Arhivă pentru Mai 2011

31
Mai
11

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara

Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dim părinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgînescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vîrstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvîrşirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgînii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau.

Ciprian a învăţat în acel munte înalt mult meşteşug diavolesc, căci ştia felurite năluciri drăceşti; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vîntul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi cîmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare şi prea rea lucrare diavolească. Şi a văzut acolo nenumărate pîlcuri drăceşti împreună cu stăpînul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudînd pe stăpînul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor.

A văzut acolo pe toţi zeii şi zeiţele păgîne şi felurite năluciri şi vedenii, la care se învăţa cîte patruzeci de zile în post; că mînca după apusul soarelui nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Cînd era de cincisprezece ani avea ca dascăli şapte slujitori mari care slujeau la cele şapte planete. De la acei jerfitori a învăţat multe taine diavoleşti. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind cîtva timp zeiţei Ira, a învăţat multe meşteşuguri de la slujitorul care era acolo. Şi a petrecut şi în Tauropoli slujind zeiţei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi năluciri, ca aceea ca morţii din morminte să grăiască.

Avînd douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăţilor şi multe farmece şi vrăjitorii învăţa. La treizeci de ani a mers la caldei şi acolo a învăţat să citească în stele. Si în Antiohia a mers, fiind atunci desăvîrşit în toată răutatea: vrăjitor şi fermecător, pierzător de suflete, mare prieten şi credincioasă slugă a stăpînitorului iadului, cu care singur faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare de la dînsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicînd: „Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu aceia care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea şi înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtăşania noastră”. Şi mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieşirea mea din trup şi cît timp eu am să petrec pe pămînt, în toate au să-mi ajute şi mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar cînd ieşeam de la dînsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” şi, sculîndu-se, m-a petrecut, încît şi toţi mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toţi boierii lor pe mine mă ascultau, văzînd cinstea ce mi se făcea de către dînsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumina chipul acela şi hainele lui erau minunate. Iar cînd se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi stăteau lîngă scaunul lui cu fel de fel de rînduieli ale duhurilor răutăţii, întru mare supunere.

Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunîndu-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.

Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărînd pe oameni şi înşelîndu-i. În Antiohia a petrecut multă vreme şi a adus pe mulţi oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulţi i-a ucis cu otrăvurile şi cu farmecele, pe copii şi pe copile spre jertfa diavolilor îi înjunghia şi pe mulţi i-a învăţat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh, pe alţii să plutească cu luntrea prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape. De toţi păgînii era cinstit şi slăvit ca un mare jertfitor şi preaînţelept slujitor al necuraţilor lor zei şi mulţi alergau la dînsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajuta la desfrînare, altora la mînie, la vrajbă şi la izbîndirea răutăţilor, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului şi în gurile diavoleşti, fiu al gheenei, părtaş al celor diavoleşti şi al pierzării celei veşnice. Iar Domnul, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate şi pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omeneşti, a vrut ca pe acest om să-l caute şi pe cel afundat în adîncul iadului din prăpastie să-l scoată şi să-l mîntuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Şi l-a mîntuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:

În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinţi păgîni. Tatăl ei se numea Edesie şi era slujitor idolesc, iar maica sa se numea Cleodonia. Fecioara Iustina cînd a ajuns la vîrsta desăvîrşită, şezînd în casa sa la fereastră, a auzit din întîmplare un cuvînt de mîntuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie şi care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria şi, multe minuni făcînd, a voit a pătimi pentru mîntuirea noastră şi a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri şi a stat de-a dreapta Tatălui şi împărăţeşte în veci”.

Această propoveduire a diaconului a căzut pe pămînt bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod şi a dezrădăcina din ea toţi spinii necredinţei. Iustina voia ca mai mult şi mai desăvîrşit să înveţe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicînd-o feciorelnica ruşine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultînd cuvintele lui Dumnezeu; şi lucrînd în inima ei Duhul Sfînt, a crezut în Hristos. Şi în scurtă vreme şi pe maica ei a făcut-o să creadă şi după aceea şi pe bătrînul ei tată l-a adus la credinţă; el, văzînd înţelegerea fiicei sale şi auzind cuvintele ei cele înţelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuţi de mîini omeneşti, cum pot să fie ei dumnezei, neavînd nici suflet, nici suflare? Şi o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mîntuitorul lumii, Iisus Hristos, şi L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniţi la Mine şi vă voi da vouă cerească împărăţie”. Apoi, deşteptîndu-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia şi cu fiica sa la episcopul creştinesc pe care îl chema Optat, rugîndu-l pe el să-i înveţe credinţa lui Hristos şi să le dea lor Sfîntul Botez şi i-a spus lui cuvintele fiicei sale şi îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.

Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor şi, grăindu-le mult despre credinţa în Hristos, a botezat pe Edesie şi pe Cleodonia, femeia sa şi pe fiica lor Iustina şi, împărtăşindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credinţa lui Hristos, văzînd episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; şi petrecu în fapte bune şi în frică de Dumnezeu un an şi şase luni şi aşa, în sfînta credinţă, şi-a sfîrşit viaţa. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos şi slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie şi în curăţenie, în post şi în mare înfrînare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte neamul omenesc, văzînd o viaţă ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune şi a început a o supăra, felurite nevoi şi necazuri pornindu-i împotrivă.

Era atunci în Antiohia un tînăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinţi bogaţi şi slăviţi, vieţuind cu desfătare întru deşertăciunea lumii acesteia. Şi acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergînd la biserică şi s-a minunat de frumuseţea ei. Iar diavolul a pus gînd rău în inima lui asupra ei şi, aprinzîndu-se de dorul ei, Aglaid a început a se gîndi în toate chipurile, ca întru cunoştinţa şi dragostea ei să vie şi, înşelînd-o, să aducă pe mieluşeaua cea curată a lui Hristos întru necurăţia cea gîndită de dînsul. Şi pîndea calea ei, ori unde avea să meargă fecioara şi, întîmpinînd-o, o amăgea cu cuvinte desfrînate, lăudîndu-i frumuseţea. Apoi, spunîndu-i cuvinte de fericire şi arătîndu-şi dragostea sa către dînsa, cu curse înşelătoare şi meşteşugit împletite o urmărea pe ea spre desfrînare. Iar fecioara se întorcea şi fugea de dînsul, înfricoşîndu-se de el şi nu voia să-i asculte înşelătoarele şi viclenele cuvinte. Şi tînărul, dorind frumuseţile ei cele fecioreşti, a trimis la dînsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soţie. Iar ea a răspuns către dînsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc şi curăţia mea îmi păstrez. Acela şi sufletul şi trupul meu îmi păzeşte de toată necurăţia”.

Un răspuns ca acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid şi mai mult a dorit-o, aprinzîndu-l pe el diavol. Neputînd nicidecum să o amăgească, a gîndit ca s-o răpească; şi adunînd spre ajutor tineri fără de rînduială, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obişnuia fecioara să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întîmpinat-o şi a prins-o, ducînd-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătîndu-l pe el peste gură şi scuipînd asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieşit din casele lor şi au alergat ca s-o scoată din mîinile tînărului cel neruşinat ca din gura lupului şi au reuşit să o ia pe mieluşeaua cea fără prihană, pe Sfînta Iustina. Şi au fugit toţi cei nelegiuiţi, iar Aglaid cu ruşine s-a dus la casa sa.

Neştiind ce să mai facă, înmulţindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor şi fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc şi acestuia, spunîndu-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur şi argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dînsul, îl mîngîia făgăduindu-i că toată dorinţa lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta şi te va dori pe tine mai mult decît tu pe ea”. Aşa, mîngîindu-l, i-a dat bună nădejde.

Luînd Ciprian cărţile sale de învăţătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl ştia că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tînărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sîrguinţă să-i îndeplinească dorinţa şi cu mîndrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăţi, ziduri am surpat, case am despărţit, vărsări de sînge şi ucideri de tată am făcut; învrăjbiri şi mînie mare între fraţi şi între soţi am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăţie; pe călugării cei ce se nevoiau prin munţi şi la multă postire se deprindeau, negîndindu-se niciodată la trup, în pofta desfrînării i-am adus şi i-am învăţat să slujească patimilor trupeşti, iar pe alţii, care întru pocăinţă şi întru lepădarea de toate veniseră, iarăşi i-am întors la cele dintîi lucruri rele şi pe mulţi din cei ce petreceau în curăţie, i-am aruncat în desfrînare. Deci, oare nu pot eu ca pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Si ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primeşte această doctorie – şi îi dădu un vas plin – şi dă-o tînărului aceluia ca să stropească locuinţa Iustinei şi vei vedea ce va fi”. Acestea zicînd, s-a dus, iar Ciprian, chemîndu-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Şi făcîndu-se aceasta, a intrat diavolul desfrînării cu săgeţile cele aprinse ale poftei trupeşti, ca să rănească prin desfrînare inima cea feciorească şi trupul ei şi cu pofta cea necurată să-l aprindă.

Avea obiceiul fecioara aceea ca în toate nopţile să-şi facă rugăciunile sale către Domnul. Şi a fost după obicei, cînd în ceasul al treilea din noapte, sculîndu-se se ruga lui Dumnezeu, a simţit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei şi furtună rea de pofta cea trupească şi aprinderea focului gheenei. Şi a fost acea supărare şi în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gîndurile cele rele. Se mira fecioara şi singură de sine se ruşina, simţindu-şi sîngele fierbînd ca într-o căldare şi se gîndea la lucruri de care întotdeauna, ca de nişte necurăţenii, se scîrbea. Şi cu bună cunoştinţă fiind Iustina, a înţeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dînsa şi îndată, înarmîndu-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune şi a strigat din adîncul inimii către Hristos, Mirele său, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmaşii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele şi au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău şi m-am veselit şi cînd mă supără ei pe mine, eu la Tine scap şi nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmaşul meu de mine; căci ştii, Doamne Dumnezeul meu, că eu sînt roaba Ta şi curăţia trupului meu pentru Tine o păzesc şi sufletul meu Ţie ţi l-am încredinţat. Deci, păzeşte pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mîncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruinţa poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfînta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a ruşinat pe vrăjmaşul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dînsa cu ruşine; şi s-a întors odihna în trupul şi în inima Iustinei şi s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat şi fierberea sîngelui s-a potolit şi Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cîntînd cîntare de biruinţă.

Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reuşit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicînd: „Pentru aceasta nu am reuşit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoşat, şi din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit şi l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Şi mergînd acesta, a făcut mai multe decît cel dintîi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat şi mai mare nevoinţă a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr şi îşi chinuia trupul său cu înfrînarea şi cu postul, numai pîine şi apă mîncînd. Şi aşa, îmblînzindu-şi patimile trupului, a biruit pe diavol şi l-a gonit cu ruşine, iar el, la fel ca şi cel dintîi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavoleşti şi i-a spus despre slăbiciunea celorlalţi doi diavoli trimişi care nu au putut să covîrşească o fecioară şi a cerut de la dînsul ajutor. Iar el a ocărît pe diavolii cei dintîi cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sînt bine iscusiţi în acel lucru şi ca pe cei ce nu ştiau cum să îndulcească desfrînarea în inima fecioarei. Şi i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i ca singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.

