea Ta indoita, plin de frica a strigat catre Tine: Domnul meu si Dumnezeul meu, slava Tie!” (Vecernia din sambata Saptamanii luminate) Toma a simtit in toata firea sa un cutremur la pipairea coastei lui Hristos. Caci prin ea a simtit nu numai caldura omeneasca a coastei, ci si lucrarea dumnezeiasca manifestata prin ea, cu mult mai mult decat a simtit aceasta putere femeia care suferea de curgerea sangelui: „Cu frica mana pnandu-si Toma in coasta Ta cea de viata aducatoare, Hristoase, tremurand a simtit, Mantuitorule, indata indoita lucrare a celor doua firi, care intru tine sunt unite fara amestecare si cu credinta a strigat zicand: Tu esti Domnul cel preainaltat, Dumnezeul Parintilor si al nostru, slava Tie!” (Utrenia din Duminica Tomii).

Astfel Toma cunoaste pe Dumnezeu, inviat ca om, nu numai cu ochii, ci si cu pipairea. El a adaos la marturia si la predica apostolica un temei nou, o experienta noua a dumnezeirii lui Hristos cel inviat: „Iscodirea ta, Tomo, vistierie ascunsa ne deschizi noua, ca teologhisind cu limba cea de Dumnezeu purtata, laudati-L, ziceai, pe Hristos si-L preainaltati intru toti vecii”. Sau: „Bogatie scotand din vistieria cea nefurata, din dumnezeiasca coasta Ta cea impunsa cu sulita, Facatorule de bine, de intelepciune si de cunostinta umple lumea Geamanul”.

Trupul inviat al Domnului tine de un plan transcendent planului nostru de traire. Dar pentru cei ale caror simturi sunt inaltate prin energia Duhului Sfaint, datorita credintei, aceasta transcendenta nu e sesizabila numai prin simturi ca o realitate exterioara, ci e intrata in comunicare cu fiinta lor. Caci are fluiditatea spiritualitatii si iradierea iubirii maxime. Acest trup e transcendent numai in sensul ca e o realitate din planul Duhului si ni se cere o ridicare la starea de induhovnicire, care e tinta noastra, pentru ca astfel nu numai sa stim de El prin credinta, ci sa ne si unim cu el in mod simtit. Aceasta e impartasirea mai adevarata de el in lumina viitoare neinserata, de care vorbeste Liturghia ortodoxa. Aceasta e nu numai Botezul in Duhul Sfaint si in foc, ci comuniunea in foc si in lumina a tuturor cu Hristos in imparatia cerului, unde dreptii vor straluci ca soarele in lumina fetii lui (Matei XIII, 43). De aceasta comuniune s-au impartasit Apostolii si ea le-a dat putere sa umple totul de focul lui Hristos (Luca XII, 49) si sa fie martori ai Invierii Lui paina la moarte.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Calendar Ortodox

 

25
Apr
11

Mormantul gol

Mormantul gol


Mormantul gol

„Este ziua in care pamantul isi aduce aminte ca a purtat in pantecele sau mustind de moarte trupul Fiului Omului”. (Jean Paul de Dadelsen, Bach, toamna)

Venirea Mironositelor la mormantul lui Iisus este pomenita de toate cele patru evanghelii, care par sa se intemeieze pe traditii foarte vechi. In special evanghelia lui Marcu, care a fost redactata in jurul anului 60, atesta descoperirea de catre femeile mironosite a mormantului gol. Marturia lor este pomenita si de cei doi ucenici calatori la Emaus (Luca 24, 24), episod biblic pe care critica il recunoaste ca autentic si aproape lipsit de orice stilizare literara. Mai mult: mormantul gol pare sa fie atestat si de marturisirea de credinta pe care Pavel a primit-o de la ucenicii din Damasc, la putin timp dupa Inviere. A afirma nu numai ca „Hristos a fost rastignit”, „pus in mormant”, dar si ca „a inviat a treia zi” inseamna ca, de la bun inceput, Invierea a fost inteleasa ca singura explicatie posibila a unui fapt cert: aflarea mormantului gol.

„Iar unii dintre noi s-au dus la mormant si au gasit asa precum spusesera femeile”, adauga cei doi ucenici calatori la Emaus. S-au dus Petru si „celalalt ucenic”, adica Ioan, si ei au vazut giulgiurile, nedesfacute, ramase pe jos (Luca 24, 12; Ioan 20, 5) si marama, care fusese pe capul lui Hristos, infasurata la o parte, intr-un alt loc (Ioan 20, 7). La o prima vedere, evangheliile par confuze in ceea ce priveste numarul femeilor si al aparitiilor ingeresti pe care acestea le-au vazut. Totusi, ceea ce este esential se poate desprinde cu usurinta si pare a fi un dat originar: dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, femeile au venit la mormant, intre ele fiind si Maria Magdalena (pomenita si de Ioan si de sinoptici); piatra cu care fusese astupat mormantul era rasturnata; mormantul era gol. Se mentioneaza si aratarea unui inger sau a mai multora. Femeile s-au infricosat si s-au tulburat.

S-ar putea remarca trei lucruri: mormantul gol este un fapt istoric; totusi nu este vorba de o „dovada” zdrobitoare a invierii; mai curand putem vorbi de un „semn”, in sens ioanic, in acelasi timp si negativ si incarcat cu un simbolism care exprima adevarul esential al fiintelor si lucrurilor.

Istoricul trebuie sa recunoasca din marturisirea de credinta transmisa de Pavel (care urca spre anii 33-35) si din marturiile foarte vechi folosite de Marcu si Luca (mai ales in episodul ucenicilor calatori la Emaus) existenta acestui fapt, a mormantului gol. Dar aceasta nu constituie o „dovada” in sine a Invierii, fiindca, asa cum ne spune Ioan, Maria Magdalena, vazand mormantul gol, s-a gandit ca cineva, a luat trupul din mormant, ducandu-l in alta parte (Ioan 20, 2, 13). In evanghelia dupa Matei chiar se arata ca se zvonise printre iudei ca ucenicii ar fi rapit trupul lui Hristos (astfel ca episodul cu strajile la mormant pare sa fie o adaugire apologetica, destul de naiva, destinata a dezminti acest zvon).

Altii, cei de azi, sugereaza o descompunere accelerata a trupului! Textele evanghelice insa stiu sa respecte taina invierii. Daca comparam evangheliile lui Matei si Luca (scrise catre anul 80) cu evanghelia apocrifa a lui Petru, scrisa aproape in aceeasi epoca, observam cum aceasta din urma inmulteste detaliile pentru a impune adevarul Invierii in chip demonstrativ, pe potriva puterii de cunoastere a „acestei lumi”. Indeosebi ea pretinde ca descrie – la modul fotografic – chiar Invierea in sine, transformand-o astfel intr-un fenomen miraculos petrecut chiar aici, pe pamant, fenomen pe care femeile si strajile l-au vazut cu ochii lor si care i-a convins pe deplin. Aceasta eroare va fi reluata, mai ales in Occident, de o iconografie decadenta, care nu ezita sa ni-L arate pe Iisus iesind din momant.

Ceea ce ne arata evangheliile este tulburator de simplu: piatra rasturnata, mormantul gol, femeile tulburate, ucenicii care refuza sa le creada si pe Petru, cu totul nedumerit, intorcandu-se la casa lui fara a fi inteles cele intamplate (Luca 24, 12). Doar episodul cu strajile de la Matei pare sa obiectiveze taina intr-un miraculos pe intelesul lumii, miraculos care mai curand constrange la o incredintare decat trezeste adevarata credinta. Si totusi strajile nu vad invierea; dimpotriva, venirea ingerului, cutremurul provocat de deschiderea mormantului ii arunca intr-un fel de catalepsie, intr-o orbire totala: „Si s-au facut ca morti” (28, 4).

Mormantul gol este un semn facut in vid. Semn al unei absente tainice, care este mai curand metamorfoza unei prezente care de acum nu mai este cuprinsa in lume, ci devine cuprinzatoare a lumii, dincolo de spatiu si timp, sau, mai bine zis, dincolo de modalitatea decazuta, in care prezenta e separare. Totul sugereaza o Fiinta plina de o viata diferita de viata noastra amestecata cu moarte.

Giulgiurile nedesfacute, puse de-o parte pe pamant, sunt ca o crisalida din care fluturele a iesit; pentru cei vechi, de la greci la egipteni, metamorfoza acestuia simboliza trecerea la nemurire – dar nu era decat un simbol: mumiile erau doar crisalide asteptand momentul transformarii. Egiptenii aduceau mumiile la „festinele” lor si mai ales la „sarbatorile de familie”. Ei credeau ca „doar cand metamorfoza se va savarsi cu totul vom patrunde in iubirea totala, in sarbatoarea suprema, cand vom bea si vom manca cu adevarat. Si vinul nostru nu se va mai sfarsi si vom bea bauturi mai dulci decat tot ce-am baut vreodata aici pe pamant, caci iubirea va fi atunci deplina, pura si carnala in acelasi timp, reala, dar ca si cum ar fi tesuta din raze de soare, lumini si parfumuri si miresme ale florilor de dincolo de mormant. Caci daca florile exista cu adevarat undeva, ele exista dincolo de mormant. Trandafiri ceresti! Trandafiri ceresti ! (strigau ei) si in acest moment egiptenii aduceau o mumie”.

Giulgiurile intacte de la mormantul lui Hristos contrasteaza cu prezentarea lui Lazar, care iese din mormant „fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si cu fata infasurata cu marama” (Ioan 11,44), in timp ce chipul lui Iisus a fost cu grija eliberat de marama, iar aceasta, infasurata, a fost pusa de-o parte, in alt loc, aratandu-ne ca invierea, iesirea din crisalida „acestei lumi”, s-a facut incepand cu chipul Sau, „icoana” a transparentei persoanei. Sa amintim aici ceea ce a notat autorul Omiliilor macariene: nu este vorba de chip al lui Hristos, ci de chip in Hristos, Omul pe care-l „ilumineaza” „chipul lui Hristos” si pe care-l „umple Sfantul Duh” „devine numai lumina, numai obraz, numai privire”. Cu alte cuvinte, nu mai e in el nimic intunecat, ci numai lumina si duh, plin de ochi peste tot; el nu mai are locuri ascunse, ci e, de jur imprejur, numai fata”.

Lazar readus la viata face inca parte din lumea noastra, el este destinat, intr-un sfarsit, mortii. Hristos insa n-a fost predat conditiei umane decazute, ingropata in timpul care distruge si in spatiul care separa, in „aceasta lume” simbolizata, cel putin in aspectul ei nocturn, de mormant. Dimpotriva, el biruieste tocmai aceasta conditie umana pacatoasa. Hristos nu este vizibil, dar „totul este plin de lumina, cerul, pamantul, iadul chiar”, iar aceasta lumina tasneste din mormant.

Piatra rasturnata de inger semnifica distrugerea zidului despartitor dintre transparenta „cereasca” a creatiei si existenta noastra, pentru care iadul si moartea au devenit de neinlaturat. Astfel, angoasa noastra depaseste sfarsitul nostru biologic, care o naste fara a-i putea pune capat. Iadul simbolizat de mormant este biruit, zavoarele lui sunt sfaramate, ingerii patrund acolo si cerul insusi il umple. Iar zorii care se ridica sunt zorii zilei neinserate, ai zilei vesnice, al celei de-a opta zi. Caci precum cerul poate fi, de acum, gasit in mormant, putem afla, in timp, sfarsitul timpului. Si astfel, prima zi ne este redata in gradina (parades, in ebraica) din jurul mormantului, plina de „trandafirii ceresti”! Pestera, simbol al opacitatii noastre, a devenit „camara de nunta”, ca sa folosim o minunata expresie a liturghiei bizantine, a devenit pamant roditor pentru vesnicie. De acum cerescul patrunde „in cele mai de jos ale pamantului”, transformand mormantul deschis in matrice a cosmosului transfigurat.