Ducîndu-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie şi aşa a intrat la Iustina; şi, şezînd, a început a grăi cu dînsa cuvintele cele dumnezeieşti, ca şi cum ar fi vrut să urmeze vieţii şi curăţiei ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viaţă sfîntă şi pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare şi negrăită este plata pentru cei ce vieţuiesc în curăţie, şi mîhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăţiei îngereşti”. Iar diavolul, descoperindu-şi neruşinarea, cu meşteşug a început a o amăgi, zicîndu-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea şi cum s-ar naşte oamenii? De ar fi păzit Eva curăţia, apoi de unde s-ar fi înmulţit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoţirea, pe care singur Dumnezeu a rînduit-o, şi Sfînta Scriptură o laudă, zicînd: „Cinstită este nunta întru toate şi patul nespurcat. Mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoţirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mîngîierea omului, ca spre copiii săi căutînd să se înveselească şi să laude pe Dumnezeu?”

Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor şi mai bine decît Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dînsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Şi a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei şi inima şi-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, şi îndată a pierit diavolul, cu mai mare ruşine ca cei dintîi. Acel mare diavol a venit şi la Ciprian, tulburat; şi cunoscînd Ciprian că nici acela nu a reuşit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruieşti, fiind diavol puternic şi iscusit mai mult ca alţii în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioreşti? Deci, spuneţi-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotriveşte vouă şi cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?” Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deşi nevrînd, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dînsul, căci ne arde precum focul şi ne goneşte departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru ruşine şi se certa cu dînsul, zicîndu-i: „Dar aşa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruieşte?” atunci diavolul, vrînd să-l mîngîie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei şi a mers la Aglaid, că aşa părîndu-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat îşi va împlini datoria sa şi nu va fi arătată neputinţa lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru ruşine.

Cînd a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta, zicînd: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Şi cum a zis tînărul cuvîntul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputînd nici numele Iustinei să-l rabde, iar tînărul s-a înspăimîntat foarte tare şi, alergînd la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întîmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dînsul chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei şi voia să se aşeze pe casă. S-a întîmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră şi văzînd-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid şi a fugit. Şi a pierit de la Aglaid şi acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre şi puţin a lipsit de a nu muri căzînd jos, căci cu mîinile s-a apucat de vîrful casei şi, ţinîndu-se, a rămas spînzurat. De nu ar fi fost coborît de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul şi ar fi murit. Şi aşa, nereuşind nimic, s-a întors tînărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzîndu-se înfrînt şi s-a hotărît ca singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întîi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; şi încă nu se apropia de uşile casei ei, iar nălucirea şi înşelătoarea asemănare cu cea de femeie şi cu cea de pasăre au pierit de la dînsul şi s-a întors ruşinat.

După aceasta, a început Ciprian a face izbîndire ruşinii sale, şi a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea şi cu răni îi arunca pe dînşii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o şi pe Iustina cu o boală, încît zăcea la pat şi plîngea maica sa pentru dînsa. Iar ea o mîngîia pe maica sa, precum David, zicînd: „Nu voi muri, ci vie voi fi, şi voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei şi asupra rudeniilor ei, ci şi asupra cetăţii (Dumnezeu aşa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mîniei sale celei neîmblînzite şi din pricina ruşinii celei mari. Şi erau răni între dobitoace şi multe boli între oameni. Şi prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepseşte cetatea pentru Iustina, care i se împotriveşte. Adunîndu-se nu puţini dintre cinstiţii cetăţeni, au mers la Iustina şi cu mînie au sfătuit-o pe dînsa ca să nu-l mai mîhnească pe Ciprian şi să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toţi mai multă supărare pentru dînsa. Iar ea pe toţi îi mîngîia, încredinţîndu-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a şi întîmplat. Pentru că după ce Sfînta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit şi toţi s-au tămăduit de boli şi s-au vindecat de răni.

Schimbîndu-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian şi de meşteşugul lui cel vrăjitoresc îşi băteau joc, încît acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de ruşinea cea mare şi chiar şi de cei cunoscuţi se ruşina. Apoi, înştiinţîndu-se bine că semnul crucii şi numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, şi-a venit în fire şi a zis către diavol: „Pierzătorule şi al tuturor înşelătorule, vistierule a toată necurăţia şi înşelăciunea, acum ţi-am cunoscut neputinţa, că dacă de umbra crucii te temi şi de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face cînd singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poţi birui, apoi pe cine vei scoate din mîinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu eşti nimic şi nu poţi nimic şi nu ai putere de izbîndire. M-am înşelat eu, ticălosul, ascultîndu-te pe tine şi crezînd în înşelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creştini ca să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioşi ca să mă izbăvească şi să se îngrijească pentru mîntuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaş al adevărului şi potrivnic şi urîtor a toată lumea!”

Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă şi, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătîndu-l. Şi nu avea Ciprian ajutor de la nimeni şi nu ştia cum să-şi ajute lui şi să se izbăvească din cumplitele mîini diavoleşti şi, încă fiind viu, şi-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească şi a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi şi mie!” Apoi, ridicîndu-şi mîna, şi-a făcut semnul crucii şi îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dînsul. Iar el, răcorindu-se şi căpătînd îndrăzneală şi chemînd numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii şi în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărîndu-l şi blestemîndu-l. Diavolul stătea departe de dînsul şi nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii şi pentru numele lui Hristos, care îl înfricoşau şi îl îngrozeau, zicîndu-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!” Şi, mîniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu şi s-a dus.

Ciprian, luînd toate cărţile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creştin, şi, căzînd la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el şi să-i dea lui Sfîntul Botez. Iar episcopul, ştiindu-l pe el mare vrăjitor şi tuturor înfricoşat, socotea că a venit la dînsul cu înşelăciune şi îl îndepărta, zicîndu-i: „Multe rele faci între păgîni şi să nu faci acestea şi între creştini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plîngînd, i-a povestit episcopului toate răutăţile sale şi cărţile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzînd episcopul smerenia lui, i-a arătat şi l-a învăţat pe el sfînta credinţă şi i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfîntul Botez. Iar cărţile lui le-a ars înaintea tuturor creştinilor cetăţii. Apoi, ducîndu-se Ciprian cu inima umilită, plîngea pentru păcatele sale, presărîndu-şi cenuşă pe cap şi făcea pocăinţă, strigînd către adevăratul Dumnezeu şi Îl ruga pentru curăţirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrînd în biserică, asculta cuvîntul lui Dumnezeu cu mîngîiere şi bucurie, stînd între cei credincioşi. Iar cînd celor chemaţi diaconul le poruncea să iasă afară, zicîndu-le: „Cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi!”, alţii ieşeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sînt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvîrşit eşti întru Sfîntul Botez, pentru aceasta eşti dator să ieşi”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol şi pe fecioara Iustina curată a păzit-o şi m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică pînă ce voi fi creştin desăvîrşit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului şi episcopul, cunoscîndu-i osîrdia lui şi căldura inimii pentru credinţa în Hristos, l-a chemat la sine şi neîntîrziat l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Aflînd despre aceasta Sfînta Iustina mare mulţumire a înălţat către Dumnezeu şi multe milostenii a dat săracilor şi prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeţ în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon şi în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbîndu-şi obiceiul, din zi în zi mai strîmtă îşi făcea calea vieţii, totdeauna plîngînd pentru faptele sale cele rele de mai înainte şi a mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop şi în acea dregătorie a arătat o viaţă asemănătoare cu cea a multor sfinţi mari şi bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfînta Iustina fecioara a făcut-o diaconiţă şi i-a încredinţat ei o mănăstire de fecioare, făcînd-o pe ea stareţă asupra acelor fecioare creştine. Şi mult norod păgîn, prin chipul şi prin învăţătura sa, de la închinarea de idoli întorcîndu-i, i-a cîştigat şi i-a unit cu Biserica lui Hristos. Şi se împuţina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulţea.

Văzînd diavolul o viaţă ca aceasta a lui Ciprian şi sîrguinţa sa pentru credinţa lui Hristos şi pentru mîntuirea sufletelor omeneşti, scrîşnea din dinţi împotriva lui. Şi a îndemnat pe păgîni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpînitorilor părţilor din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat şi mult norod dintre aceştia a întors la adevărata credinţă, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăveşte. Adunîndu-se necredincioşii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpînea atunci în părţile acelea şi au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducînd asupra lor multe pricini: precum că şi idolilor şi împăratului şi tuturor stăpînitorilor potrivnici sînt şi tulbură poporul, ameţindu-l şi ducîndu-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Şi pe stăpînitor l-a rugat ca amîndoi, Ciprian şi Iustina, cu moarte să fie pedepsiţi. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinşi şi Ciprian şi Iustina şi în temniţă să-i arunce. Şi mergînd în Damasc, i-a luat pe amîndoi ca să-i judece.

Acolo, şezînd la judecată, i-au adus de faţă pe legaţii lui Hristos, pe Ciprian şi pe Iustina, şi judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ţi-ai schimbat slava ta cea dintîi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei şi pe mulţi oameni la dînşii aducînd?” Iar Sfîntul Ciprian i le-a spus lui toate pe rînd, aşa cum a cunoscut neputinţa şi înşelăciunea diavolească şi a cunoscut puterea lui Hristos, de care toţi diavolii se tem şi se cutremură şi de semnul cinstitei cruci se sting; şi şi-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui şi neputînd să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfîntul să fie spînzurat şi să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfînta Iustina s-o bată peste gură şi peste ochi. Şi au fost chinuiţi multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos şi răbdau toate chinurile cu mulţumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniţă; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.

După ce n-a reuşit să-i întoarcă de la credinţa lor, judecătorul a poruncit să fie aruncaţi într-o găleată cu apă fiartă; şi căldarea aceea, deşi fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dînşii şi, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzînd aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Şi eu aşijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra şi pe vrăjitorii aceştia îi voi ruşina”. Cînd acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzînd acest lucru, s-a înfricoşat şi, nemaivrînd să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia şi i-a scris despre toate cele făcute de dînşii. Iar împăratul i-a judecat şi i-a osîndit la moarte prin tăiere cu sabie.

După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorîţi, şi-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoşeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, şi-a plecat capul sub sabie şi la Mirele său Hristos s-a dus.

Văzînd moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dînşii, şi, aprinzîndu-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lîngă Sfîntul Ciprian, sărutîndu-l şi mărturisindu-se pe sine creştin. Îndată alături de Ciprian şi Teoctist a fost osîndit la moarte prin tăiere. Şi aşa fiind omorîţi ei, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu.

Trupurile lor au zăcut şase zile neîngropate şi fiind acolo nişte străini le-au luat în taină şi le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinţilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina şi Teoctist. La mormîntul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul şi bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, Amin.