Hristos e nevazut, dar in acelasi timp El este chiar aceasta deschizatura eliberatoare, nu pentru evadare din lume ca din pestera platoniciana, ci pentru o metamorfoza. „Dumnezeu este cu noi” de acum fara intrerupere in aceasta deschidere a Invierii. Mormantul gol, nu parasit, ci umplut de ceresc, este semnul extensiunii cosmice a „trupului duhovnicesc”. Cand se vorbeste, la Luca, de aparitia a doi ingeri, ne gandim la cei doi ingeri care stau fata in fata, de o parte si de alta a „sekinei” (shekinah), a prezentei lui Dumnezeu, asemenea heruvimilor in care scapara „firea leilor”, de fiecare parte a chivotului; ne gandim, de asemenea, la cei doi barbati „imbracati in vesminte albe”, care au stat de o parte si de alta a lui Hristos devenit „prezenta pnevmatica”, la inaltare.

Dar cand se vorbeste de ingerul Domnului, la Matei si Marcu, ni se arata chiar interventia transcendentului, caci ingerul Domnului, care apare si in Facere (16, 7) si in Iesire (3, 2), este chiar dreapta lui Dumnezeu, degetul care simbolizeaza Duhul, in sensul larg al Prezentei dumnezeiesti. Astfel ca putem aproape vorbi de niste Rusalii subpamantene. Mormantul deschis, nu gol, ci plin de stralucirea „fulgerului” si a „zapezii” (Matei 28, 3), ca vesmintele lui Hristos la Schimbarea la fata, pe munte, este chiar lumea deschisa la Inaltare pentru flacarile si suflul Rusaliilor.

Prin rasturnarea creata de kenoza, Dumnezeu ni Se arata si ni Se ofera nu in „locul cel mai inalt”, nu in locul sfintit anume, ci in loc blestemat. Zapada si fulgerul nu mai scanteiaza pe o inaltime, ci in centrul simbolic al pamantului, in asa fel incat atractia gravitatiei terestre devine atractie spre ceresc, „splendoarea desavarsita coboara din ceruri pe pamant, iar pamantul face sa rasara sori iradiind spre Soarele dreptatii: totul e inundat de lumina”. Pamantul celor morti devine pamam al celor vii – he chora ton zonton – cum spune o inscriptie incrustata in mozaicul Invierii din biserica Chora din Constantinopol.

Aceasta este adevarata icoana pascala in Orientul crestin: nu reprezentarea a ceea ce nu poate fi reprezentat, adica Invierea in sine care sparge conditionarile actuale de spatiu si timp ale cunoasterii noastre, ci mormantul gol, crisalida giulgiurilor, ingerul aducand marea veste a invierii, femeilor, tuturor sufletelor, aratand in chiar absenta lui Iisus prezenta Lui inviata, moartea zdrobita, intunericul luminat, coincizand cu „intunericul straluminos” al lui Dumnezeu cel Viu.

Proclamand desfiintarea oricarei despartiri pe buza mormantului, ingerul pare a face din mormant gura vestitoare. La Marcu ingerul anunta intai Invierea si numai apoi adauga ceea ce este doar semnul invierii – aratarea mormantului gol: „Iisus Nazarineanul cel rastignit pe care-L cautati a inviat, nu este aici. Iata locul unde L-au pus” (16, 6).

In evanghelia dupa Matei, ingerul aminteste chiar de spusele lui Iisus pe cand ii pregatea pentru invierea Sa: „Pe Iisus cel rastignit Il cautati, nu este aici; caci a inviat, precum a zis” (28, 5-6). La Luca observam puternica antiteza dintre Cel viu si morti, morti fiind si cei pe care-i consideram indeobste vii: „De ce cautati pe Cel viu intre cei morti?” (24, 5), intrebare reluata neostenit in cantarile Invierii din Liturghia bizantina.

In sfarsit, Ioan, fara a ne mai arata prezenta pregatitoare a ingerilor, face din mormantul gol pragul din care ne apare Iisus inviat. Si atunci este suficienta simpla chemare pe nume a celei care-L cauta plangand: „Maria!”. „Intorcandu-se, ea I-a zis in evreieste: Rabuni! adica Invatatorule!” (20, 16). Numele doar, in care se concentreaza persoana. Numele tau. „Ea se intoarse”. Metanoia, reintoarcere, intelegere patrunzatoare. Ea crezu si atunci ea si vazu.

Aparitiile lui Iisus inviat

Evangheliile prezinta aparitiile lui Iisus inviat intr-un dinamism care intretese episoadele in asa fel incat e greu sa stabilesti intre ele o coerenta „rationala”. Este de remarcat ca evanghelistii, care pun in scris invatatura apostolilor la 30, 50 si chiar 60 de ani dupa evenimentul invierii – transmisa pana atunci oral sau deja in chip partial redactata – nu au incercat sa creeze o sinteza. Se stie ca sfarsitul evangheliei lui Marcu s-a pierdut si ca cele mai bune manuscrise se opresc la cap. 16, 8, dupa aflarea mormantului gol de catre femeile mironosite. Or, chiar pseudo-Marcu, care pentru a da un sfarsit potrivit acestei evanghelii a compilat descrierile aparitiilor de la Marcu, Luca si Ioan, n-a incercat sa elaboreze o prezentare completa si logic ordonata, ci s-a marginit la unele indicatii semnificative (Marcu 16, 9-18).

Biserica veche a respins orice incercare de a unifica cele patru evanghelii, ca cea a lui Tatian in Diatessaron-ul sau. Chiar si infrumusetarile de redactare raman discrete, fiind numai accentuari cu caracter apologetic, ori, cel mai adesea, lamuriri ale sensului. Din prima categorie pare sa faca parte, cum am remarcat mai sus, episodul strajilor la mormant, la Matei, cu o temeinicie istorica discutabila, dar care, in realitate, reliefeaza contrastul dintre puterea de viziune a credintei adevarate si orbirea necredintei: soldatii, indiferenti sau chiar ostili, nu L-au putut vedea pe Iisus inviat. Al doilea tip de redactare il aflam in marturisirea lui Toma, in care multi exegeti evidentiaza o insistenta redactionala. Dar strigatul: „Domnul meu si Dumnezeul meu” nu vine el, in fond, din insasi inima Bisericii? Nu apare el de-a lungul intregului Nou Testament? Pe de alta parte, cum am mai spus-o, este frapanta vechimea datelor prezentate de Ioan: se poate oare chiar vorbi de o „infrumusetare literara”?

Sa amintim ca exegetii cei mai critici, ca Dibelius, recunosc caracterul cvasioriginar al anumitor episoade esentiale, ca cel al celor doi ucenici calatori la Emaus. Iar aceasta nu e de mirare, cand se stie cat de fidela este memoria traditiei orale, care se pastreaza in ritmul trup-suflet, cum ne arata Marcel Jousse (ale carui constatari ar lumina studiul originii cantarii liturgice rasaritene, cantare vocala, fara instrumente muzicale).

S-ar putea obiecta totusi ca anumite aparitii mentionate de marturisirea de credinta pe care Apostolul Pavel o face corintenilor nu se regasesc in marturiile evanghelistilor. Trebuie sa remarcam de la bun inceput ca Pavel adauga elementului pur „kerigmatic” aparitiile in fata celor „cinci sute de frati”, ca si cea petrecuta inaintea lui Iacob, si face aceasta pentru motive bine intemeiate: pentru verificarea, inca posibila la timpul cand scria, si din grija pentru unanimitatea apostolica, alegand dintre numeroasele aparitii ale lui Iisus pe aceea petrecuta in fata capeteniei „iudeo-crestinilor”, care erau in multe puncte de credinta opusi lui Pavel.

Cat priveste aparitia Domnului in fata „celor cinci sute”, trebuie sa notam ca, la Luca, Iisus inviat S-a aratat nu numai celor unsprezece ucenici, dar si celor „care erau cu ei” (24, 33). Oricum, evanghelistii nu pretind sa fi vorbit despre toate aparitiile Domnului inviat. „Iisus a facut si alte multe lucruri (se spune in finalul evangheliei lui Ioan – final care nu este, probabil, al autorului acestei evanghelii, dar care este scris in spiritul acestuia), care daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris” (21, 25). Aceeasi situatie o intalnim si la Luca, care in evanghelia sa pare sa fi mentionat numai aparitiile survenite „in prima zi” dupa sabat si care la inceputul cartii Faptelor recunoaste ca „Iisus S-a infatisat pe Sine viu” apostolilor, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile (Fapte 1, 3).

Elementul „kerigmatic” originar care persista in prima Epistola catre corinteni consista deci in aparitiile Domnului inviat inaintea lui Petru si a grupului apostolilor. Or, in Evanghelii si in Fapte sunt mentionate trei (sau patru, daca admitem istoricitatea episodului cu Toma) aparitii inaintea apostolilor adunati laolalta. Cat priveste aparitia inaintea lui Petru, care, potrivit marturisirii de credinta originare, ar fi fost primul martor al lui Iisus inviat, ea este confirmata de Luca intr-unul din cele mai vechi pasaje: cand cei doi ucenici calatori la Emaus „sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon” (Luca 24, 33-34).

Este posibil, dupa cum spune O. Cullmann, ca sfarsitul pierdut al evangheliei lui Marcu sa fi continut istorisirea acestei aparitii. Episodul pescuirii minunate si al iertarii lui Petru, care se gaseste in ultimul capitol al Evangheliei lui Ioan si care pare sa fi fost utilizat de Luca (5, 1-11) ca scena a chemarii la apostolat, ne trimite fara indoiala la aceasta prima aparitie a lui Iisus inviat inaintea lui Petru. O alta transpunere posibila, observata de Bultmann si Brown, ar fi cea a marturisirii de credinta a lui Petru, care, la origine, ar fi fost o istorisire pascala.

Oricum, lipsa de coerenta a istorisirilor privind aparitiile lui Iisus inviat, pastrata ca atare cu grija de Biserica primara, este ea insasi un element major in revelare: ea sugereaza o prezenta care nu mai este dependenta de conditionarile noastre temporale si spatiale, o prezenta a carei fiintare este de acum inainte in Vantul Mangaietor, cu totul si cu totul, altceva, dar „pretutindeni existent si toate plinindu-le”, cum se spune intr-o rugaciune dedicata Sfantului Duh in ritul bizantin: „Vantul sufla unde voieste si auzi glasul lui, dar nu stii nici de unde vine, nici incotro se duce” (Ioan 3, 8). Vietile sfintilor, ale celor care, in Hristos, „s-au nascut din Duh” (Ioan 3, 5), prezinta situatii atestate de bilocatie, de prezenta simultana in mai multe locuri, de intalniri, in acelasi moment, cu persoane diferite.

Sa ne gandim, pentru secolul nostru, la Sfantul Nectarie din Egina, sau la Padre Pio. De ce ne-am mira atunci, in aceasta perspectiva, ca Iisus inviat ar fi putut, in acelasi timp, sa-i apara lui Petru si sa calatoreasca spre Emaus, sa fie vazut la Ierusalim si in Galileea? Iisus inviat pune in lumina o alta conditie existentiala, cea intru Duhul Sfant. Aparitiile semnificative, cele care au o dimensiune ecleziala, se produc „in prima zi a saptamanii” (Ioan 20, 19), care, fiind a doua zi dupa sabat, este totodata si ziua a opta: simbol al venirii Imparatiei lui Dumnezeu. Totusi nu este vorba inca de sfarsitul timpului, ci de sfarsitul prezent de acum in timp, „minandu-l” din interior. Intre Paste si Inaltare, Iisus inviat, printr-o adevarata pedagogie a „trupului duhovnicesc” – soma pneumatikon – Se face vazut in spatiul si timpul supuse mortii, relativizandu-le, aratandu-le deschise si transformate.

In Biserica, in care timpul se imbiba de aici inainte de vesnicie, se intampla acelasi lucru cu sfintii, inainte si dupa moartea lor. In special moastele lor sunt, in interiorul cadrelor izolatoare ale spatiului si timpului, germeni ai trupului duhovnicesc. Anumite manifestari ale trupurilor lor, muritoare si in acelasi timp transfigurate, ca bilocatia de care am pomenit, pot sa lumineze datele evanghelice privind trupul lui Hristos inviat, in rastimpul dintre dimineata Pastilor si Inaltare.

Dintre aparitiile lui Iisus inviat, intretesute atat de inextricabil pentru rationalitatea noastra „intra-tombala”, fiecare evanghelist a ales pe cele care ii intareau propria viziune asupra evenimentului pascal sau care serveau la apropierea de comunitatea pentru care scria.

Matei este cel „mai evreu” dintre evanghelisti. El este evreu prin sensibilitatea sa profunda si prin structura gandirii sale. El nu este un om al compromisului si al jumatatilor de masura, nu are nimic dintr-un iudeo-crestin. Pentru el Hristos a desavarsit iudaismul, universalizandu-l: El intemeiaza un nou popor al lui Dumnezeu, care nu mai este o etnie, ci comuniune universala de persoane. Matei va insista deci pe marea aparitie a lui Iisus inviat in Galileea, „Galileea neamurilor”, pe jumatate pagana, dispretuita de evreii rigoristi. La aparitia lui Iisus in Galileea rasuna apelul la o misiune fara frontiere: „Mergand, invatati toate neamurile” (Matei 28, 19).

Luca, dimpotriva, pagan convertit, este ucenic al lui Pavel, a carui viziune cosmica asupra lui Iisus inviat o impartaseste cu totul, dezvoltand implicatiile pnevmatologice ale acesteia. Pentru el, misiunea la neamuri, in afara neamului iudeu, este o evidenta care nu mai are nevoie de lamuriri. Important pentru el este sa reliefeze unitatea dintre noile comunitati si „maslinul firesc” iudeu pe care ele au fost altoite (Rom. 11, 17), continuitatea, sau, mai curand, corespondenta simbolica intre „Ierusalimul cel de sus, mama noastra” (Gal. 4, 26) si Ierusalimul pamantesc.

Astfel ca Luca nu retine decat aparitiile survenite la Ierusalim sau in imprejurimile acestuia, in lumina Ierusalimului de sus, cea a „primei” si „celei de a opta zi a saptamanii” (24, 1). Unii exegeti au pretins ca, daca traditia, aparitiilor in Galileea este originara, cea a aparitiilor de la Ierusalim a fost „construita” de Luca. Totusi, in marturia lui Ioan, cea mai veche, pentru ca cea a lui Marcu ne lipseste, si cu totul independent de redactarile lui Matei si Luca, cele doua traditii, galileeana si ierusalimiteana, coexista.

In perspectiva sacramentala si duhovniceasca care-i este proprie, Ioan insista pe caracterul „pnevmatic” al Invierii, pe comunicarea Duhului Sfant prin Cel inviat, astfel ca ucenicii, re-creati de suflul Acestuia, sa strige cu Toma: „Stapanul meu si Dumnezeul meu!”. Maria Magdalena il cheama pe Iisus cu nostalgicul Rabuni (in ebraica diminutiv plin de tandrete), dar El nu mai poate fi retinut astfel, caci, urcat la Tatal, de la care purcede Duhul, El numai in Duh va fi prezent de acum inainte. In acelasi timp, Ioan insista asupra realitatii fizice a lui Iisus inviat, fie in dialogul Sau cu Toma, fie pe tarmul Tiberiadei, unde simbolismul cel mai simfonic – zorii, cei 153 de pesti, lacul ca reflectare a cerului, pescuirea minunata vestind atragerea la credinta, taina baptismala si euharistica a pestilor – este inserat in simplitatea fiintelor si a firii.

Iisus inviat nu ni se impune ca un obiect care, supus observatiei aparent „neutre” a simturilor, devine obiect al cunoasterii, chiar al investigatiei stiintifice. Si totusi vederea Lui nu este numai rod al unei subiectivitati.

Experierea Invierii de catre comunitatea apostolilor, deja ecleziala, se face numai prin credinta, dar cunoasterea prin credinta – epignoza paulina – descopera in inviere un eveniment profund real, inscris in istorie si depasind istoria, prin aceasta conferindu-i acesteia semnificatie si sfarsit: eveniment absolut fara de care istoria ar ramane o „istorie naturala”, zoologica.

Credinta, in sens evanghelic, nu este simpla incredintare, ci transparenta, cunoastere prin necunoastere, in interiorul unei libere comuniuni. Descoperind ca este iubit cu o dragoste nebuna, cautat chiar si in moarte si in iad de Dumnezeu intrupat si rastignit pentru el, omul, la randul sau, iese din propria conditie, se deschide, depaseste identitatea in care se afla inchis, ca si non-identitatea conditionarilor sale si astfel se unifica devenind transparent. Ca sa vorbim ca oamenii duhovnicesti ai Orientului crestin, „inima” sa se trezeste inflacarata de Duh si aceasta „inima intelegatoare”, de acum constienta, devine organul unei altfel de cunoasteri, cunoasterea prin moarte-Inviere, pentru ca ea este facuta si pentru o astfel de cunoastere, a lui Iisus inviat.

Lumea empirica cu mecanica neiertatoare a legilor ei ne supune unei exterioritati. Ea ne violenteaza, iar relatia noastra rationala si tehnica cu ea este de asemenea de natura violenta; noi ucidem ca sa supravietuim, pana cand pamantul necrozat ne inghite. Dimpotriva, lumea transfigurata care ni se deschide in Iisus inviat este o lume vie plina de o viata mai puternica decat moartea, aceasta moarte care este semnul robiei noastre, si deci ea este o lume a libertatii. „Doi si cu doi care fac patru, asta nu e viata, domnilor, asta este deja inceputul mortii”, spune batjocoritor „omul subteran” al lui Dostoievski.

Cu cat o prezenta este mai iubitoare si mai eliberatoare, cu atat mai greu ii este sa-si afle salas in lumea aceasta decazuta. Cand Dumnezeu Se intrupeaza, El nu-Si afla alt loc in lume decat pe Cruce. Astfel totul se inverseaza, abisul urii, trufiei si disperarii se pierde in abisul dumnezeirii. „Hristos a inviat”. Dar in „aceasta lume”, care inca subzista, Invierea nu se poate descoperi decat credintei noastre, iubirii noastre, libertatii noastre, chemate astfel sa devina, in Duhul Sfant, ea insasi eliberatoare, pentru ca „trupul stricacios” al acestei lumi sa devina „trup duhovnicesc”; pentru ca Dumnezeu-Omul, prin comuniunea sfintilor, sa devina Dumnezeu-Umanitate si Dumnezeu-Univers.

Astfel, Invierea se descopera celor care se stiu iubiti de Hristos chiar in adancul infernului lor, a caror iubire ceruta cu o asemenea fervoare raspunde in chip liber iubirii Sale. Invierea este miracolul prin excelenta, pe care toate celelalte minuni o vestesc si o vadesc. In acest miracol „legile” naturii nu sunt abolite, ele raman intacte in ordinea lor fireasca, cum raman intacte giulgiurile si marama; cum raman inchise usile prin care a trecut Iisus inviat. Asupra acestei dialectici a inchiderii/deschiderii merita sa staruim: cand Iisus inviat ramane de nevazut, piatra este rasturnata, mormantul este deschis. Simbol.

Cand Iisus este vazut, totul ramane inchis, pentru ca El insusi este deschiderea spre transcendent, spre Originea care nu se mai dezvaluie ca un abis haotic nediferentiat, ci ca „san al Tatalui”, din care purcede Duhul Sfant. Realitate. Astfel, daca noi voim, daca noi strigam – e de ajuns un geamat slab de profundis – piatra oare zace deasupra inimii noastre va fi rostogolita, inima de piatra va deveni inima de carne ranita in chip minunat de aceasta alta viata, de „lumina vietii” care izvoraste din Iisus inviat.

Ceea ce Noul Testament numeste „lumea aceasta” nu e numai lumea creata de Dumnezeu, ci si reteaua de „patimi” (in sensul ascetic al cuvantului, adica de idolatrie), personale si colective, care constituie un soi de tunica a lui Nessus, astfel ca „aceasta lume” este despartita de Dumnezeu din pricina pervertirii demnitatii imparatesti pe oare a avut-o omul; ea este din punct de vedere spiritual inchisa in narcisismul omului care vrea sa fie rege fara a fi si preot slujitor. O data cu Pastele, lumea se deschide, in Hristos, suflului re-creator al Duhului, devenind nu numai lumea lui Dumnezeu si a oamenilor, ci a lui Dumnezeu cu oamenii, Emmanuel.

Minunea Invierii nu aboleste „legile” naturii, ci aboleste caracterul inchis pe care noi i l-am dat acestei lumi. Dar aceasta „lumina a vietii”, aceasta Fiinta inviata nu se poate revela decat unei iubiri libere careia ii este interioara. Caci ea nu ridica din moarte indivizi, particele derizorii ale istoriei si universului, ci persoane care, fiecare in parte si in comuniune cu celelalte, sunt chemate sa depaseasca si sa transforme totul in ofranda.

Ceea ce insa vedem cu certitudine este Golgota, prezenta si in „Coborarea de pe cruce” a lui Holbein, care-l cutremura pe Dostoievski : „vedeam natura ca o uriasa fiara neinduplecata, muta si surda, sau, mai. exact, cu toate ca poate parea straniu, ca o imensa masinarie ultramoderna…” 9. Daca in aceasta perspectiva bestial-mecanica s-ar putea demonstra ca Hristos a inviat, minunea si-ar pierde forta eliberatoare, iar lisus inviat pe masura „plinatatii” derizorii a acestei lumi, iar nu in „golirea” Sa chenotica, ar atrage la Sine nu oameni liberi, ci sclavi fascinati de un stapan atotputernic.

Iata de ce mormantul gol se inscrie in istorie in acelasi fel in care Dumnezeu cel viu, prins in sisteme conceptuale, le deschide, cu ajutorul negatiilor, spre necuprinsul supraesential. Iata de ce aparitiile lui Iisus inviat, departe de a prezenta – cum declara unii bultmannieni – un caracter de obiectivare intra-mundana, ele dovedesc, dimpotriva, o discretie nesfarsita: Iubirea crucificata biruitoare, dar biruitoare prin patimirea pe cruce, se preda libertatii suverane a iubirii noastre. Caci libertatea omului este crucea si bucuria lui Dumnezeu. Umanitatea „pnevmatica” a lui Iisus inviat nu poate fi vazuta de ochii trupesti decat atunci cand Duhul Sfant, lasat sa patrunda prin credinta, ii transfigureaza in vedere a inimii. Maria Magdalena crede ca-l vede pe gradinar, ucenicii calatori la Emaus cred ca stau de vorba cu un alt calator care nu stie de cele intamplate la Ierusalim; ucenicii redeveniti – vai, ce infrangere! – pescari zaresc pe cineva pe mal, „dar nu stiau ca e Iisus” (Ioan 21, 4). Si asta pentru ca El le apare „in alt chip” – en hetera morphe, cum spune Marcu, rezumand astfel, intuitia comuna a evanghelistilor (Marcu 16, 12).