30
Mai
11

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC CIPRIAN Cel ce mai înainte a fost vrăjitor, apoi s-a arătat Arhiereu slăvit prin cinstita fecioară Iustina

2 octombrie

După obişnuitul început, se zic:CONDACELE şi ICOASELE:
Condacul 1

Cela ce mai înainte ai fost învăţător răutăţii, şi te-ai arătat Arhiereu prin cinstita fecioară Iustina, şi ca un păstor înţelept, din spinii înşeăciunii ai înflorit ca o floare prea frumoasă, şi pe noi credincioşii, ne-ai umplut cu miresmele tămăduirilor şi de razele minunilor tale, întăreşte-ne ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Icosul 1
Minunată s-a arătat viaţa ta, Sfinte, că din pruncie slujirii idoleşti ai fost închinat, dar cunoscând Domnul râvna ta după cunoaşterea cea adevărată, ţi-a descoperit ţie printr-o fecioară curată pe Hristos-singur-Adevărul, de care taină şi pronie dumnezeiască minunându-ne, cu credinţă cântăm ţie: 
Bucură-te, cel ce ai înfrânt slujirea idolească; 
Bucură-te, că ai vădit înşeăciunea diavolească; 
Bucură-te, că de cunoştinţa adevărului ai râvnit; 
Bucură-te, cel ce şi în păgâneasca cunoştiinţă te-ai arătat iscusit; 
Bucură-te, cel ce diavoleşti meşteşuguri şi vrăjitorii ai cunoscut; 
Bucură-te, că toate acestea mai apoi de ocară le-ai făcut; 
Bucură-te, că poţi să ne scapi de ispita diavolească; 
Bucură-te, că ne izbăveşti de rătăcirile eretice; 
Bucură-te, că ne arăţi calea spre adevăr; 
Bucură-te, că rugăciunile tale de tot răul ne scapă; 
Bucură-te, ajutorul celor înviforaţi; 
Bucură-te, că lumina ta tuturor o împarţi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 2-lea
Cu meşteşugurile vrăjilor tale, multe pagube şi răutăţi ai săvârşit la început; dar apoi la cunoştinţa adevărului venind, ai răscumpărat vremea, aducând din rătăcire pe mulţi la Hristos, şi învăţându-i să cânte lui Dumnezeu: ALILUIA!

Icosul al 2-lea
Cartagina, Antiohia şi Egiptul te-au hrănit din pruncie cu cunoştinţa diavolească şi cu spurcata învăţătură a slujirii idoleşti, dar Domnul cu negraita milostivirea Sa cea nebiruită de păcatele omeneşti, printr-o fecioară curată ţi-a rânduit întoarcerea; pe care milostivire slăvindu-o, ţie, celui ce te-ai învrednicit a o dobândi, îţi cântăm:
Bucură-te, că Dumnezeu te-a întors de la păgâneasca slujire; 
Bucură-te, că aşa ai cunoscut a Sa milostivire; 
Bucură-te, îţi aducem noi, închinătorii lui Hristos; 
Bucură-te, căci întorcându-te, pe mulţi la Dumnezeu i-ai întors; 
Bucură-te, că şi azi eşti pildă vie celor rătăciţi; 
Bucură-te, că luminezi calea celor de eresuri orbiţi; 
Bucură-te, că păzeşti Biserica oilor cuvântătoare de rătăcire; 
Bucură-te, că o aperi pe Ea de dosădire; 
Bucură-te, îţi cântăm ţie cu umilinţă; 
Bucură-te, izbăvitorute de vrăjmaşul cel rău; 
Bucură-te, tămăduitorule al celor ce caută sprijinul tău; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 3-lea
În chip minunat ţi-a rânduit Dumnezeu întoarcerea de la slujirea păgânească, Sfinte, că mai întâi a ales o fecioară curată cu numele Iustina care, prin propovăduirea diaconului Prailie, aflând taina întrupării lui Hristos şi Sfânta Sa învăţătură, de la păgânătate a venit la creştineasca credinţă, învăţându-se a slăvi pe Dumnezeu şi a-I cânta Lui: ALILUIA!

Icosul al 3-lea
Ca într-un pământ bun căzând sămânţa propovăduirii lui Hristos în inima Iustinei a adus mult rod, căci aceasta împreună cu părinţii săi a venit la Hristos, slujindu-I Lui în rugăciune, în post şi în înfrânare, pe care lucru minunat văzându-l ne uimim, şi înţelegând în ce chip tainic orânduieşte Dumnezeu întoarcerea celor aleşi ai Săi la lumină, şi cântăm ţie, celui ce îndelungă vreme ţi s-a pregatit carare: 
Bucură-te, că Domnui te-a cunoscut pe tine a fi vas ales; 
Bucură-te, că mai întâi Iustina, fecioara cea curată, pe calea Domnului a purces; 
Bucură-te, că printr-însa ţi s-a pregatit cărarea întoarcerii la Hristos; 
Bucură-te, că Iustina întâi pe părinţii săi de la păgâneasca slujire i-a întors; 
Bucură-te, că Iustina Mireasa aleasă a lui Hristos s-a dovedit; 
Bucură-te, că Lui în post şi multă rugăciune I-a slujit; 
Bucură-te, că sufletul ei s-a arătat pământ cu multă rodire; 
Bucură-te, că ne-a învăţat a ne închina Ziditorului, nu la a Sa zidire; 
Bucură-te, că şi azi daţi lumină celor îndoielnici; 
Bucură-te, că la voi aleargă cei ce în credinţă se arată şovăielnici; 
Bucură-te, şi împreună cu Iustina roagă-te pentru noi; 
Bucură-te, că prin rugăciunile voastre ne izbăvim din nevoi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 4-lea
Văzând râvna cea mare a fecioarei către Hristos, căci pe mulţi începuse a-i întoarce de la păgâneasca slujire, urâtorul de bine şi al oamenilor, a pornit asupră-i cumplit război al răutăţii, dar ea întărindu-se cu Semnul Crucii, prin rugăciune zdrobea puterea diavolului, cântând lui Dumnezeu: ALILUIA!

Icosul al 4-lea
Cu multă iscusinţă a socotit vrăjmaşul neamului omenesc a o abate pe Iustina de la calea mântuirii, dar nu a priceput vicleanul că astfel lucra întoarcerea spre mântuire şi spre dumnezeiasca slujire încă şi a altor vase ale lui Dumnezeu, şi cursă înşelătoare cu meşteşug întinse ei, prin tânărul Aglaid Scolasticul voind a o vâna pe dânsa spre petrecerea cea în necurăţie. Dar, întărită fiind de puterea lui Hristos, păzita a fost de toată spurcăciunea, pentru care şi noi, uimiţi de înţeleptele orânduiri ale lui Dumnezeu, grăim ţie: 
Bucură-te, că nimic nu au izbutit cursele diavoleşti asupra fecioarei celei curate; 
Bucură-te, că prin Aglaid Scolasticul, buna ta râvnă trebuia să se arate; 
Bucură-te, că aşa orânduieşte Dumnezeu cărările mântuirii; 
Bucură-te, că ne înveti pe noi a fi tari şi statornici la vremea ispitirii; 
Bucură-te, că fecioara de uneltiri viclene nu s-a arătat ispitită; 
Bucură-te, că prin darul cerescului ei Mire, de tot răul a fost păzită; 
Bucură-te, că meşteşugitele curse nu au înşelat-o; 
Bucură-te, că mieluşeaua lui Hristos, statornică buna sa râvnă a arătat-o; 
Bucură-te, că pilda ei trebuie să ne stea înainte; 
Bucură-te, Sfinte ca ai preţuit curăţenia ei cuminte; 
Bucură-te, că prin ale voastre rugăciuni, suntem apăraţi de multe ispite; 
Bucură-te, şi ale noastre rugăciuni fă-le înaintea Domnului bine primite; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 5-lea
Neputând Aglaid nici cu ademeniri viclene şi nici cu sila a o atrage pe fecioară de la păzirea curăţeniei sale, a alergat la tine, Cipriane prea slăvite, care pe atunci erai cunoscut ca jertfitor idolesc şi mare vrăjitor şi fermecător, căci aşa orânduise Dumnezeu taina întoarcerii tale la Hristos, de care negrăită înţelepciune, noi minunându-ne, cântare aducem Lui: ALILUIA!

Icosul al 5-lea
Cu necurata putere a vrăjilor tale ai încercat atunci, Cipriane, a ispiti curăţia fecioarei Iustina, ca să o pleci pe ea spre dorirea cea aprinsă, spre necurăţia lui Aglaid, şi s-a tulburat sufletul curat al fecioarei de războiul pe care diavolul îl ridicăse asupra ei; dar întărindu-se cu semnul Crucii Sfinte şi cu puterea rugăciunii, a biruit săgeţile aprinse, cele pornite împotrivă-i. De care lucru aflând, amar te-ai întristat, dar noi cântăm ţie: 
Bucură-te, Cipriane, că întristarea aceasta spre bucurie s-a arătat roditoare; 
Bucură-te, că s-a păzit curăţia neprihănitei fecioare; 
Bucură-te, că s-a frânt boldul satanei prin Cinstita Cruce; 
Bucură-te, că şi azi rugăciunea ta biruinţă împotriva diavolului aduce; 
Bucură-te, că şi nouă credinţa Iustinei spre pildă ne stă înainte; 
Bucură-te, că şi ţie însuţi, spre ajutor s-a făcut, Sfinte; 
Bucură-te, că aşa ai cunoscut amăgirea vrăjitor idoleşti; 
Bucură-te, că acum, cu rugăciunile tale, toată puterea celui rău biruieşti; 
Bucură-te, că pe voi sfinţilor Ciprian şi Iustina, vă chemăm în ajutor; 
Bucură-te, că v-aţi făcut biruitori asupra tuturor rătăciţilor; 
Bucură-te, că prin tine s-a vădit zădărnicia credinţelor păgâneşti; 
Bucură-te, că şi azi farmece şi descântece ca spurcate vrăjitorii le vădeşti; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-6-lea
Vazând biruindu-se meşteşugirea vrăjilor tale cu puterea Crucii ţi-ai înnoit atacurile împotriva fecioarei Iustina, căci aşa a voit Domnul ca să se vădească marea neputinţă şi înşelăciunea uneltirilor diavoleşti, şi să se arate puterea Numelui lui Hristos, ca văzând minunea, toţi să-L lăudăm pe El, cântând: ALILUIA!

Icosul al-6-lea
Smerindu-şi trupul sau cu postul şi rugăciunea, cu haină aspră îmbrăcându-se, Iustina a biruit atacurile pe care mai vârtos diavolul le pornise împotriva ei. Iară el, uneltind cu vicleşug ca şi oarecând pe Eva să o amăgească, sub chipul unei femei venind, cu amăgitoare vorbe încerca să o ispitească ca şi cum ar fi voit să urmeze vieţii şi curăţiei ei. Dar acest chip de ademenire înţelegându-l Iustina, a biruit uneltirile lui, pentru care noi grăim: 
Bucură-te, Cipriane, că stăruind în prigonirea fecioarei ai vădit puterea rugii; 
Bucură-te, că fecioara nu s-a amăgit de duhul înşeăciunii; 
Bucură-te, că prin stăruinţa ta în prigonire, ca şi oarecând Pavel, statornic te-ai arătat; 
Bucură-te, că statornicia ta în rău, îndelung iubitorul de oameni Dumnezeu a răbdat; 
Bucură-te, că mai înainte a cunoscut Domnul că vei fi statornic şi în credinţă; 
Bucură-te, căci ca şi Pavel ai vădit că cele rele le lucrai doar din neştiinţă; 
Bucură-te, că prin fecioara cea curată Hristos te-a luminat; 
Bucură-te, că prin ea Calea, Adevărul şi Viaţa ai aflat; 
Bucură-te, că şi pe cei ce sunt întru întunericul rătăcirii, îi luminezi; 
Bucură-te, că acum în lumina cerească te desfătezi; 
Bucură-te, şi ne întoarce pe noi din orice rătăcire; 
Bucură-te, îţi cântăm ţie, căutând prin tine mântuire; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-7-lea
Aflând că prin acea vicleană uneltire nimic nu a sporit diavolul împotriva curăţiei Iustinei, ai voit să afli cu ce putere îl biruieşte ea, zdrobind toate meşteşugurile lor şi ţi s-a adeverit că nu poate diavolul nici a privi spre semnul Crucii, căci foc ce-l arde şi departe îl goneşte ea este împotrivă-i; astfel ai început, o, Cipriane a înţelege puterea cu care se înarmează toţi închinătorii Crucii când aduc ei cântarea de laudă: ALILUIA!