„Recunoasterea” se face intr-o comuniune de persoane, deja ecleziala, in care vederea lui Hristos se interiorizeaza in Duhul Sfant, devine viata in Hristos. Ucenicii calatori la Emaus il descopera pe Iisus inviat dupa ce El a disparut. Si asta in urma unei recitiri a Bibliei, ca pregatire evanghelica; asta nu inseamna ca Invierea „dupa Scripturi” ar fi o Inviere „dupa carte”, cum sugereaza anumiti exegeti in urma unor rationamente sinuoase, ci pentru ca Scripturile constituie deja un prim moment al Intruparii. Pana la a doua venire a lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu va ramane, pentru fiecare om in parte si pentru toti oamenii laolalta, adunati in Biserica, o invitatie la „recunoasterea” lui Iisus inviat si la unirea cu El in Euharistie. Caci Cleopa si tovarasul sau, a caror inima ardea la cuvantul Domnului inca nerecunoscut, il recunosc pe Iisus in momentul frangerii – deja euharistice – a painii, cand El dispare sau, mai curand, cand El ii cuprinde in Fiinta Sa „pnevmatica”, euharistica.

In ceea ce o priveste pe Maria Magdalena a fost suficienta – cum am mai spus – simpla rostire a numelui, nume in care salasluieste taina persoanei. Iar pentru Toma, propria indoiala naste in insasi negarea ei relatia indispensabila pentru a ajunge la strigatul de adorare a Domnului, strigat pe care Acesta il intampina cu lauda adusa credintei adevarate: „Fericiti cei care nu vad si cred”. Caci nu observatia neutra a ranilor lui Iisus i-a smuls lui Toma prima marturisire apostolica a dumnezeirii Domnului, ci o brusca inundare a sufletului sau cu adevarata credinta.

Cand Iisus inviat apare „in Biserica”, in sens propriu, adica in adunarea apostolilor si „a celor care erau cu ei”, este suficient sa le spuna „Pace voua”, pentru a fi recunoscut; veche salutare evreiasca pe care invierea o umple cu un nou sens si pe care liturghiile euharistice o folosesc inca si azi. Iisus inviat raspandeste o pace care „covarseste toata mintea” (Fil. 4, 7; Col. 3, 15) si pe care „lumea aceasta” n-o poate oferi (Ioan 14, 27). Lumea aceasta este o lume a fricii, pentru ca este o lume a mortii. Este o lume a agresivitatii, pentru ca este o lume a iubirii de sine.

Lumea invierii transforma moartea intr-o taina pascala, un episod al marii metamorfoze. Omul-in-Hristos, eliberat din moarte, nu mai face din dusmanii sai tapi ispasitori pentru angoasa lui existentiala. „Nu va temeti”, le zice Iisus femeilor langa mormantul gol: biruind moartea cu moartea Sa, El a zdrobit pe unicul nostru vrajmas autentic si de acum pacea Sa este cu noi. In aceasta pace noi il recunoastem. Prin aceasta pace il putem si noi face altora cunoscut: „Afla pacea sufletului si multi vor gasi mantuirea in preajma ta”, spunea, in secolul trecut, Sfantul Serafim din Sarov.

Cu toate ca aratarile lui Iisus inviat au cerut din partea ucenicilor credinta si dragoste, ele nu sunt niste viziuni subiective ale acestora, inainte de a-L recunoaste pe Iisus, Maria Magdalena sau ucenicii calatori la Emaus constata ca langa ei este cineva, o persoana a carei identitate ei o interpreteaza gresit. Hristos insista asupra realitatii trupului Sau cand li Se arata apostolilor: „Vedeti mainile Mele si picioarele Mele.” (Luca 24, 39), insemnate pentru totdeauna de cuiele rastignirii. „Si le-a aratat mainile Sale si coasta Sa” (Ioan 20, 26). I-a invitat chiar sa-L atinga, pentru a le dovedi ca nu este un „duh” fantomatic: „Ei credeau ca vad duh. Pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si case, precum Ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 36-43).

El nu Se fereste de Toma, acceptand astfel, cum minunat a spus Manuel de Dieguez, „o patimire dincolo de mormant”. Acest corp, totusi – si in el tot trupul pamantesc – se afla intr-o stare diferita – en hetera morphe. Acest trup biruieste legile actuale ale timpului si spatiului, este vazut in acelasi timp in mai multe locuri, strabate prin usi inchise, raspandind o pace de nespus. „Omul care trece prin zid”, ironizeaza unii. Nu, ci „Cel care trece prin moarte”, caci timpul si spatiul, asa cum le intelegem noi, sau, mai curand, asa cum le suportam noi conditionarea, sunt in chip profund marcate de moarte si a le depasi inseamna sa fi trecut prin moarte.

Trupul lui Iisus inviat este un „trup duhovnicesc”, soma pneumatikon, cum spune Sfantul Pavel (I Cor. 15, 44), nu unul oarecare, ci trupul duhovnicesc prin excelenta, trupul pamantesc, firesc, muritor transfigurat de Duhul Sfant, care nu descarneaza, ci insufleteste in chip total. Dificultatea Occidentului crestin de a primi aceasta taina provine din faptul ca a ramas prea platonician, in sensul saracit al acestui cuvant: adica din faptul ca a opus „spiritul”, „materiei”, inteligibilul, sensibilului, neputand astfel intelege caracterul „pnevmatic” al trupului lui Iisus inviat sau intelegand prin „trup duhovnicesc” o existenta personala dematerializata.

De aici pana la interpretarea ca pur subiective a aparitiilor lui Iisus inviat nu e decat un pas. Or, Duhul, Suflare si Foc ale lui Dumnezeu, transcende creatura, trup si suflet, prefacand-o in intregul ei, trup si suflet. Trupul lui Iisus inviat nu este dematerializat, adica negat, ci insufletit de insasi viata Dumnezeirii, indumnezeit prin lucrarea Duhului. Este un trup prin care strabate Lumina, „trup al slavei”, in care se metamorfozeaza „trupul smereniei noastre” (Fii. 3, 21). In Hristos, intr-adevar, „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). In El, „trupul” umanitatii intregi, al pamantului, al cosmosului devine in chip real trup al Domnului. Parintii alexandrini si sfintii Bizantului spun ca trupul lui Iisus inviat nu este altceva decat „trupul lui Dumnezeu”.

Aceasta expresie paradoxala sintetizeaza marea antinomie „apofatica”, in care Dumnezeu cel viu apare in acelasi timp inaccesibil si impartasibil, fara a inceta sa fie Cel cu totul altul in maxima apropiere. Aici trebuie sa-l citim pe Dionisie: „Cel mai presus de fire renunta la taina Sa si ni Se arata luand firea omeneasca. Si chiar cand ni Se arata astfel, sau, mai curand – ca sa vorbim intr-un grai dumnezeiesc – in sanul acestei aratari El isi pastreaza cu totul taina Sa. Caci taina lui Iisus ramane ascunsa. Ceea ce este El in sine nici o ratiune si nici o intelegere nu pot exprima. Oricate s-ar spune despre El, El ramane necunoscut. Oricum l-am cugeta, ramane de nepatruns”.

Transcendenta ca Inviere

„Locul Capatanii rai s-a facut.”
(inscriptie in capela lui Adam – Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim)

Unii Parinti greci, ca Grigorie de Nissa, Dionisie Areopagitul si mai ales Maxim Marturisitorul, au elaborat, pornind de la revelatia „experimentata” in asceza – caci „rugaciunea este cheia intelegerii Sfintelor Scripturi”, spunea Isaac Sirul – o conceptie dinamica asupra materiei, care lumineaza datele scripturale privind corporalitatea „pnevmatica” a lui Hristos dupa inviere. In aceasta perspectiva, omul nu este numai chemat la existenta de Creator, dar el nu exista decat prin transparenta fata de Dumnezeu cel viu, Care Se desarta pe Sine pentru a ne putea impartasi de El.

Si tot la fel: pentru Dumnezeu a Se odihni in Sine si a iesi din Sine coincide in faptura care-L reflecta pe El, fiinta nefiind nimic altceva decat aceasta miscare extatica spre Lumina. Fiecare lucru este statornicit de Cuvantul lui Dumnezeu, fiecare lucru este atras de Duhul lui Dumnezeu. Si totusi, spunea Dionisie, nu numai unitatea firii vine de la Dumnezeu, ci si diversitatea: fiecare din ele tine de un Nume divin, Dumnezeu uneste diversificand, diversifica unind. El insusi este in acelasi timp diversitate totala si totala unitate, „Supraunitate” si „Triunitate”.

Daca universul vadeste intr-o limba unica si diversa in acelasi timp intelepciunea si frumusetea lui Dumnezeu, aceasta vorbire i se adreseaza omului, preot si rege al universului. Lucrurile exista pentru si prin intalnirea Logosului divin cu logosul uman. Corporalul, scrie Grigorie de Nissa, provine din intalnirea, din convergenta calitatilor spirituale: „Nimic dintr-un corp, nici forma sa, nici intinderea, nici volumul, nici greutatea, nici culoarea, nici o alta calitate, luate in sine, nu sunt acest corp, ci numai insusiri cugetate.

Totusi, convergenta lor constituie acest corp”. De subliniat ca Grigorie de Nissa atribuie o oarecare materialitate inteligibilului, singur Dumnezeu fiind nematerial. Ceea ce vrea el sa spuna este ca „materia” sensibila nu este decat o concretizare, o condensare, a „materiei” inteligibile, luminoase, ea insasi in continuitate cu mintea creata. Aceste calitati, precizeaza el, sunt percepute de minte, si nu de simturiii. Ele „sunt, luate in sine, ganduri (ennoiai)”. Or, „subiectul” acestor „ganduri” este Dumnezeu sau omul sau Dumnezeu si omul in comuniune. Pe de o parte, Logosul divin Se rosteste in interiorul realitatii pe care o creeaza, pe de alta parte, omul „logikos” este liber sa auda sau nu aceasta Voce „care rasuna din launtru” si a carei stralucire „depaseste orice gandire omeneasca”. Lucrurile, trupul, „materia” exista in aceasta intalnire interpersonala a Logosului divin cu mintea umana, pentru ca „noi sa fim indrumati prin insasi activitatea simturilor spre o realitate suprasensibila, spre Logos”.

Maxim Marturisitorul adauga: „lucrurile vazute sunt cunoscute in profunzime prin cele nevazute, de cei care s-au dedicat contemplatiei”. Intr-un final, universul este chemat sa devina, prin relatiile personale ale oamenilor intre ei si ale tuturor intreolalta cu Dumnezeu, prin comuniune, sarbatoare nuptiala, euharistie. Cum a subliniat Nikos Nissiotis, Dumnezeu a creat lumea pentru a Se uni cu umanitatea, prin orice trup cosmic devenit trup euharistic. „Caci in orice lucru este un mod de a fi al Prezentei tainice, putere unificatoare care da fiintelor intre ele o comuniune mai puternica decat a fiintei lor luate in sine”. Pot exista deci diferite grade de materialitate, dupa starea spirituala a omului, care, raspunzator de soarta lumii, poate fie s-o pietrifice in separarea de Dumnezeu, fie s-o deschida Luminii dumnezeirii.

Dupa Sfantul Maxim, care regaseste aici procesul Genezei, creatia insasi inseamna o separare: a lui Dumnezeu de lume, a cerescului de pamantesc, a umanului de cosmic, a barbatului de femeie; iar omul trebuie sa raspunda acestui proces de divizare prin sinteze care, de la „sinteza erotica” pana la „indumnezeire”, constituie o reintegrare progresiva inspre unitatea initiala. Atunci cand omul nu raspunde vocatiei sale, diviziunile devin opozitii, dezintegrare in lant, tensiunile armonice devin dislocari intr-un „razboi launtric”. Si sa nu uitam ca cel care scoate sabia, de sabie va pieri (Matei 26, 52).

Astfel, lumea pe care noi o credem „naturala” este in realitate, cel putin in unele privinte, „contra naturii”. Caci noi am „supus-o desertaciunii”, cum zice Sfantul Pavel (Rom. 8, 20), in sensul unei goliri care o desfigureaza si o destrama din punct de vedere spiritual. Sfintenia originara a „carnii” este ascunsa de o sangerare tragica, astfel incat noi n-o mai putem atinge decat prin cruce, pe care trebuie ca Dumnezeu insusi sa moara pentru ca moartea, ca tragedie cosmica, sa piara. Umanitatea in setea sa dupa absolutul uzurpat de relativ, a pietrificat materia in exterioritate si moarte.

Iar Dumnezeu, inlaturat din creatie, atat cat omul a putut sa-L inlature, a intarit si El aceasta lume amenintata de apele dizolvante ale potopului; chiar legile si determinismul relativ pe care il exprima manifesta intelepciunea Ziditorului. Si totusi lumea aceasta este o lume a mortii. Iar noi presimtim, cum a spus Simone de Beauvoir vazandu-si mama murind, ca moartea nu este niciodata „fireasca”, ca ea este un asasinat. „Zidurile temnitei noastre, adica categoriile cunoasterii, spatiul care striveste, timpul care distruge, legea identitatii, toate acestea sunt nascute de pacatul stramosesc contra Sensului (pe care lumea ar fi trebuit sa-l aiba), de nesupunerea noastra fata de Tatal”. Fiinta creatiei este o fiinta bolnava: or, cercetarea stiintifica si legile pe care ea le descopera sunt incluse in aceste limitari.

Totusi, sfintenia initiala a lumii n-a disparut. Noi am intunecat-o cand, departe de a aduce prin acest pamant lauda Creatorului, noi am varsat in „gura” pamantului sangele lui Abel (Facerea 4, 11). Stiinta presimte aceasta tainica intelepciune a naturii, dar nu poate explica acest inextricabil amestec de haos si ordine, de entropie si negantropie. Arta se hraneste din aceasta frumusete divino-cosmica, care totusi ii scapa, iar cand artistul atinge esenta spirituala a lucrurilor, „sabia de flacara valvaitoare” care pazeste drumul spre pomul vietii (Facerea 3, 24) il loveste ori cu nostalgia maladiva ori cu nebunia.

Politica mesianica revendica un pamant sfintit, dar nu poate trece peste zidul mortii de care se zdrobeste lasand milioane de cadavre. Tehnicile arhaice de interiorizare, iar azi spiritualitatea indiana, mai modest, dar in aceeasi perspectiva a „psihismului cosmic” (Dionisie, antichitatea elenistica si a Orientului apropiat vorbesc de asemenea de un „suflu comun”, sympnoia, care circula peste tot), la momentul ajungerii la corpul spiritual, in lipsa revelatiei depline – care este a persoanei – nu pot gasi decat o plenitudine vaga fara chip, metafizica sau sociala, in care pare ca totul este resorbit. Iar tehnicile occidentale de exteriorizare maimutaresc in chip ciudat ubicuitatea „corpului spiritual”, sfarsind prin a transforma natura in obiect, amenintind-o cu distrugerea.

Singur Hristos ne restaureaza in trupul Sau si ne daruieste in profunzimea sfintitoare a Bisericii Sale un trup strabatut de lucrarea Duhului.

Trupul este lumea – in acelasi timp cosmica si istorica, adica interumana – devenita „inferioritatea” unei existente personale. Este o structura spirituala prin care persoana aflata in comuniune este chemata sa particularizeze universul nu pentru a-l poseda, ci pentru a-l utea astfel infatisa semenilor, pentru a le descoperi unica modalitate de a descifra atotprezenta lui Dumnezeu. Si insusi Dumnezeu, Cel care i-a incredintat omului sa numeasca fiintele vii (Facerea 2, 19), asteapta de la persoana un fel de revelatie a lumii; cea care se intipareste in transparenta fara asemanare a unui chip, stare a materiei, pe care Dumnezeu singur „n-ar putea-o” crea, care este rod nu numai al divinitatii, ci al divino-umanitatii.

Cand trupul se extaziaza in Dumnezeu prin descoperirea chipului, persoana invaluita in lume devine ea cuprinzatoare a lumii, transformand in ofranda lumea, care devine, prin convergenta in Dumnezeu a persoanelor, trupul unic al umanitatii. Prin trupul sau, omul este deci chemat sa cunoasca lumea din interiorul ei, pentru a-i elibera functia celebranta, aceasta ekstaza care constituie firea lucrurilor; pentru a uni, cu ajutorul unei culturi devenite cult, erosul cosmic cu vesnicia.

Or, in aceasta lume „supusa desertaciunii”, insii se exclud sau se devoreaza unul pe altul, iar omul nu numai ca nu-si asuma universul pentru a-l transforma in jertfa, ci, vrand sa-l castige in chip viclean, se vede el absorbit in lume. Numai in aceasta perspectiva ecuatia platoniciana, seraa = soma, identificare a trupului cu mormantul, este adevarata. „Omul, reducand prin propria-i servitute natura la starea de mecanism, se loveste de aceasta mecanicitate a carei cauza este el si cade in puterea ei.

Natura mortificata isi varsa la randul ei otrava care-l va transforma in cadavru, silindu-l sa aiba acelasi destin ca piatra, pulberea si tarana. Omul devine o parte a naturii, supus legitatilor acesteia”. Ekstaza neasumata a trupului devine ekstaza involuntara a mortii, buna totusi, dar care descarneaza persoana, in loc sa transfigureze trupul. Ekstaza neasumata a trupului se obiectiveaza in ekstaza sexuala, care mimeaza moartea-inviere, fara a putea s-o interiorizeze, si astfel fie duce la perpetuarea speciei – pe cand intr-o nastere autentica iti devii propriul tata, cum spune Sfantul Grigorie de Nazianz – fie disloca intr-un mod lipsit de valoare: Don Juan in „mici eternitati” de placere trupeasca.

In „sacul sau de piele” supus in chip iremediabil vestejirii si descompunerii, trupul este o samanta din care nu rasare „rugul aprins”, extins pana la marginile lumii. Este un dialog absolut, dar fara un interlocutor absolut, o patimire fara inviere, dinamismul Fiintei inghitit de timp – ramane numai o chemare.

Hristos, dimpotriva, apare intre oameni nu ca persoana nerealizata care doreste sa-si insuseasca lumea, ca pe o prada, devenind prin chiar acest fapt prada lumii, ci ca Persoana in comuniune, de o singura fiinta – din vesnicie – cu Tatal, iar acum unita cu oamenii printre care il arata, prin chenoza, pe Dumnezeu ca iubire eliberatoare. Lasandu-Se cuprins de bunavoie in spatiu si timp, pe care simultan le si cuprinde, El le preface:
In mormant cu trupul,
in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu,
in rai cu talharul,
si pe Scaun impreuna cu Tatal
si cu Duhul ai fost,
Hristoase, toate implinindu-le,
Cel ce esti necuprins!”

Hristos, prin unirea neincetata cu Tatal, in Sfantul Duh, prin atitudinea Sa permanent euharistica, face din trupul Sau – tesut din materialitatea cosmica, asa cum apare ea transformata de istoria umana – trup al unitatii, trup unic, deopotriva al umanitati si al universului, trup cosmic si pan-uman care a devenit, in sfarsit, ceea ce trebuia sa fie de la creare: euharistie! Trupul si Sangele Sau nu sunt numai grau si strugure, ci vin si paine, transformare a lumii nu doar dupa nevoi imediate, ci pentru comuniune si sarbatoare.

In Hristos, ceea ce noi numim „materie” nu-si mai impune limitele. Pe cruce, cand „trupul stricacios s-a imbracat in nestricaciune” (I Cor. 15, 53), sangele lui Hristos inceteaza de a mai fi un element al opacitatii trupesti si tasnind din coasta strapunsa, amestecat cu apa luminoasa, devine materia transfigurata a intregului univers. In Hristos, lumea impietrita, ca si inimile noastre, devine, prin aceasta inima omeneasca ce este si inima a lui Dumnezeu, o lume in care straluceste Lumina necreata.

Iisus inviat apare si dispare, strabate usile inchise; transforma timpul si spatiul marcate de frica intr-o intalnire perpetua. El, care nu are nevoie de hrana, care nu se hraneste – in chip vampiric – cu ale lumii, ci da viata, mananca cu prietenii Sai, pentru ca bucuria sa se salasluiasca si trupeste in ei. Astfel intelegem cat de mult difera invierea de o reanimare: trupul „duhovnicesc” al lui Hristos nu este un fragment de univers pe care insul se atine cu crispare, ci devine chiar universul intreg asumat in chip euharistic de Iubirea care vrea sa ni Se daruiasca. Iisus inviat a vrut sa arate ucenicilor, pe malul lacului unde „a pus jar si peste deasupra” (Ioan 21, 9), ca imparatia cerurilor va fi – si deja este in chip tainic si prin Taine – si acest pamant izbavit „din robia stricaciunii ca sa fie partas la libertatea maririi fiilor Lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21).

Pentru Dionisie Pseudo-Areopagitul invierea intemeiaza din nou universul caruia ii da in acelasi timp tarie si transparenta. Prin inviere, spune el despre toate lucrurile, „firea lor intreaga va fi mantuita si viata vor avea din belsug si pentru totdeauna”. Prin Inviere, prin trupul „duhovnicesc” al lui Hristos, Dumnezeu aduce lumea la „unirea” cu El, unire careia Dionisie ii aplica adverbele negative prin care Sinodul din Calcedon a aratat unirea in Hristos a divinului cu umanul; fara amestecare (asynchytos), fara schimbare (atreptos), fara impartire (adiairetos), fara separare (achoristos). Zidirea este astfel „mantuita” in adevarul ei, care este ekstaza, prin om, spre vesnicie: in Adam „cel de pe urma” fiintarea sa nedeplina, trecatoare si nesigura, mereu amenintata, se stabilizeaza in fiinta resurectionala.

Astfel, totul se concentreaza in Invierea cu trupul a lui Hristos. Nimic nu e mai „duhovnicesc” decat trupul. invierile de morti despre care citim in evanghelii nu au o semnificatie proprie: ele sunt semne ale plinatatii pe care o tainuieste in trupul Sau Cel care, mergand spre Lazar cel mort de trei zile, a spus: „Eu sunt Invierea si Viata.” (Ioan 11, 23). Invierea lui Hristos face vizibila aceasta plenitudine de viata in momentul celei mai de neinchipuit separari: nu numai de oameni – caci „blestemat este cel spanzurat pe lemn” (Gal. 3, 13), dar si de Originea Sa – Tatal: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Matei 27, 46). In chiar acel moment Dumnezeu umple pentru vesnicie locul propriei Sale absente. Aceasta absenta devine de asemenea ekstaza: „Tata, in manile Tale incredintez duhul Meu.” (Luca 23, 46). Lumea intreaga pana in strafundurile (si in toata platitudinea sa) infernale se identifica cu mormantul gol. Hristos a inviat.