Icosul al-7-lea
Scârbit ai fost mai întâi, o Sfinte, când ai văzut că puterea vrăjilor diavoleşti, pe care le credeai neînvinse încă din pruncia ta, este biruită de o fecioară neputincioasă cu firea; dar apoi mintea ta cea doritoare de desăvârşita cunoaştere a început să se lumineze prin cunoştinţa Adevărului; de care bucurându-ne îţi cântăm: 
Bucură-te, vas primitor de adevărata lumină; 
Bucură-te, că ai venit la cunoştinţa adevărului printr-o fecioară creştină; 
Bucură-te, cel ce din pruncie ai dorit cunoaşterea cea adevărată; 
Bucură-te, că astăzi dracii de frica ta tresaltă; 
Bucură-te, că ai înfrânt puterea cu care ei odinioară te-au supus; 
Bucură-te, că lumea de uneltirile diavoleşti e păzită; 
Bucură-te, că prin aceasta credinţa nostră e întărită; 
Bucură-te, corabie, ce ai înfruntat marea cea înfiorată; 
Bucură-te, că lumina lui Hristos, ca un far în furtună ţi-a fost arătată; 
Bucură-te, că şi pe noi, păcătoşii, ne aduci la liman liniştit; 
Bucură-te, că pe mulţi să smulgi, din al patimilor noian ai izbutit; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-8-lea
Voind să te amăgească diavolul cu uneltirile lui a iscodit altă înşelăciune şi mai vicleană ca să vă ameţească pe toţi. Astfel s-a prefăcut luând chipul Iustinei şi a intrat la Aglaid; acesta crezând că nălucirea e adevărată a strigat-o pe nume, dar minune: numai la auzul numelui fecioarei nălucirea s-a risipit. Şi noi înspăimântaţi fiind, cântăm lui Dumnezeu Celui ce a dat o aşa putere oamenilor bineplăcuţi Lui: ALILUIA!

Icosul al-8-lea
Cu spaimă cumplită a alergat Aglaid la tine, Cipriane, spunându-ţi cele petrecute, iar tu, ruşinat, fiindcă se vedea zadarnicia şi amăgirea vrăjilor tale, ai încercat nenumărate alte chipuri de asemănare ca să-l poţi face pe Aglaid sau pe tine însuţi să vă puteţi apropia de casa Iustinei. Dar fiind voi cu cuget necurat nimic nu aţi izbutit, căci Însuşi Mirele Cel Ceresc păzea curăţia prea înţeleptei fecioare; pentru care noi cu umilinţă cântăm: 
Bucură-te, că nu ai amăgit-o nicidecum pe fecioara cea curată; 
Bucură-te, că prin statornica Iustina multe taine s-au vădit; 
Bucură-te, că mai întâi puterea diavolului a fi neputincioasă s-a dovedit; 
Bucură-te, că puterea nebiruită a lui Hristos şi al Crucii Sale s-a arătat; 
Bucură-te, că ai cunoscut cum întăreşte Dumnezeu pe Sfinţii Săi în chip minunat; 
Bucură-te, că şi azi credinţele rătăcite din lume izgoneşti; 
Bucură-te, şi ne înarmează pe noi prin credinţă împotriva celui rău; 
Bucură-te, şi ne dă biruinţă împotriva diavolului, nouă, celor ce chemăm numele tău; 
Bucură-te, şi împreună cu fecioara cea curată scapă-ne de ispitele cele neaşteptate; 
Bucură-te, şi cursele lui Veliar sfărâmă-le şi fă-ni-le nouă arătate; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-9-lea
Neizbutind nimic împotriva credinţei celei neclintite a Iustinei şi a curăţiei ei prin încercarea de a o arunca în prapastia iubirii de plăceri trupeşti, ai căutat a o supune pe dânsa prin ispitirile durerii pornind asupră-i, ca şi oarecând asupra lui Iov, mulţime de nenorociri; dar ea neîncetat rugându-se ca şi David graia: Nu voi muri, ci vie voi fi şi voi povesti lucrurile Domnului. Şi pentru toate proslăvea pe Dumnezeu cântându-I: ALILUIA!

Icosul al-9-lea
Dar nu numai asupra ei, ci şi asupra rudeniilor ei şi a toată cetatea slobozind blestemul, ai adus, o, Cipriane, vătămare, din mânia cea neîmblânzită şi din ruşinea cea multă ce ţi se făcuse, încât mulţi cetăţeni au mers la Iustina voind a o sili pe ea să nu se mai împotrivească lui Aglaid, pentru a izbăvi cetatea de mulţimea vrăjilor tale; dar ea nu prin însoţire necurată, ci prin curate şi fierbinţi rugăciuni, a izbăvit pe toţi de tot răul, batjocorind meşteşugurile vrăjitoreşti; pentru aceea cu toţi văzând minunea lăudăm pe Dumnezeu şi cântăm ţie: 
Bucură-te, că nici iscoadele cele rele la rău nu au înduplecat-o; 
Bucură-te, că Iustina s-a dovedit slujirii lui Hristos vas plecat; 
Bucură-te, că mulţi din aceia au cunoscut pe Hristos, prin minunata ei tămăduire; 
Bucură-te, că întreaga cetate a luat printr-însa izbăvire; 
Bucură-te, că mulţi au venit atunci la credinţă; 
Bucură-te, că tu însuţi ai fost zdruncinat în întrega ta fiinţă; 
Bucură-te, că pentru a doua oară ai fost puternic cutremurat; 
Bucură-te, că încrederea în puterea vrăjilor tale ţi s-a destrămat; 
Bucură-te, că aşa a binevoit Dumnezeu prin minunata fecioară a-ţi lucra mântuirea; 
Bucură-te, că ne înveţi pe noi a răbda îndelung când suntem ispitiţi; 
Bucură-te, că ne întăreşti pe noi a rămâne în credinţă statornici şi neclintiţi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 10-lea
Ruşinat fiind, Cipriane, de înfrângerea ce ai suferit-o printr-o tânară fecioară, tu, cel mult învăţat şi iscusit foarte în lucruri vrăjitoreşti şi înştiinţându-te că toate meşteşugurile viclene cu puterea Crucii şi cu numele lui Hristos au fost biruite, ţi-ai venit întru simţire şi întru cunoştinţa Adevărului şi ai început a dosădi pe draci, slăvind pe Dumnezeu şi cântându-I, Lui: ALILUIA!

Icosul al 10-lea
Văzând ca te-ai trezit din somnul şi întunericul neştiintei şi cu mânie sfântă îl ocărăşti, acum şi pe tine, slujitorul idoleştii închinări şi al diavoleştilor meşteşuguri vrăjitoreşti, ca să te piardă s-a pornit diavolul cu putere multă, încercând să te ucidă şi, neavând tu nici un ajutor de la nimeni să te izbăvească, ţi-ai adus aminte de semnul Crucii, prin care se împotrivea Iustina şi, chemând numele lui Hristos ai biruit puterea diavolului, de care lucru prea minunat, cutremuraţi fiind, cântăm ţie: 
Bucură-te, Cipriane, că prin fecioara Iustina ai venit la chemarea Numelui lui Hristos; 
Bucură-te, că întru Numele Lui ai zdrobit pe diavolul ce se pornise împotiva ta mai vârtos; 
Bucură-te, că ai aflat Lumina cea adevărată; 
Bucură-te, împreună cu fecioara cea curată; 
Bucură-te, că spre spurcata însoţire n-ai putut să o pleci; 
Bucură-te, că în Lumina lui Hristos, acum împreună cu ea petreci; 
Bucură-te, şi ne întăreşte şi pe noi în chemarea Numelui lui Hristos; 
Bucură-te, că ni L-ai arătat nouă a fi dar prea luminos; 
Bucură-te, că şi prin tine a sporit Biserica cea biruitoare; 
Bucură-te, că te-a câştigat la credinţă Iustina, cea curată ca o floare; 
Bucură-te, şi ne învaţă şi pre noi a păzi curăţia; 
Bucură-te, şi izbăveşte din nevoi pe cei ce iubesc fecioria; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 11-lea
Arzându-ţi toate cărţile tale cele vrăjitoreşti înaintea credincioşilor, ai alergat la Episcopul creştinesc, cerându-i lui să te unească prin Botez cu Dumnezeul Iustinei şi având tu inimă înfrântă şi cu multă plângere pentru toate relele ce le-ai făptuit în viaţa ta de până atunci, primit ai fost în turma lui Hristos; căci a cunoscut Episcopul buna ta râvnire. Şi precum te-ai arătat odinioară grabnic la rău, te-ai dovedit apoi apring râvnitor şi slujitor vrednic al Dumnezeului Celui adevărat, neprididând a-I aduce Lui neîncetat cântarea: ALILUIA!

Icosul al 11-lea
Cu mare osârdie ai alergat, Cipriane, pe calea cea strâmtă şi anevoioasă, după ce ai aflat că Hristos este calea cea adevărată, dorind să răscumperi vremea petrecută în spurcata slujire idolească şi totdeauna plângând pentru faptele cele rele de mai înainte. Drept aceea ai mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate, încât degrab te-ai învrednicit a primi nu numai Botezul, ci ai păşit din treaptă în treaptă până la cinstea de Episcop, păstorind cu râvnă turma lui Hristos. Iar pe fecioara Iustina, diaconiţă şi egumenă într-o mănăstire de fecioare ai făcut-o. Pe care cinstită înălţare văzând-o cu bucurie cântăm ţie: 
Bucură-te, Cipriane, că aşa răsplăteşte Dumnezeu inima curată; 
Bucură-te, că a cunoscut Dumnezeu râvna ta după cunoştinţa cea adevărată; 
Bucură-te, că aşa miluieşte Dumnezeu pe cei ce îndelungi ispitiri suferă; 
Bucură-te, că aşa te-ai arătat Arhiereu prea sfinţit; 
Bucură-te, că şi pe Iustina vrednica diaconiţă slujirii lui Hristos ai înălţat-o; 
Bucură-te, că egumenă şi povăţuitoare şi altor fecioare ai dat-o; 
Bucură-te, că ai păstorit turma lui Hristos cu multă râvnă şi silire; 
Bucură-te, că şi noi alergăm la tine, ca la un adevărat păstor, cu multă dorire; 
Bucură-te, şi ne povăţuieşte pe noi pe calea mântuirii; 
Bucură-te, şi fii lângă noi mereu în ceasul ispitirii; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 12-lea
Prin râvna ta şi a fecioarelor cele curate povăţuite de înteleapta Iustina se deşerta slujirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulţea. O viaţă ca aceasta a ta şi sârguinţa cea pentru slujirea lui Hristos şi pentru mângâierea sufletelor omeneşti văzând-o diavolul, scrâşnea împotrivă-ţi voind cu orice chip să te piardă. Însă nu ştia pierzătorul că o şi mai mare şi nepieritoare slavă îţi pregătea şi sălăşluire cu cetele Sfinţilor; ca împreună cu ei pururea să cânţi lui Dumnezeu cântarea: ALILUIA!