Si, pentru a concluziona, invierea nu este un „eveniment fenomenal”, pe care l-am putea fotografia, cum zice mitropolitul Ignatie Hazim. Trupul lui Iisus inviat este un trup duhovnicesc sau, mai precis, trupul unic al lumii oferite Duhului. El sfarama inchiderea metafizica a existentei empirice, transforma spatiul mortii in spatiu al Duhului. Noi nu-l putem deci sesiza in conditiile acestei existente. Trupul lui Hristos inviat este real – singurul real in chip deplin – dar chiar prin insusi acest fapt el nu se poate impune unui martor „neutru”, care este de fapt o fiinta hipnotizata de moarte. Asa cum am spus, evangheliile ne sugereaza doar pe Cel viu viind o viata, alta decat viata noastra in nesigura ei ordine, amestecata cu moarte. Invierea s-a petrecut in istorie, dar poate ar fi mai exact sa spunem ca istoria este cuprinsa in inviere, ca ea isi afla astfel in inviere limita finala si sensul. Cum spune Gunther Bornkamm: „este un eveniment in acest timp si in aceasta lume si, in acelasi timp, un eveniment care impune un sfarsit timpului si lumii acesteia”.

Or, aceasta presupune, ca o conditie sine qua non, ca trupul „duhovnicesc” al lui Hristos sa fie trupul pamantesc al lui Iisus, asa cum a fost el pus in mormant si nimic altceva. Nimic altceva, si totusi insufletit de suflul si focul Duhului Sfant; nimic altceva, dar aratat de Tatal in Duhul ca univers cosmic si istoric transformat in euharistie: asa cum, de fapt, El a si fost deja fie in chip tainic, fie vizibil (la Schimbarea la fata, la Cina cea de taina); dar trebuia sa treaca cu acest trup si prin iad si prin moarte, prin cruce. Pentru a ajunge la aceeasi concluzie trebuie sa rasturnam, cuvant cu cuvant, aceasta fraza a lui Xavier Leon-Dufour: „Trupul mort (al lui Iisus) revine in universul caruia ii apartine, un univers care insa de aici inainte, prin forta invierii, este transfigurat si slavit”.

Noi vom spune: trupul mort al lui Iisus, prin puterea invierii, transforma universul caruia ii apartine, cu care mai curand se identifica, si care de aici inainte este slavit in chip sacru. Trupul mort al lui Iisus nu se poate reintoarce intr-un univers al stricaciunii si mortii, pentru ca „aceasta lume” ca mormant trebuia sa fie sfaramata pentru ca lumea ca euharistie sa iasa la iveala. Aceasta sfaramare si aceasta ivire a noii lumi se realizeaza in invierea cu trupul a lui Hristos.

Invierea cu trupul a lui Iisus nu este o „reanimare” a unui cadavru in conditiile acestei lumi, ci inceput al transfigurarii cosmice, chiar realizata in chip tainic, intr-o umanitate si un trup devenite trupul si umanitatea lui Hristos.

Aceasta transfigurare a universului ramane o iradiere tainuita Tainica, sfintitoare, nesfarsit de puternica, putand sa faca din noi fiinte aduse la viata prin care se comunica universului invierea. Pentru ca „focul ascuns si aproape inabusit sub cenusa lumii acesteia sa izbucneasca si sa mistuie in chip dumnezeiesc invelisurile mortii”, trebuie nu numai ca Dumnezeu sa Se faca om, dar si omul trebuie sa devina dumnezeu in Duh si libertate.

De aici inainte, Crucea, sabatul tainic si Pastele coexista in istorie, iar Sfantul Pavel ne cheama sa fim „partasi” ai lui Hristos „in moarte”, „partasi la patimile Lui” pentru ca „sa-L cunoastem pe El si puterea invierii Lui” (Fil. 3, 10) si „sa dam multumire pentru toate”, „infatisandu-ne lui Dumnezeu ca vii, sculati din morti” (Rom. 6, 13). In adancurile ei, istoria este de acum in miscare spre aceasta transformare finala care exista deja in ea, subminand-o si transfigurand-o. Transformare – preinchipuita de sfinti, de moartea lor luminoasa, mai curand „adormire”; de nestricaciunea binefacatoare a trupurilor lor pe care „harul lui Dumnezeu nu le paraseste, cum n-a parasit dumnezeirea trupul vrednic de inchinare al lui Hristos, in moartea Sa de viata datatoare”.

Transformare deja pregustata cand cultura, devenita in parte icoana, preschimba slabele licariri de lumina ale acestei lumi in lumina Schimbarii la fata (ca in Sfanta Sofia); cand revelarea Persoanei realizata in trupul unic al omenirii ravasite de istorie invinge orgoliul si trezeste din somn societatile inchise, satisfacute, facand sa fermenteze in ele nevoia unei comuniuni libere; de fiecare data cand erosul se preschimba si se desavarseste in calugarul care „sculat cu adevarat din morti” purifica pamantul cu trupul sau; sau cand, intr-o autentica imbratisare, barbatul si femeia devin „un singur trup”.

„Destinul omenirii este o crestere in puterea de a muri”, spunea Kafka. Fiind persoana, adica deschidere spre transcendenta, dar ignorand sau caricaturizand acest fapt, astazi omul este mai vulnerabil ca oricand in fata mortii. Numai vestirea lui Iisus inviat cu trupul si experierea ei in Biserica pot arata ca transcendenta nu inseamna sterilizare, inrobire, mortificare: transcendenta este Inviere. Iar Biserica nu este nimic daca ea nu este matrice a acestei Invieri.

Olivier Clement, traducere de Marinela Bojin

Calendar Ortodox

 

24
Apr
11

Predica la Invierea Domnului

Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti (I Cor. 15, 20)

 

Hristos a inviat !

 

Iubiti credinciosi,

 

Astazi praznuim praznicul praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor. Astazi este bucurie duhovniceasca pretutindeni in lumea crestina. Astazi Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin invierea Sa. Cerul si pamintul dupa cuviinta sa se veseleasca, caci lumina Invierii Domnului a umplut de lumina cerul si pamintul si iadul si pe toti cei tinuti in legaturile mortii cu nadejdea invierii, la vesnica veselie i-au adus prin coborirea Mantuitorului in iad. Astazi Hristos, viata noastra a pus temelie noua neamului omenesc prin invierea Sa si a incununat toate minunile preaslavite facute de El pe pamint.

 

Astazi este ziua Invierii Domnului, biruinta impacarii, surparea razboiului, stricarea mortii si infringerea diavolului. Astazi dupa dreptate ni se cade sa repetam cuvintele profetului Isaia: Unde-ti este, moarte, biruinta ta? Unde-ti este, moarte, boldul tau? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astazi usile de arama le-a zdrobit Stapinul Iisus Hristos si pe insasi numirea mortii a schimbat-o, caci nu se mai numeste moarte, ci somn. Mai inainte de venirea lui Hristos si de iconomia Crucii, insusi numele mortii era foarte infricosat. Ca omul cel dintii, dupa ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost amenintat: Din pomul cunoasterii binelui si raului sa nu maninci, caci, in ziua in care vei minca din el, vei muri negresit (Facere 2, 17).

 

Si proorocul David zice prin Duhul Sfint: Moartea pacatosilor este cumplita (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despartirea sufletului de trup, ci si iad. Asculta si pe patriarhul Iacob, zicind: Veti pogori batrinetele mele in iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbavi sufletul meu din mina iadului (Psalm 48, 16).

 

Dar dupa ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfa pe cruce pentru noi si a inviat din morti, a transformat moartea in somn, ca un iubitor de oameni. Caci in loc de moarte, adormire si somn se zice mutarea noastra din cele de aici. Asculta insusi pe Mantuitorul, zicind: Lazar, prietenul nostru, a adormit si merg sa-l trezesc (Ioan 11, 11). Caci precum ne este noua usor a scula pe cel ce doarme, asa si Stapinul nostru Cel de obste poate invia pe cei morti. Insa de vreme ce cuvintul zis de Domnul era nou si strain si ucenicii nu l-au inteles, mai aratat le-a zis: Lazar a murit! (Ioan 11, 14).

 

Inca si marele Apostol Pavel, dascalul lumii, scriind tesaloni-cenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa nu va intristati ca ceilalti care nu au nadejde. Ca de credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa credem ca Dumnezeu, pe cei adormiti intru Iisus, ii va aduce impreuna cu El. Noi cei vii, care vom fi ramas pina la venirea Domnului, nu vom lua inaintea celor adormiti (I Tesaloniceni 4, 13-15).

 

Ati vazut, fratilor, ca pretutindenea moartea se numeste adormire si somn? Ati vazut cit de stralucita este biruinta Invierii lui Hristos? Prin Invierea Domnului nenumarate bunatati ni s-au dat. Prin inviere amagirea diavolilor s-a pierdut. Prin inviere biruim moartea. Prin inviere trecem cu vederea viata cea de acum. Prin inviere catre rasplata cea vesnica ne sirguim. Prin inviere, cu trup fiind infasurati, de cei fara trup ne apropiem daca vom voi.

 

Astazi biruintele cele stralucite ale noastre s-au facut. Astazi Hristos Domnul a biruit moartea si pe tiranul diavol l-a surpat, iar noua cale catre mintuire prin inviere ne-a daruit. Deci toti sa ne bucuram, sa saltam si sa ne veselim ca Mantuitorul a biruit moartea si iadul si pentru mintuirea noastra pe toate le-a lucrat.

 

Iubiti credinciosi,

 

In cele ce urmeaza dorim sa aratam pe scurt cu ce fel de trup vor invia sfintii si dreptii lui Dumnezeu, precum si pacatosii, in ziua invierii cea de obste de la sfirsitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem in mijloc cuvintul Sfintei Scripturi, care arata ca patru vor fi insusirile si darurile sfintilor si ale dreptilor la invierea cea de apoi. Acest adevar il arata prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune. Iata darul nestricaciunii! Se seamana intru necinste, inviaza intru slava. Iata darul stralucirii! Despre acest dar al stralucirii, si Domnul a zis: Atunci dreptii vor straluci ca soarele intru imparatia Tatalui lor (Matei 13, 43). Se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere. Iata darul puterii! Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Iata darul subtiratatii! Cei inviati vor avea trupuri usoare, duhovnicesti, nestricacioase, adica nemuritoare, asemenea ingerilor (I Corinteni 15, 42-44).

 

Dar fiindca am amintit si de trupurile pacatosilor din vremea invierii, sa stiti ca mare deosebire vor avea trupurile celor rai de ale sfintilor si dreptilor in ziua judecatii de apoi. Trupurile pacatosilor vor arata starea cumplita in care au trait pe pamint si infricosatele pedepse ce ii asteapta, cind le va zice Domnul: Duce-ti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui (Matei 25, 41).

 

Si vor fi trupurile acestora infricosate la vedere si pline de spaima. In locul stralucirii se vor imbraca cu adinc de intuneric, care va semana cu intunericul cel din afara al iadului. Si dupa cum stralucirea fericitilor va fi insotita de frumusete preaminunata, tot asa, trupurile pacatosilor vor avea mare spaima si uriciune. Si macar ca vor avea nestricaciune ca si dreptii, aceasta nestricaciune o vor avea pentru a se chinui vesnic in iad si niciodata a se mistui.