Icosul al 12-lea
Neştiind pierzătorul în ce chip să te piardă, căci se temea de puterea Crucii, a îndemnat pe păgâni să te clevetească înaintea ighemonului, că ai părăsit păgâneasca închinare şi slujire idolească, venind la creştineasca închinare a lui Hristos, şi că pe mulţi depărtezi de la spurcata slujire la idoli, sporind turma lui Hristos. Acestea auzind ighemonul şi neputând a te zăticni prin cuvinte meşteşugite, te-a dat la muncire cumplită împreună cu fecioara Iustina. Iara voi, toate răbdându-le şi neplecându-vă la închinarea idolească, igheonul a poruncit să vă ucidă pe voi prin tăiere de sabie. Iar împreună cu voi s-a învrednicit de cununa mucenicească şi evlaviosul creştin Teoctist, care văzând moartea voastră cea nevinovată, a mărturisit şi el pe Hristos. Pentru aceea laude ca acestea aducem ţie: 
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi al turmei lui Hristos păstor nebiruit; 
Bucură-te, că şi Iustina fecioara, nevoindu-se alături de tine s-a sfinţit; 
Bucură-te, că de vicleanul ighemon n-aţi fost amăgiţi; 
Bucură-te, că v-aţi arătat mărturisitori ai lui Hristos neclintiţi; 
Bucură-te, că astfel de cununa muceniceasca aţi fost învredniciţi; 
Bucură-te, că acum prin sfintele tale moaşte multe tămăduiri se dăruiesc; 
Bucură-te, că râuri de daruri se revarsă celor ce te cinstesc; 
Bucură-te, că şi noi cu mare credinţă la tine năzuim; 
Bucură-te, că prin ale tale sfinte moaşte ajutor şi mântuire nădăjduim; 
Bucură-te, şi te roagă pentru noi împreună cu Sfânta Iustina şi Sfântul Teoctist; 
Bucură-te, şi primeşte de la noi jertfă de laudă acest smerit acatist; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 13-lea
O, Prea Sfinţite Cipriane, Ierarhul cel cinstit al lui Dumnezeu, nevoitorule prea tare, împreună cu Sfânta muceniţă Iustina şi Sfântul mucenic Teoctist, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce pururea te cinstesc şi cu cântări măresc sfântă pomenirea ta şi cu rugăciunile tale, îmblânzeşte pe Stăpânul Hristos, pentru toţi mijlocind iertare de greşeale şi izbăvire de toate cursele şi ispitirile diavoleşti, ca mântuindu-ne să-I cântăm împreună cu tine, în vecii nesfârşiţi, cântarea îngerească: ALILUIA!  (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice  Icosul întâi
Minunată s-a arătat viaţa ta, Sfinte, că din pruncie slujirii idoleşti ai fost închinat, dar cunoscând Domnul râvna ta după cunoaşterea cea adevărată, ţi-a descoperit ţie printr-o fecioară curată pe Hristos-singur-Adevărul, de care taină şi pronie dumnezeiască minunându-ne, cu credinţă cântăm ţie: 
Bucură-te, cel ce ai înfrânt slujirea idolească; 
Bucură-te, că ai vădit înşeăciunea diavolească; 
Bucură-te, că de cunoştinţa adevărului ai râvnit; 
Bucură-te, cel ce şi în păgâneasca cunoştiinţă te-ai arătat iscusit; 
Bucură-te, cel ce diavoleşti meşteşuguri şi vrăjitorii ai cunoscut; 
Bucură-te, că toate acestea mai apoi de ocară le-ai făcut; 
Bucură-te, că poţi să ne scapi de ispita diavolească; 
Bucură-te, că ne izbăveşti de rătăcirile eretice; 
Bucură-te, că ne arăţi calea spre adevăr; 
Bucură-te, că rugăciunile tale de tot răul ne scapă; 
Bucură-te, ajutorul celor înviforaţi; 
Bucură-te, că lumina ta tuturor o împarţi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Şi  Condacul întâi
Cela ce mai înainte ai fost învăţător răutăţii, şi te-ai arătat Arhiereu prin cinstita fecioară Iustina, şi ca un păstor înţelept, din spinii înşeăciunii ai înflorit ca o floare prea frumoasă, şi pe noi credincioşii, ne-ai umplut cu miresmele tămăduirilor şi de razele minunilor tale, întăreşte-ne ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

După aceasta se zice această:

RUGĂCIUNE care se zice doar de PREOŢI:   Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule şi Chivernisitorule a toate, Sfânt şi slăvit eşti; Împăratul Împăraţilor şi Domnul domnilor, slavă Ţie. Tu Cel ce locuieşti în lumina cea nepătrunsă şi neapropiată, pentru rugăciunea mea, a smeritului şi nevrednicului robului Tău, depărtează demonii şi stinge viclenia lor de la robii Tăi; revarsă ploaie la bună vreme peste tot pământul şi fă-l să-şi dea roadele lui; copacii şi viile să-şi dea deplin rodul lor; femeile să fie dezlegate şi eliberate de nerodirea pântecelui; acestea şi toată lumea mai întâi fiind dezlegate, dezleagă şi toată zidirea de toate legăturile diavoleşti. Şi dezleagă pe robul Tău (numele) împreună cu toate ale casei lui de toate legăturile satanei, ale magiei, ale farmecelor şi ale puterilor potrivnice. Împiedică Tu, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri toată lucrarea satanei, Tu Cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vrăji şi de toate lucrările sataniceşti şi de toate legăturile lui, şi distruge toată lucrarea vicleană prin pomenirea Prea Sfântului Tău nume.
Aşa, Doamne, Stăpâne a toate, auzi-mă pe mine nevrednicul slujitorul Tău şi dezleagă pe robul Tău 
(numele) de toate legăturile satanei şi dacă este legat în cer, sau pe pământ, sau cu piele de animale necuvântătoare, sau cu fier, sau cu piatra, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sânge de om, sau cu al păsărilor, sau cu al peştilor, sau prin necurăţie, sau în alt chip s-au abătut asupra lui, sau dacă din altă parte au venit, din mare, din fântâni, din morminte, sau din orice alt loc, sau dacă a venit prin unghii de om, de animal, sau gheare de pasăre, sau prin şerpi (vii sau morţi), sau prin pământul morţilor, sau dacă a venit prin străpungere de ace, dezleagă-le pentru totdeauna, în ceasul acesta, Doamne, cu puterea Ta cea mare.
Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunoşti şi ştii toate, dezleagă, sfărâmă şi distruge, acum, lucrările magiei, iar pe robul Tău 
(numele) păzeşte-l cu toţi ai casei lui de toate uneltirile diavoleşti.
Zdrobeşte cu însemnarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci toate puterile potrivnicilor. Pustieşte, distruge şi depărtează pentru totdeauna toate lucrările magiei, vrăjitoriei şi fermecătoriei de la robul Tău 
(numele).
Aşa, Doamne, auzi-mă pe mine păcătosul slujitorul Tău şi pe robul Tău cu toţi ai casei lui, şi dezleagă-i de demonul de amiază, de toată boala şi de tot blestemul, de toată mânia, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lacomia, neputinţa, prostia, neînţelepciunea, mândria, cruzimea, nedreptatea, trufia, şi de toate rătăcirile şi greşalele, ştiute şi neştiute, pentru sfânt numele Tău, că binecuvântat eşti în veci. Amin.

29
Mai
11

Predica la Duminica Orbului

Predica la Duminica Orbului

Predica la Duminica Orbului – a VI-a dupa Rusalii

CINE A PACATUIT? – EL SAU PARINTII LUI?

Un orb din nastere e un om care n-a vazut niciodata. Nu stie cum arata cerul si stelele, luna si soarele. N-a vazut niciodata o fata de copil, de femeie sau de barbat. Le-a putut pipai, ca sa-si dea seama cat de cat cum arata, asa cum si-a pipait-o si pe a sa. Pentru un orb totul inseamna reliefuri, iar pe drumuri se asteapta numai la capcane. Despre culori nu stie nimic, iar despre mare stie doar cat ii spun zgomotele valurilor si apa simtita pe corp, daca intra in ea, sau la dimensiunile unui deget, daca o incearca astfel. Ii poate afla si gustul. Muntele il simte in muschii picioarelor si copacii in varful degetelor. Coroana unui stejar sau conurile unui brad ii raman pentru totdeauna enigme sau, daca i se vorbeste despre ele, raman concepte fara acoperire in fapt. Doar in imaginatie. Dar imaginatia, fara termen de comparatie, nu se stie ce poate produce, de pilda, despre coroana unui stejar sau despre inaltimea unui munte, sau despre forma unui nor!

Un orb din nastere traieste intr-o lume redusa in cea mai mare parte la dimensiuni interioare. Existenta lui e, in cel mai bun caz, pe jumatate din ceea ce ar trebui sa fie, in cazul in care banuieste cum ar trebui sa fie. El nici nu stie ce inseamna a vedea. Pentru dansul nimeni nu vede si se mira cum traieste lumea si construieste, si munceste…

A fi orb e mare nenorocire. Un astfel de orb din nastere a vindecat Mantuitorul si Sfantul evaghelist Ioan ne relateaza intamplarea cu lux de amanunte:

„Si trecand Iisus, a vazut un om orb din nastere. Si ucenicii Lui L-au intrebat zicand: invatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrurile lui Dumnezeu. Mie mi se cuvine sa fac lucrurile Celui ce M-a trimis, pana este ziua; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze. Atat cat sunt in lume, Eu sunt Lumina lumii.

Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat, si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului (care se talcuieste „trimis”). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand. Iar vecinii si cei ce il vazusera mai inainte ce era orb ziceau: Nu este acesta cel care sedea de cersea? Unii ziceau: El este. Altii ziceau: Nu este el, seamana cu el. Dar acela zicea: Eu sunt.

Deci ii ziceau: Cum ti s-au deschis ochii? Acela a raspuns: Omul care se numeste Iisus a facut tina si a uns ochii mei; si mi-a zis: Mergi la scaldatoarea Siloamului si te spala. Si ducan-du-ma deci si spalandu-ma, am vazut.
I-au mai zis: Unde este Acela? A zis el: Nu stiu.
L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecand orb.

Si era sambata in ziua in care Iisus a facut tina si i-a deschis ochii. Deci iarasi il intrebau si fariseii cum a vazut. Iar el le-a zis: Tina a pus pe ochii mei si m-am spalat si vad.

Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sambata. Iar altii ziceau? Cum poate un om pacatos sa faca asemenea minuni? Si era dezbinare intre ei.

Au zis deci orbului iarasi: Dar tu ce crezi despre El, ca ti-a deschis ochii? Iar el a zis ca prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut, pana ce n-au chemat pe parintii celui ce vedea. Si i-au intrebat zicand: Acesta este fiul vostru, despre care ziceti ca s-a nascut orb? Deci cum vede el acum? Au raspuns deci parintii lui si au zis: Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb. Dar cum vede el acum, noi nu stim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu stim. intrebati-1 pe el; este in varsta; va vorbi singur despre sine.

Acestea le-au spus parintii lui pentru ca se temeau de iudei. Caci iudeii pusesera acum la cale ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristos, sa fie dat afara din sinagoga. De aceea au zis parintii lui: Este in varsta; intrebati-l pe el.

Deci au chemat a doua oara pe omul care fusese orb, si i-au zis: Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca Omul acesta e pacatos.
A raspuns deci acela: Daca e pacatos nu stiu. Un lucru stiu: ca eram orb si acum vad.

Deci i-au zis: Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii? Le-a raspuns: V-am spus acum si n-ati auzit? De ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenicii Lui?
Si l-au ocarat si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenicii lui Moise. Noi stim ca Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L stim de unde este.
A raspuns omul si le-a zis: Tocmai in aceasta sta minunea, ca voi nu stiti de unde este si El mi-a deschis ochii. Si noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi; iar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia lui, pe acesta il asculta.

Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea sa faca nimic. Au raspuns si i-au zis: In pacate te-ai nascut tot, si tu ne inveti pe noi? Si l-au dat afara.