 

Insa, daca dorim sa avem fericire vesnica la invierea de apoi, sa nu fim fara de grija, ci cu frica si cutremur sa slujim Preabunului nostru Dumnezeu pina la ultima noastra suflare. Chiar daca cineva ar fi impodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fara grija in veacul de acum. Mantuitorul ne spune ca: Cine va rabda pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 10, 22). Sa luam pilda de la corabierii care vin cu corabiile pline de multe bogatii si bunatati. Ei privegheaza pururea, chiar cind ajung la liman sint cu mare grija ca nu cumva sa se loveasca cu corabia de vreo stinca si sa li se intimple primejdie si paguba mare.

 

Auziti ce zice dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur in aceasta privinta: „Sa nu fim nepasatori si nerecunoscatori fata de binefacerile care le-am luat prin Invierea Domnului. Nici sa zicem: iata, Postul Mare a trecut, de acum putem sa fim fara de grija. Caci acum, mai mult decit inainte, trebuie sa avem mare grija pentru suflet ca nu cumva trupul intarindu-se, pe suflet sa-l faca mai neputincios. Ca nu purtind grija pentru rob, de stapin sa ne lenevim. Caci nevointa noastra duhovniceasca este pentru toata viata”.

 

Iubiti credinciosi,

 

Zice Sfintul Apostol Pavel: Oricine se lupta, se infrineaza de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfintul Ioan Gura de Aur zice: „Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat si rodul postului. Caci este cu neputinta si osteneala postului a o lepada si rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevointelor, dar sa nu treaca rivna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramina evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut si postul cel duhovnicesc, care este mai bun decit acela, iar acela pentru acesta s-a facut”.

 

Prin postul duhovnicesc intelegem lucrarea faptelor bune, pe care sintem datori sa le facem toti cei ce sintem botezati in numele Preasfintei Treimi si credem in Hristos Cel inviat din morti. In fruntea faptelor bune care ne ajuta cel mai mult la mintuirea sufletului este iubirea crestina. Fara iubire, fara iertare si milostenie nu este mintuire, nu sint Pasti, nici bucurie in suflet, nici inviere din moartea pacatelor, nici pace in inimile noastre.

 

Iata o istorioara adevarata despre doi crestini certati unul cu altul, care s-au impacat in noaptea de Inviere.

 

Doi oameni, buni prieteni crestini, au ajuns la o cearta din lucrarea diavolului de la niste lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a injurat si l-a insultat greu pe celalalt cu prilejul unei intilniri familiare. Si astfel s-a asternut intre ei o mare dusmanie. Desi cel ocarit si batjocorit dorea sa-l dea in judecata pe cel ce l-a nedreptatit si l-a injurat, mai ales ca la acest lucru il indemnau multi, el totusi n-a facut aceasta si dorea din toata inima sa restabileasca pacea si prietenia cea mai dinainte. Dar celalalt nu voia cu nici un chip sa-l inteleaga, ci spre dusmanie il pornea prin purtarile si vorbele sale cele rele.

 

A inceput Postul Mare, se apropiau Sfintele Pasti si intre ei nici o schimbare nu se facuse, macar ca mergeau amindoi in fiecare Duminica la Sfinta Biserica. In Simbata Mare s-au spovedit amindoi, urmind sa se impartaseasca la Sfinta Liturghie, in noaptea Invierii. Preotul, care cunostea bine ce se petrecea intre ei, il povatuia de multe ori pe cel ce intretinea starea de dusmanie, ca sa-si revizuiasca gindurile si vorbele sale si sa-si ceara iertare. Acelasi indemn si canon staruitor de pocainta i-a dat si la spovedanie. Dar el, desi s-a fagaduit, n-a facut aceasta. Spre miezul noptii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfinta Inviere. Unul a pasit pragul bisericii cu adinca mihnire in inima, ca nu este iertat de vecinul sau. Al doilea a intrat in biserica cu frica pentru ca nu si-a indeplinit canonul, ci avea inca rautate si dusmanie, la care il indemna mereu blestematul diavol.

 

Slujba Invierii se desfasura inaltator in mireasma dumnezeiasca ce plutea in Sfinta Biserica. Duios si convingator a inceput la strana cintarea: „Ziua Invierii si sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam. Si sa zicem, fratilor, si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru inviere si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcind si celor din morminte viata daruindu-le”. Fiori puternici i-au zguduit sufletul si trupul, lacrimi fierbinti i se prelingeau pe obraz si rotea ochii in toate partile ca sa vada pe vecinul sau. Nu i-a fost greu sa-l descopere.

 

Chiar in acel moment, acela se strecura prin multime catre dinsul, i-a iesit inainte si s-au imbratisat, zicind incet: „Hristos a inviat!” Dupa raspunsul plin de dragoste al vecinului: „Adevarat a inviat!”, a adaugat cu si mai multe lacrimi in ochi: „Iarta-ma, dragul meu, iarta-ma! Nu se va mai intimpla niciodata felul cum m-am purtat cu tine. Sfinta Inviere a lucrat puternic asupra mea si m-a invatat ca nu-i bine, nici evanghelic, nici crestineste, nu-i omeneste ceea ce am facut eu cu tine, in timp ce tu ai rabdat si asteptat cu incredere acest ceas al impacarii. Astfel satana s-a prabusit, Hristos Domnul S-a preaslavit prin lucrarea puternica a Invierii Sale, dusmania s-a spulberat, pacea si dragostea s-au reasezat intre ei la vremea cuvenita si cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste au primit Sfinta Impartasanie. Domnul Cel pururea viu si prezent in Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvintat si le-a intarit impacarea, care n-a mai fost tulburata in timpul vietii lor, desi rautaciosul diavol cauta sa-i tulbure din nou.

 

Cit de mult are de invatat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reintoarcere sincera la Hristos a acestor doua suflete si de retraire adevarata in El, prin biruinta puternica a Sfintei Invieri! Cit de mult ar trebui noi sa ne revizuim gindurile, simtirile si purtarile si sa ne apropiem cu inima infrinta si smerita, cu inima plina de credinta si dragoste de Potirul Sfintei Impartasanii, ca sa-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu si gata oricind sa se salasluiasca intre noi, precum spune asa de limpede in Sfinta Sa Evanghelie: Cel ce maninca Trupul Meu si bea Singele Meu, ramine intru Mine si Eu intru el (Ioan 6, 56).

 

Vrem noi sa ne hotarim pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vietii pamintesti si ceresti. Pentru ca numai uniti cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea intelege mai bine si mai adinc adevaratul rost al vietii noastre pamintesti. Vom pasi sigur biruitori pe drumul sfintei desavirsiri morale si spre slavile nesfirsitei vietuiri in cele ceresti.

 

Iubiti credinciosi,

 

Astazi este Pastile Domnului. Astazi Hristos, Viata noastra, a biruit moartea, iadul si pe diavolul. Astazi ni s-au deschis portile raiului si ale Imparatiei Cerurilor. Astazi ingerii se bucura impreuna si preamaresc pe Dumnezeu.

 

Deci sa lepadam din casele si inimile noastre toata rautatea, toata intristarea si pacatul si sa primim cu bucurie pe Hristos Cel inviat. Sa ne inchinam Crucii pe care S-a rastignit Hristos. Sa sarutam mormintul din care a inviat Domnului. Sa urmam cu credinta si nadejde pe Mantuitorul nostru, impreuna cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toti sfintii, cu parintii si inaintasii nostri. Sa ne sarutam duhovniceste frate cu frate, sa ne impacam, sa ne iubim unii pe altii caci astazi am dobindit iertarea si mintuirea prin Inviere. Nimeni sa nu fie trist, nimeni sa nu-si piarda credinta si nadejdea in necazurile vietii, caci Hristos Cel inviat este cu noi. Il purtam in noi si ramine in veci cu noi, de vom ramine in dragostea Lui si-I vom pazi poruncile.

 

Cu aceasta credinta datatoare de viata, care ne da putere si biruinta, sa cintam impreuna cintarea Invierii: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcind si celor din morminte viata daruindu-le”. Amin.

 

Hristos a inviat !

Parintele Ilie Cleopa

 

Calendar Ortodox

 

24
Apr
11

Sfintele Pasti

Invierea Domnului

Nici un evanghelist nu descrie Invierea Domnului, deoarece nu au fost martori la aceasta minune. Evanghelistii consemneaza numai ceea ce s-a petrecut dupa ce Hristos a iesit din mormant. Din evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul – ca Hristos a inviat.

Pe cand femeile mironosite mergeau catre apostoli sa vesteasca cele intamplate, sunt intampinate de Hristos cu urmatoarele cuvinte: „Bucurati-va” si „Nu va temeti”. El le repeta indemnul dat de inger: „Duceti-va si vestiti fratilor Mei, sa mearga in Galileea si acolo ma vor vedea”.

La mormant ajung si Ioan si Petru. Desi Ioan soseste primul, el intra in mormant dupa Petru. Se pare ca in afara de prezenta giulgiului si a mahramei, care indicau ca Hristos a inviat, apostolii au vazut in mormant ceva minunat. A fost o experienta invaluita in taina, care a constituit o adevarata iluminare. Din aceasta clipa, Ioan a crezut fara sovaiala in Invierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge sa vesteasca si celorlalti Invierea lui Hristos. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: „Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru”.

Desi trupul lui Hristos fusese preamarit, Hristos accepta, in rastimpul celor 40 de zile, sa se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al slavei”, dupa expresia paulina, nu mai este dependent nici de spatiu, nici de timp, caci nu mai face parte din lumea cazuta. Aratarile sunt un pogoramant fata de slabiciunea omeneasca. Domnul se face accesibil simturilor: poate fi vazut, auzit si chiar pipait. Hristos cel inviat este tot atat de real ca si Cel dinainte de Patimi, dar se afla la alt nivel existential, deoarece trupul Sau nu mai este supus mortii, in El straluceste Duhul. Desi trupul a fost indumnezeit, ca si natura Sa omeneasca, firile vor continua sa ramana neschimbate si de sine statatoare pentru vesnicie.

Invierea lui Hristos nu este o simpla revenire la viata pamanteasca, ci inceputul altei vieti: viata vesnica, in care trupul omenesc nu mai este supus stricaciunii. De aceea, Biserica Ortodoxa canta in ziua de Pasti: „Praznuim astazi omorarea mortii si inceputul unei alte vieti, vesnice”.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Mantuitorul a refacut chipul divin din om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura patimitoare. Din momentul mortii si a invierii Domnului, istoria intra in perioada eshatologica, iar Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descopera decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei.

Trebuie sa retinem ca Invierea nu-L indeparteaza pe Hristos de oameni. El va continua, chiar sezand de-a dreapta Tatalui, lucrarea de prefacere a lumii.

 

 

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Calendar Ortodox

23
Apr
11

Hristos A Înviat !!!

23
Apr
11

Sfanta Lumina de la Ierusalim

Sfanta Lumina de la Ierusalim

In mod suprafiresc ea este o minune dumnezeiasca necuprinsa de mintea noastra, care se repeta din an in an, in Sambata Mare, de aproape 20 de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele noastre vazuta atat de credinciosi, cat si de necredinciosi. Este minunea care uimeste toata mintea si dovedeste oamenilor pana la sfarsitul veacurilor ca Hristos, lumina lumii si Mantuitorul sufletelor noastre, a inviat din morti a treia zi, daruind tuturor viata vesnica.