Si a auzit Iisus ca l-au dat afara. Si gasindu-l, i-a zis: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu? EI a raspuns: Dar cine este, Doamne, ca sa cred in El? Si a zis Iisus: L-ai si vazut! Si cel ce vorbeste cu tine, Acela este! Iar el a zis: Cred, Doamne. Si s-a inchinat Lui.

Si a zis: Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad, sa vada, iar cei care vad, sa fie orbi. Si au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, si I-au zis: Oare si noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra” (Ioan 9, 1 -41).

As vrea sa urmarim putin, in succesiunea lor, cele cateva evenimente legate de vindecarea acestui orb. Avem de-a face cu un adevarat scenariu, in mai multe acte. Primul act este acela al intalnirii Mantuitorului cu orbul. Sa ni-l inchipuim. Familia ii repudia, iar societatea nu avea pe atunci sisteme de asistenta sociala. Traia din mila trecatorilor. De altfel, Ssfantul Evanghelist Ioan ne si spune ca traia din cersetorie. Cand s-a intalnit cu El, Mantuitorul era inconjurat de apostoli si apostolii l-au intrebat: „Rabi, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?”

E o prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem si noi, dar nu atat din curiozitatea cu care au pus-o apostolii, cat pentru a observa ca in popor exista credinta ca bolile sau infirmitatile din nastere erau datorate pacatelor. Pacatelor parintilor, indeosebi, daca erau infirmitati din nastere. Intrebarea apostolilor cu privire la „pacatele orbului” era o intrebare fara sens. Cand sa fi pacatuit? Inainte de nastere? Intr-o alta viata? Credinta in reincarnare nu exista in Israel decat, poate, ca o superstitie. Numai asa ar putea fi cat de cat motivata intrebarea.

Mantuitorul da un raspuns neasteptat apostolilor. Ei se asteptau probabil sa raspunda: „Parintii lui”. Dar Mantuitorul raspunde: Nu, nici el, firesc, nici parintii lui, „ci aceasta s-a facut pentru ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu”. Care lucruri ale lui Dumnezeu?

Aceasta e a doua intrebare pe care simtim nevoia sa ne-o punem. Despre ce lucruri ale lui Dumnezeu e vorba? Nu poate fi vorba decat de minunea care urma sa se savarseasca asupra acestui orb. Tot asa a raspuns Mantuitorul si cand I s-a adus la cunostinta ca Lazar e bolnav: „Aceasta boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca sa se proslaveasca Fiul lui Dumnezeu printr-ansa” (Ioan 11,4). De aceea nici nu l-a vindecat, pentru ca stia ca murind, il va invia din morti, spre a-si dovedi puterea asupra mortii.

-Tot asa s-a intamplat si cu orbul. Dumnezeu i-a randuit nasterea fara vedere, pentru ca sa faca din el subiectul acestei minuni, pe care urma sa o faca Mantuitorul cu el, si astfel sa se arate puterea lui Dumnezeu. De altfel, Mantuitorul, cumva neasteptat fata de logica textului, face dintr-o data niste declaratii de principiu: „Cat sunt in lume, sunt Lumina lumii”. Ramanand putin la acest text, trebuie sa observam si lucrul acesta extraordinar, ca cineva a putut sa spuna: „Eu sunt Lumina lumii”. Trebuia ca Cel ce a spus-o sa aiba o mare indrazneala!

Care dintre oameni ar fi putut avea atunci, sau ar putea avea acum, o astfel de indrazneala? Cel care a avut aceasta indrazneala, inseamna ca o avea motivata de ceva, si acest ceva nu putea fi altceva, decat constiinta sa dumnezeiasca, fiindca numai asa, numai ca Dumnezeu, putea fi si putea declara ca „El este lumina lumii”.

Asadar, de aceea se nascuse omul acela orb, ca sa se vada prin el lucrurile lui Dumnezeu. Si pentru ca Iisus sa-si poata declara adevarata identitate, nu atat in fata lui, cat in fata celor care asisteau la eveniment.

Urma acum sa-si dovedeasca afirmatia prin fapte. Sa fie lumina acestui orb. Sa-i redea vederea. Toti asteptau cu rasuflarile retinute. Orbul nici nu stia ce se intampla in jurul sau. Spre deosebire de alti orbi, pe care Iisus ii vindecase, sau ii va vindeca de acum incolo, acesta nici macar nu ceruse asa ceva, nici nu stia ca e posibil. Iisus l-a abordat, sau mai degraba apostolii, cu intrebarea lor, dar nici ei nu i-au cerut sa-l vindece. I-au atras doar atentia asupra lui.

Poate chiar faptul acesta, ca vindecarea n-a fost ceruta, ne arata ca ea facea parte, asa cum spusese Iisus, din planul lui Dumnezeu. Si cum s-a intamplat vindecarea? Deloc spectaculos. Dimpotriva. Foarte simplu. Aproape banal. Mantuitorul a luat putin praf, a scuipat pe el, a facut tina, i-a uns ochii orbului si l-a trimis la scaldatoarea Siloamului, sfatuindu-l sa se spele. Inca o data sa remarcam: nimic spectaculos. Nici macar nu i-a redat vederea acolo, in fata tuturor celor care urmareau scena.

Fara indoiala i-a dezamagit. Se vor fi dus unii dupa el, sa vada ce se intampla? Nu ni se spune. Orbul insa a ascultat si s-a dus la scaldatoarea Siloamului, si, spalandu-si ochii, a vazut. Dintr-o data i s-a deschis vederea. Evanghelistul ne spune aceasta cu atata simplitate, de parca s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume.
Noi trebuie sa observam insa, si in legatura cu aceasta, ceva deosebit. Cel care fusese vindecat, nu-L vazuse inca pe Mantuitorul. Mantuitorul nu l-a insotit si nici n-a stat sa fie vazut, sa fie rasplatit, sa fie laudat, sa I se multumeasca. L-a trimis la scaldatoarea Siloamului, pentru ca minunea propriu-zisa sa se intample acolo, fara El. Si s-a intamplat fara El.

Si parca ne mai vine acum si o alta intrebare: Ce legatura va fi fost intre tina si ochi, intre acestea si apa cu care s-a spalat, si de la care i-a venit vederea? Este vreo legatura? Adica, vindecarea s-a petrecut din cauza tinei si a spalarii pe ochi? Era in aceasta vreo putere vindecatoare? Fara indoiala ca nu. Vindecarea s-a petrecut din vointa si cu puterea lui Dumnezeu.

Dar Mantuitorul a facut totusi tina si a recomandat spalarea. De ce? Putea sa-i spuna simplu: „Sa ti se deschida ochii”. Totusi a intrebuintat niste elemente, in legatura cu aceasta vindecare. Eu m-as duce cu gandul undeva departe, in urma, la momentul in care Dumnezeu l-a creat pe om din pamant. Era ca si cum acest orb fusese creat incomplet, si i-a completat acum ceea ce ii lipsea.

Dar aceasta ne poate duce si la un talc ceva mai adanc, la niste implicatii teologice ceva mai profunde. Daca la inceput Dumnezeu l-a facut pe Adam din pamant, si daca Iisus, tot cu un pic de pamant, i-a refacut ochii acestui orb, inseamna ca El continua, de fapt, opera lui Dumnezeu. Ceea ce a facut Dumnezeu atunci, la Facere, El face acum fiindca era si El Dumnezeu. Si tot asa cum din pamant, adica din nimic, fiindca pamantul nu avea in el viata, a facut Dumnezeu pe om, tot asa si Iisus, tot din nimic il desavarseste pe orb ca om, dandu-i vederea care ii lipsea, caci tina nu contine nici un element vindecator.

Si acum, dupa aceste explicatii, va trebui sa intelegem inca un lucru, care e de fapt esential pentru Evanghelia aceasta, si care nu trebuie sa ne scape. Evanghelia aceasta nu este despre un orb si despre vindecarea lui. Acesta este numai un pretext, desi faptele s-au petrecut intocmai, dar ele nu conteaza. Nu pentru ele insele s-au petrecut acestea.

Evanghelia aceasta vorbeste, de fapt, despre dumnezeirea lui Iisus, intamplarea aceasta a vrut sa-i convinga pe cei de fata, si pe orb, ca Iisus era Mesia, ca era Dumnezeu. Fiindca, daca n-ar fi fost Dumnezeu, n-ar fi putut face ceea ce a facut. De altfel, disputele, actele scenariului despre care am vorbit la inceput, si care urmeaza mai departe, converg tocmai spre aceasta demonstratie.

Care este actul urmator? Intalnirea orbului cu lumea, dupa ce a constatat ca vede, la scaldatoarea Siloamului. E de neinchipuit ca va fi inceput sa strige de bucurie, sa se mire de ceea ce vedea pentru intaia oara in viata lui. Nu vazuse niciodata. Nu stia cum arata o fata de om. Nu stia cum arata o linie dreapta sau curba. Nu stia ca exista, si cum arata cerul. Doamne, ce va fi simtit omul acela cand a vazut cerul, soarele, cand va vedea apoi noaptea, cand va vedea luna si stelele? Cum se va intalni cu prima floare? Cat il vor minuna culorile.

Omul va fi fost intr-o exaltare, intr-o bucurie aproape iesita din minti. Ca sa-l intelegem mai bine, sa va spun o intamplare:
Intr-un tren de distanta lunga se afla un pasager care in fiecare clipa, uitan-du-se pe fereastra, exclama: „Minunat! Minunat! Uluitor!” Cei care erau in acelasi compartiment, pana la urma au crezut ca omul nu era prea sanatos. Unul din ei nu s-a putut retine sa nu-l intrebe: „Cum se explica faptul ca in timp ce noi toti suntem plictisiti de monotonia peisajului, acelasi pe sute de kilometri, tu esti singurul care exclami mereu: Minunat! Minunat! Uluitor! Nu ti se pare ca exagerezi? Pana la urma ai sa ne scoti din sarite!”

Omul raspunse stingherit, dorind sa se scuze, dar sa fie si inteles: „Am iesit din spital azi-dimineata. Pana azi am fost orb din nastere. Un mare doctor m-a operat si azi, cand mi-a scos pansamentele de pe ochi, am vazut pentru prima oara in viata. Ceea ce vad eu acum, vad pentru intaia oara. Ceea ce va fi fiind pentru voi un lucru obisnuit, pentru mine e minunat, uluitor, uimitor. Ce frumoasa e lumea!”

Dar sa ne intoarcem la orbul din Evanghelie. Va fi pornit la intamplare pe strazi! Si unde? Se va fi dus mai intai la casa sa! Va fi trebuit sa inchida ochii ca sa nimereasca acasa, ajutat de celelalte simturi, pentru ca ochii nu-l puteau ajuta cu nimic in gasirea drumului. Nu-1 vazuse niciodata. Si-a intalnit vecinii, dar atat de surprinzatoare a fost intalnirea cu ei, incat cei care-l cunoscusera o viata intreaga, acum parca nu-l mai recunosteau. Nici el nu-i cunostea pe ei, desi vorbisera de atatea ori. Ii cunostea numai dupa voce. Iar ei se intrebat: ” Oare acesta sa fie cel ce sedea si cersea?” Ca doar noi stiam ca nu vede. O fi un altul care seamana cu dansul. Dar el marturisea in gura mare: „Eu sunt! Eu sunt acela”. Si cum s-a intamplat? – il intrebau. Si el le povesteste simplu: un om, pe care am auzit ca-l cheama Iisus, a luat tina, mi-a pus-o pe ochi, m-a trimis sa ma spal si iata, mi s-au deschis ochii. – Si unde-i omul acela? – Nu stiu, raspundea el. Nici nu l-am vazut. A plecat in drumul lui!

Si atunci l-au dus la farisei. Se vede ca asa era obiceiul. Sa-i informeze si sa-i consulte pe acesti „alesi”, asteptandu-se, fara indoiala, sa se mire si ei, si sa se pronunte atat asupra orbului, cat si asupra taumaturgului. Nu era simpla situatia. S-a instituit pe loc un fel de tribunal. Cu atat mai mult cu cat vindecarea se petrecuse sambata, ziua pe care evreii o sarbatoreau cu mare strictete, si nu aveau voie sa faca in aceasta zi absolut nimic. Au inceput sa-i puna intrebari. Cum? Cine? Fariseii s-au impartit intre ei, spune sfantul evanghelist Ioan. Unii spuneau: „Omul acesta nu-i de la Dumnezeu, pentru ca nu tine sambata”. A savarsit o lucrare, a facut tina cu mana si cu scuipatul. Altii cugetau insa altfel: „Cum poate un pacatos sa faca asemenea minuni?” Neputandu-se intelege intre dansii, l-au intrebat pe fostul orb: „Tu ce zici de Dansul, ca ti-a deschis ochii?” El a raspuns: „Eu cred ca-i un prooroc”, altfel cum as putea sa-mi explic ceea ce a facut cu mine? Nu i-a multumit raspunsul, si au recurs la alt act, introducand in scenariu personaje noi, fiindca le-a trecut prin minte ca totul ar fi, o punere la cale, si ca omul nu fusese de fapt niciodata orb. Li se parea explicatia cea mai plauzibila. Martori mai buni decat parintii lui nu puteau fi altii. I-au chemat pe parinti si i-au intrebat: Voi ce stiti? E fiul vostru? – Cum sa nu fie? E fiul nostru si a fost orb, s-a nascut orb, si vedem ca acum vede. – Si cum va explicati ca vede, daca a fost orb din nastere? – N-am putea sa va spunem. E matur, intrebati-l pe el. Si Sfantul Evanghelist Ioan completeaza: „Parintii Iui au raspuns asa, pentru ca se temeau de iudei, caci iudeii se sfatuisera ca pe cel care va marturisi ca Iisus este Mesia, sa-I indeparteze din sinagoga”.

Iata, avem aici, in aceste cuvinte, talcul intregii intamplari. Trebuia ca Mantuitorul sa se reveleze, sa se descopere ca Mesia, si sa fie marturisit ca atare. O spun chiar parintii orbului, ocolind intrebarea, iar Sf. Evanghelist Ioan decodifica toata intamplarea: daca ar fi recunoscut pe Iisus drept Mesia, Cel ce trebuia sa vina, Fiul lui Dumnezeu, si daca ar fi recunoscut in minune o minune facuta de Mesia, fariseii i-ar fi dat afara din sinagoga, ceea ce echivala cu o excomunicare nu numai din viata religioasa, ci si din viata publica.

Si a urmat un alt act al scenariului. Fariseii i-au eliberat pe parinti, si l-au chemat din nou pe cel vindecat, la un nou interogatoriu. Imaginati-va ce proces a putut avea loc! Du-te afara impricinatule; chemati-i pe parintii lui; dati-i afara si chemati-1 din nou pe fostul orb. L-au intrebat iarasi, cum s-a intamplat? De data aceasta au incercat sa dirijeze interogatoriul si sa-i sugereze raspunsurile: „Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca omul care te-a vindecat este un pacatos”. Si, daca stiau ei, trebuia sa stie si cel intrebat!

Omul le-a spus din nou, simplu, povestindu-le intamplarea cu aceleasi cuvinte, ca si prima oara. Dar in legatura cu „pacatosenia” Celui ce l-a vindecat, a avut o replica de bun-simt, si de o exactitate muscatoare pentru infatuatii farisei: „De este pacatos, nu stiu; una stiu, ca am fost orb si acuma vad”! Dincolo de aceasta afirmatie, totul era neputinta si micime de suflet. Omul care fusese orb le opunea faptul ca acum vedea. De rest ii lasa sa se ocupe ei, si sa creada ce vor. Sa creada ce vor? Nu prea. Orbul nu era dispus sa-i lase sa creada chiar ce voiau ei.

L-au intrebat din nou. Usor iritat le-a raspun: „Acum v-am spus si n-ati auzit; de ce voiti sa mai auziti?” Si ironic: „Sau poate voiti sa va faceti si voi ucenicii Lui?” Asta i-a scos din sarite. „Tu esti ucenicul Lui. Noi il avem pe Moise care a grait cu Dumnezeu, iar pe Acesta (care zici ca te-a vindecat), nu-L stim de unde este”.

Trebuind sa raspunda, fostul orb se dovedi de o intelepciune extraordinara, neasteptata, daca ne gandim ca fusese orb cersetor, care toata viata n-a vazut nimica, care n-a citit nici un rand in viata lui, deci care nu ar fi avut de unde sa aiba o gandire foarte dezvoltata. Nu avea notiuni cu care sa opereze intr-o expunere. Totusi le dadu o lectie de mare finete si de un teribil bun-simt, cu logica imbatabila: „Tocmai aceasta e de mirare, ca voi nu stiti de unde este, si El mi-a deschis ochii”.

Cat despre faptul ca ar fi pacatos, desi inainte ezitase sa se pronunte, spunand ca „de este pacatos, nu stim”, acum devine mai indraznet, probabil si pentru ca le descoperise rautatea si intentia de a falsifica lucrurile. Face mai intai o afirmatie de principiu: „Stiu ca pe pacatosi nu-i asculta Dumnezeu! Iar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acela il asculta”. Si trece indata la aplicarea principiului, la cazul in speta: „Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii vreunui orb din nastere. Asa ca, daca Acesta (care mi i-a deschis mie) n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”.

Dupa aceasta l-au da’t afara. Ultima replica a celor fara replica! Dar cei dati afara pentru ca il apara pe Dumnezeu, se intalnesc afara cu Dumnezeu! Afara L-a gasit pe lisus, si epilogul ne confirma ceea ce am presupus la inceput: ca totul s-a intamplat spre a se descoperi dumnezeirea lui lisus. lisus i-a intrebat: -„Crezi tu oare in Fiul lui Dumnezeu?” – „Si cine este Acela ca sa cred in El?” – „L-ai vazut” (caci ai fost orb, dar acum vezi, sj tocmai de aceea vezi, ca sa stii cine este). „Cel ce vorbeste cu tine Acela este!”

Cum putea cel ce fusese orb sa nu creada in Cel care ii daduse vederea? Raspunsul sau a fost asemenea celui pe care il va da Toma, cand va pipai mainile si coasta lui Iisus, si se va convinge ca El era Cel ce fusese rastignit, mort si ingropat, si care acum inviase. O prosternare. „Cred, Doamne!” Si Sfantul Ioan adauga: „Si s-a inchinat Lui”.

Pe fariseii cu care s-a intalnit dupa aceea, si cu care-a reluat discutia asupra acestei minuni, fara sa-i poata face s-o inteleaga, n-a putut sa-i caracterizeze altfel, decat constatand ca sufereau de boala de care il vindecase pe orb: „Am venit in lume ca cei ce nu vad, sa vada, iar cei ce vad sa fie orbi”. Desigur orbi care pretindeau ca vad, dar care n-au vazut in Iisus pe Mesia. Si au ramas in pacatul lor.

Asupra unui singur lucru simt ca totusi in mintile si inimile dv. mai staruie o nedumerire. Intrebarea mi-am pus-o si eu odata cu dv. Nedumerirea e in legatura cu raspunsul dat de orb: „Noi stim ca pe pacatosi Dumnezeu nu-i asculta”! Oare chiar asa sa fie? Ce va fi inteles orbul cand a spus aceasta? Eu n-as fi de acord cu dansul. Dumnezeu ii asculta si pe pacatosi. Daca nu i-ar asculta, atunci cum i-ar mai ierta cand se roaga pentru iertarea pacatelor? Si cati sunt atat de drepti, incat sa pretinda in fata lui Dumnezeu sa fie ascultati, si sa le se rasplateasca Dumnezeu dupa dreptatea lor? Cum ar arata lumea, daca Dumnezeu le-ar face bine numai celor drepti?
Nu! Dumnezeu ii asculta si pe pacatosi. Numai o interpretare gresita a acestui text ne-ar duce la intelegerea ca daca suntem pacatosi, sa nu mai avem nici o speranta. Dar Dumnezeu asculta rugaciunile pacatosilor care se pocaiesc.

Nu. Orbul se referea la altceva. Orbul se referea la faptul ca o asemenea minune extraordinara, adica a da ochi unuia care nu-i avusese, era o minune care nu putea fi facuta de un om obisnuit, de un om pacatos, cum sunt toti oamenii. O asemenea minune n-o putea face un om. O asemenea minune n-o putuse face decat Dumnezeu.

Aceasta e adevarata talcuire a acestui cuvant al orbului. Aceasta a fost intentia lui, cand a rostit cuvantul. Si cuvantul era familiar iudeilor, fiindca venea din Legea lui Moise. De aceea orbul a inceput prin a spune: „Stim ca…” Dar acestui „stim” i se opune acum un fapt nou. Disputa orbului cu fariseii a fost, de fapt, o disputa intre logica fariseilor bazata pe Legea lui Moise, si logica faptelor lui Mesia. Orbul a preluat demonstratia, fara sa-si dea seama, de la Mantuitorul, anume ca, dincolo de logica Legii lui Moise, faptele lui Mesia vin cu o noutate care o depasesc, precum era insusi faptul ca s-a dat vederea unui orb din nastere.

Faptul acesta coplesea cu mult, orice s-ar fi spus in Legea lui Moise despre Cel care putea sau nu putea face asa ceva. Faptul se petrecuse, in ciuda situatiei in care gardienii Legii lui Moise nu stiau cum sa-l interpreteze si cui sa-1 atribuie. Mantuitorul spusese: Eu am venit sa completez, n-am venit sa stric Legea lui Moise. Daca, in general, aceste cuvinte se interpreteaza ca implinire si completare teoretica a Legii lui Moise, in cazul de fata a fost si ceva mai mult si mai concret: i-a completat orbului ceea ce ii lipsea: vederea! Odata cu aceasta i-a deschis insa si ochii sufletesti, ca sa-L recunoasca pe Mesia – Fiul lui Dumnezeu, in Iisus, si recunoscandu-L sa urmeze invataturile Lui.

Toti avem nevoie sa ni se deschida ochii. Chiar daca noi ii avem, sa ne rugam lui Dumnezeu ca, pe langa ochii trupesti, ochii nostri sufletesti sa nu-si piarda vederea sau, daca n-o au, sa ne fie data precum orbului acestuia caruia i s-au redat amandoua vederile, recunoscand cu amandoua in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, si raspunzand asa cum trebuie sa raspundem si noi: „Cred, Doamne!”

IPS Antonie Plamadeala

Cuvant rostit in catedrala din Sibiu in anul 1986.