Despre felul cum se savarseste aceasta minune a aprinderii sau mai corect spus, a venirii Sfintei Lumini pe Mormantul Domnului, s-a scris prea putin. Nici in zilele noastre nu se vorbeste cat s-ar cuveni despre aceasta negraita minune. Poate tocmai pentru ca este o minune publica, vazuta de toti si verificata, asupra careia ortodocsii nu au nici o indoiala! Sau, poate, peentru a nu crea discutii si controverse omenesti inutile asupra acestei, sfinte minuni, Biserica Ortodoxa din Ierusalim nu accepta nici un fel de publicitate zgomotoasa, nici discutii si scrieri polemice despre . Cine crede in Hristos si voieste sa vada o mare minune a zilelor noastre, cine doreste sa se intareasca mai mult in dreapta credinta, sa mearga la Mormantul Domnului de si va vedea minune negraita.

Sfanta Lumina de la Ierusalim

Si acum sa relatam pe scurt cum se aprinde Sfanta Lumina la Sfantul Mormant. Sfanta Lumina se aprinde pe Mormantul Domnului nostru Iisus Hristos in Sambata Mare, ziua, intre orele 12.30-13.30, in timpul Vecerniei Mari. Se stie ca, de-a lungul secolelor, Sfanta Lumina nu se aprinde decat numai la ortodocsi, ca o dovada incontestabila ca numai ei pastreaza dreapta credinta apostolica. Este cea mai puternica dovada care marturiseste ca Ortodoxia este credinta cea adevarata.

este controlat inca din noaptea Vinerii Mari, dupa prohod, de catre cativa politisti civili necrestini – un arab, un turc si o persoana din partea statului Israel. Ei verifica toate obiectele din interior sa nu aiba vreo sursa de foc, verifica lespedea Sfantului Mormant si controleaza corporal pe arhiereul grec care presara vata pe mormantul Domnului. Apoi se sting toate luminile si se pecetluieste usa Sfantului Mormant cu doua mari peceti, benzi de panza alba cu ceara si sigilii la capete, in forma de X. Gardienii raman de paza la usa Mormantului pana cand se aprinde Sfanta Lumina.

Sfanta Lumina

Procesiunea pentru Vecernia Sambetei Mari se formeaza la sediul Patriarhiei Ortodoxe. Toti slujitorii se imbraca in odajdii albe. La ora 9 dimineata procesiunea se porneste spre Biserica Sfantului Mormant. Inainte merg patru „dragomani”, civili greci, in tintita speciala, cu toiege metalice in maini, pentru a anunta inceperea procesiunii: apoi urmeaza doi diaconi care duc pe maini Sfanta Cruce care are in ea lemn din Crucea Mantuitorului. Apoi urmeaza cortegiul sutelor de slujitori, care strabate culoarul viu al miilor de inchinatori, ce umplu toate ulitele, curtea, biserica, galeriile.

In biserica, slujitorii, in frunte cu Patriarhul, se opresc in fata Sfantului Mormant pecetluit. Apoi inconjoara de trei ori Sfantul Mormant pe partea dreapta, in sunetul clopotelor, cantand „invierea Ta, Hristoase. Mantuitorule, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa Te slavim”. La a treia ocolire se canta imnul vecerniei de la vohod „Lumina lina a sfintei slave”. Apoi patriarhul cu toti slujitorii se retrag in altarul bisericii ortodoxe de vizavi si stau in asteptare. Intre timp, vin diferiti delegati oficiali, autoritati locale si bisericesti armene, romano-catolice si copte. Miile de credinciosi stau cu felinarele speciale in maini sa duca acasa, in tara lor, Sfanta lumina. Cei mai multi insa, tin in maini cate un manunchi de 33 de lumanari albe, legate intre ele, pe care este imprimata icoana Invierii Domnului, ca sa le aprinda la vreme.

Lumina Sfanta

Acest manunchi simbolizeaza numarul anilor pe care i-a trait Mantuitorul pe pamant. Se face o tacere mormantala! Fiecare se roaga, fiecare asteapta cu emotie Lumina divina, fiecare sta concentrat in sine insusi, cuprins de fiorul tainic al minunii.

Pe la orele 11.30 vin de la Betleem cateva sute de arabi ortodocsi, sa ia Sfanta Lumina. Ei sunt foarte evlaviosi, dar si galagiosi in acelasi timp, inconjoara Sfantul Mormant, se roaga tare cu mainile in sus, se urca unii pe umerii altora, se agata de peretii baldachinului Sfantului Mormant, de jur-imprejur, ca albinele pe fagur, si ridica mainile, cerand Sfanta Lumina: „Doamne, trimite-ne din cer Lumina!”.

Lumina de la Ierusalim

In jurul orei 12, in timp ce preotii stau la vohod de la altarul Bisericii Invierii pana la Sfantul Mormant, patriarhul se dezbraca de omofor, de sacos si de mitra, si ramane numai in stihar alb, cu epitrahil, manecute si brau. Apoi este condus de doi diaconi si de eclesiarhul bisericii in fata Sfantului Mormant. Aici, mai intai este controlat peste tot de politisti necrestini, in prezenta reprezentantilor oficiali armeni, romano-catolici si copti, sa nu aiba vreo sursa de foc. Apoi patriarhul desigileaza usa Sfantului Mormant, prin ruperea pecetilor si intra in prima incapere, numita „Capela Ingerului”, insotit, dupa traditie, de un arab musulman. Diaconii si eclesiarhul raman afara, la usa. Ceara de la cele patru sigilii se aduna intr-o cupa de argint si se duce la altar, unde se pastreaza pana la Pastele anului urmator.

Patriarhul intra apoi in a doua incapere si ingenuncheaza in fata lespedei Sfantului Mormant, iar musulmanul ramane in Capela Ingerului si supraveggheaza. Se sting toate lumanarile, candelele, luminile, in biserica se face o mare tacere. Emotia minunii cuprinde pe toti. Numai arabii agatati deasupra fac mereu semne de implorare a Sfintei Lumini. Se zice ca daca nu vin arabii sa se roage, intarzie venirea Sfintei Lumini. Tooti se roaga strigand „Doamne, da-ne Lumina!” „Sa vina Lumina!”, „Trimite-ne din cer lumina!”

Dupa 15-20 de minute de fierbinte rugaciune, toata lumea din biserica observa o lumina puternica, ca o scanteie luminoasa de fulger, coborand in zigzag prin cupola mare a Bisericii, in multime se aud glasuri de emotie in toate limbile. Scanteia dumnezeiasca coboara deasupra Capelei Sfantului Mormant, ca un glob de lumina ce se sfarama in mici bucaati. Apoi intra inauntru ca o subtire raza de foc. coboara pe lespedea Mormantului si aprinde vata presarata deasupra. Deja vata si lespedea se incarca de o roua divina, in timpul rugaciunii. In aceasta clipa Sfanta Lumina a venit! Minunea s-a savarsit! Multimile asteapta cu nerabdare Sfanta Lumina, cu mainile intinse. Fruntile si obrajii tuturor sunt transpirate de emotia minunii! O mare bucurie si trezire spirituala se savarseste in inimile si constiintele tuturor.

Sfanta Lumina

Patriarhul aduna cu mainile vata aprinsa de o flacara galben-verzuie, care timp de cateva minute nu arde. Apoi pune vata aprinsa in doua cupe de aur cu gauri si iese in Capela Ingerului. Aici aprinde doua buchete maari de cate 33 de lumanari, in prezenta musulmanului, iar cupele aprinse le da, pe doua ferestre mici, afara, la cei doi diaconi ortodocsi. Acestia duc o cupa la Sfantul Altar, iar a doua la biserica Sfintilor Imparati Constantin si Elena de la Patriarhie. Apoi patriarhul iese in fata Sfantului Mormant cu cele doua faclii aprinse si striga de trei ori: „Veniti de luati lumina!”

Minunea continua, in clipa cand patriarhul iese din Sfantul Mormant, se aprind singure cele sase candele ale ortodocsilor de deasupra, o parte de lumanari din sfesnice si candelele din Altarul Bisericii Mari, sub privirile uimite ale tuturor. Apoi, doi diaconi iau pe patriarh si il duc in Sfantul Altar, in cel mult trei minute, toti credinciosii adunati aprind felinarele si buchetele de cate 33 de lumanari. Biserica este parca o flacara vie. Multi se ating de flacara cu fata, cu mainile, cu hainele, pentru binecuvantare, fara a se arde. Abia dupa cateva minute flacara arde in mod normal. Tot acum iau Sfanta Lumina de la patriarh, romano-catolicii, armenii si coptii si o duc in altarele lor. unde o pastreaza tot anul. La urma, patriarhul tine o scurta predica de multumita Mantuitorului si de intarire a credintei ortodoxe. Timp de doua ore se scurg zeci de mii de pelerini prin fata Sfantului Mormant, cu Sfantta Lumina in maini si cu caldura credintei in inimi. La orele 3 dupa amiaza Vecernia si procesiunea Sfintei Lumini iau sfarsit. Pelerinii se intorc la gazdele lor, cu fetele luminate si cu faclii aprinse, zicand fiecare in limba sa: „Slava Tie. Mantuitorule, pentru aceasta negraita minune!” In noaptea de Sfintele Pasti la ora 11 se pornesc din nou in mare procesiune, de la patriarhie spre Biserica Sfantului Mormant, toti slujitorii in frunte cu patriarhul, inainte merg cei patru dragomani, apoi saisprezece diaconi cu prapuri, doi diaconi cu Crucea mare de procesiuni, in care se afla lemn din Crucea Mantuitorului si, in continuare, preotii, episcopii, patriarhul si mii de credinciosi.

La intrarea in marea biserica, intai se inconjoara de trei ori Sfantul Mormant cu crucea si cu faclii aprinse din Sfanta Lumina, cantand „Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le”. Apoi se citeste Evanghelia Invierii in fata Sfantului Mormant si se incepe slujba Invierii, dupa randuiala. In timpul cantarii fiecarei pesne, un arhiereu, cu cativa preoti si diaconi, cu Crucea si cu Sfanta Lumina in maini cadeste si inconjoara Mormantul Domnului. Dupa slujba Invierii se face in continuare Sfanta Liturghie pe Sfantul Mormant. Slujeste patriarhul cu mai multi preoti si diaconi. Slujba este mareata, dumnezeiasca! Inimile tuturor simt din belsug bucuria Invierii. La ora 2 dupa miezul noptii. Liturghia Invierii ia sfarsit.

Arhimandritul Ioanichie Balan

 




Blog Stats

  • 227,111 hits
Aprilie 2011
L M M M V S D
« Mar   Mai »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Adormirea Maicii Domnului Aghiasma Ajunul Bobotezei apa sfintita Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce putem face când apar necazurile în familie Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? Cine este Maica Domnului pentru mine? cinstit de musulmani Cred Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce? dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU EVANGHELIA ZILEI: 2014-05-08 Focsani frate fraților! Hristos Icoana Sfantului Gheorghe de la Manastirea Zografu Icoanele in cultul ortodox Ilie Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Ingerul pazitor in Vinerea Mare Ispitele Izvorul Tamaduirii Joia din Saptamana Patimilor Lunea Sfantului Duh Nasterea Maicii Domnului Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Nimeni nu L-a vazut pe Hristos inviind Noi Nu te atinge de Mine omule Petru si Pavel - sarbatoarea dragostei lui Hristos Piata Unirii Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintelor Pasti Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Predica la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci Predica la Duminica Sfintei Cruci Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii Preot Tudor Marin Rugăciune către Maica Domnului Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului Rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul sfantul care aduce ploaia Sfantul Epitaf Sfantul Mucenic Gheorghe Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Sfintii Imparati Constantin si Elena Sfintii Petru si Pavel Să vă mărturisiţi şi să vă cununaţi la biserică Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Trecerea pe sub masa Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara “Maica Domnului “Miluiește-mă „Doamne Iisuse Hristoase „Părinte