Calendar Ortodox

28
Mai
11

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC CIPRIAN Cel ce mai înainte a fost vrăjitor, apoi s-a arătat Arhiereu slăvit prin cinstita fecioară Iustina

2 octombrie

După obişnuitul început, se zic:CONDACELE şi ICOASELE:
Condacul 1

Cela ce mai înainte ai fost învăţător răutăţii, şi te-ai arătat Arhiereu prin cinstita fecioară Iustina, şi ca un păstor înţelept, din spinii înşeăciunii ai înflorit ca o floare prea frumoasă, şi pe noi credincioşii, ne-ai umplut cu miresmele tămăduirilor şi de razele minunilor tale, întăreşte-ne ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Icosul 1
Minunată s-a arătat viaţa ta, Sfinte, că din pruncie slujirii idoleşti ai fost închinat, dar cunoscând Domnul râvna ta după cunoaşterea cea adevărată, ţi-a descoperit ţie printr-o fecioară curată pe Hristos-singur-Adevărul, de care taină şi pronie dumnezeiască minunându-ne, cu credinţă cântăm ţie: 
Bucură-te, cel ce ai înfrânt slujirea idolească; 
Bucură-te, că ai vădit înşeăciunea diavolească; 
Bucură-te, că de cunoştinţa adevărului ai râvnit; 
Bucură-te, cel ce şi în păgâneasca cunoştiinţă te-ai arătat iscusit; 
Bucură-te, cel ce diavoleşti meşteşuguri şi vrăjitorii ai cunoscut; 
Bucură-te, că toate acestea mai apoi de ocară le-ai făcut; 
Bucură-te, că poţi să ne scapi de ispita diavolească; 
Bucură-te, că ne izbăveşti de rătăcirile eretice; 
Bucură-te, că ne arăţi calea spre adevăr; 
Bucură-te, că rugăciunile tale de tot răul ne scapă; 
Bucură-te, ajutorul celor înviforaţi; 
Bucură-te, că lumina ta tuturor o împarţi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 2-lea
Cu meşteşugurile vrăjilor tale, multe pagube şi răutăţi ai săvârşit la început; dar apoi la cunoştinţa adevărului venind, ai răscumpărat vremea, aducând din rătăcire pe mulţi la Hristos, şi învăţându-i să cânte lui Dumnezeu: ALILUIA!

Icosul al 2-lea
Cartagina, Antiohia şi Egiptul te-au hrănit din pruncie cu cunoştinţa diavolească şi cu spurcata învăţătură a slujirii idoleşti, dar Domnul cu negraita milostivirea Sa cea nebiruită de păcatele omeneşti, printr-o fecioară curată ţi-a rânduit întoarcerea; pe care milostivire slăvindu-o, ţie, celui ce te-ai învrednicit a o dobândi, îţi cântăm:
Bucură-te, că Dumnezeu te-a întors de la păgâneasca slujire; 
Bucură-te, că aşa ai cunoscut a Sa milostivire; 
Bucură-te, îţi aducem noi, închinătorii lui Hristos; 
Bucură-te, căci întorcându-te, pe mulţi la Dumnezeu i-ai întors; 
Bucură-te, că şi azi eşti pildă vie celor rătăciţi; 
Bucură-te, că luminezi calea celor de eresuri orbiţi; 
Bucură-te, că păzeşti Biserica oilor cuvântătoare de rătăcire; 
Bucură-te, că o aperi pe Ea de dosădire; 
Bucură-te, îţi cântăm ţie cu umilinţă; 
Bucură-te, izbăvitorute de vrăjmaşul cel rău; 
Bucură-te, tămăduitorule al celor ce caută sprijinul tău; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 3-lea
În chip minunat ţi-a rânduit Dumnezeu întoarcerea de la slujirea păgânească, Sfinte, că mai întâi a ales o fecioară curată cu numele Iustina care, prin propovăduirea diaconului Prailie, aflând taina întrupării lui Hristos şi Sfânta Sa învăţătură, de la păgânătate a venit la creştineasca credinţă, învăţându-se a slăvi pe Dumnezeu şi a-I cânta Lui: ALILUIA!

Icosul al 3-lea
Ca într-un pământ bun căzând sămânţa propovăduirii lui Hristos în inima Iustinei a adus mult rod, căci aceasta împreună cu părinţii săi a venit la Hristos, slujindu-I Lui în rugăciune, în post şi în înfrânare, pe care lucru minunat văzându-l ne uimim, şi înţelegând în ce chip tainic orânduieşte Dumnezeu întoarcerea celor aleşi ai Săi la lumină, şi cântăm ţie, celui ce îndelungă vreme ţi s-a pregatit carare: 
Bucură-te, că Domnui te-a cunoscut pe tine a fi vas ales; 
Bucură-te, că mai întâi Iustina, fecioara cea curată, pe calea Domnului a purces; 
Bucură-te, că printr-însa ţi s-a pregatit cărarea întoarcerii la Hristos; 
Bucură-te, că Iustina întâi pe părinţii săi de la păgâneasca slujire i-a întors; 
Bucură-te, că Iustina Mireasa aleasă a lui Hristos s-a dovedit; 
Bucură-te, că Lui în post şi multă rugăciune I-a slujit; 
Bucură-te, că sufletul ei s-a arătat pământ cu multă rodire; 
Bucură-te, că ne-a învăţat a ne închina Ziditorului, nu la a Sa zidire; 
Bucură-te, că şi azi daţi lumină celor îndoielnici; 
Bucură-te, că la voi aleargă cei ce în credinţă se arată şovăielnici; 
Bucură-te, şi împreună cu Iustina roagă-te pentru noi; 
Bucură-te, că prin rugăciunile voastre ne izbăvim din nevoi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 4-lea
Văzând râvna cea mare a fecioarei către Hristos, căci pe mulţi începuse a-i întoarce de la păgâneasca slujire, urâtorul de bine şi al oamenilor, a pornit asupră-i cumplit război al răutăţii, dar ea întărindu-se cu Semnul Crucii, prin rugăciune zdrobea puterea diavolului, cântând lui Dumnezeu: ALILUIA!

Icosul al 4-lea
Cu multă iscusinţă a socotit vrăjmaşul neamului omenesc a o abate pe Iustina de la calea mântuirii, dar nu a priceput vicleanul că astfel lucra întoarcerea spre mântuire şi spre dumnezeiasca slujire încă şi a altor vase ale lui Dumnezeu, şi cursă înşelătoare cu meşteşug întinse ei, prin tânărul Aglaid Scolasticul voind a o vâna pe dânsa spre petrecerea cea în necurăţie. Dar, întărită fiind de puterea lui Hristos, păzita a fost de toată spurcăciunea, pentru care şi noi, uimiţi de înţeleptele orânduiri ale lui Dumnezeu, grăim ţie: 
Bucură-te, că nimic nu au izbutit cursele diavoleşti asupra fecioarei celei curate; 
Bucură-te, că prin Aglaid Scolasticul, buna ta râvnă trebuia să se arate; 
Bucură-te, că aşa orânduieşte Dumnezeu cărările mântuirii; 
Bucură-te, că ne înveti pe noi a fi tari şi statornici la vremea ispitirii; 
Bucură-te, că fecioara de uneltiri viclene nu s-a arătat ispitită; 
Bucură-te, că prin darul cerescului ei Mire, de tot răul a fost păzită; 
Bucură-te, că meşteşugitele curse nu au înşelat-o; 
Bucură-te, că mieluşeaua lui Hristos, statornică buna sa râvnă a arătat-o; 
Bucură-te, că pilda ei trebuie să ne stea înainte; 
Bucură-te, Sfinte ca ai preţuit curăţenia ei cuminte; 
Bucură-te, că prin ale voastre rugăciuni, suntem apăraţi de multe ispite; 
Bucură-te, şi ale noastre rugăciuni fă-le înaintea Domnului bine primite; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 5-lea
Neputând Aglaid nici cu ademeniri viclene şi nici cu sila a o atrage pe fecioară de la păzirea curăţeniei sale, a alergat la tine, Cipriane prea slăvite, care pe atunci erai cunoscut ca jertfitor idolesc şi mare vrăjitor şi fermecător, căci aşa orânduise Dumnezeu taina întoarcerii tale la Hristos, de care negrăită înţelepciune, noi minunându-ne, cântare aducem Lui: ALILUIA!

Icosul al 5-lea
Cu necurata putere a vrăjilor tale ai încercat atunci, Cipriane, a ispiti curăţia fecioarei Iustina, ca să o pleci pe ea spre dorirea cea aprinsă, spre necurăţia lui Aglaid, şi s-a tulburat sufletul curat al fecioarei de războiul pe care diavolul îl ridicăse asupra ei; dar întărindu-se cu semnul Crucii Sfinte şi cu puterea rugăciunii, a biruit săgeţile aprinse, cele pornite împotrivă-i. De care lucru aflând, amar te-ai întristat, dar noi cântăm ţie: 
Bucură-te, Cipriane, că întristarea aceasta spre bucurie s-a arătat roditoare; 
Bucură-te, că s-a păzit curăţia neprihănitei fecioare; 
Bucură-te, că s-a frânt boldul satanei prin Cinstita Cruce; 
Bucură-te, că şi azi rugăciunea ta biruinţă împotriva diavolului aduce; 
Bucură-te, că şi nouă credinţa Iustinei spre pildă ne stă înainte; 
Bucură-te, că şi ţie însuţi, spre ajutor s-a făcut, Sfinte; 
Bucură-te, că aşa ai cunoscut amăgirea vrăjitor idoleşti; 
Bucură-te, că acum, cu rugăciunile tale, toată puterea celui rău biruieşti; 
Bucură-te, că pe voi sfinţilor Ciprian şi Iustina, vă chemăm în ajutor; 
Bucură-te, că v-aţi făcut biruitori asupra tuturor rătăciţilor; 
Bucură-te, că prin tine s-a vădit zădărnicia credinţelor păgâneşti; 
Bucură-te, că şi azi farmece şi descântece ca spurcate vrăjitorii le vădeşti; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-6-lea
Vazând biruindu-se meşteşugirea vrăjilor tale cu puterea Crucii ţi-ai înnoit atacurile împotriva fecioarei Iustina, căci aşa a voit Domnul ca să se vădească marea neputinţă şi înşelăciunea uneltirilor diavoleşti, şi să se arate puterea Numelui lui Hristos, ca văzând minunea, toţi să-L lăudăm pe El, cântând: ALILUIA!

Icosul al-6-lea
Smerindu-şi trupul sau cu postul şi rugăciunea, cu haină aspră îmbrăcându-se, Iustina a biruit atacurile pe care mai vârtos diavolul le pornise împotriva ei. Iară el, uneltind cu vicleşug ca şi oarecând pe Eva să o amăgească, sub chipul unei femei venind, cu amăgitoare vorbe încerca să o ispitească ca şi cum ar fi voit să urmeze vieţii şi curăţiei ei. Dar acest chip de ademenire înţelegându-l Iustina, a biruit uneltirile lui, pentru care noi grăim: 
Bucură-te, Cipriane, că stăruind în prigonirea fecioarei ai vădit puterea rugii; 
Bucură-te, că fecioara nu s-a amăgit de duhul înşeăciunii; 
Bucură-te, că prin stăruinţa ta în prigonire, ca şi oarecând Pavel, statornic te-ai arătat; 
Bucură-te, că statornicia ta în rău, îndelung iubitorul de oameni Dumnezeu a răbdat; 
Bucură-te, că mai înainte a cunoscut Domnul că vei fi statornic şi în credinţă; 
Bucură-te, căci ca şi Pavel ai vădit că cele rele le lucrai doar din neştiinţă; 
Bucură-te, că prin fecioara cea curată Hristos te-a luminat; 
Bucură-te, că prin ea Calea, Adevărul şi Viaţa ai aflat; 
Bucură-te, că şi pe cei ce sunt întru întunericul rătăcirii, îi luminezi; 
Bucură-te, că acum în lumina cerească te desfătezi; 
Bucură-te, şi ne întoarce pe noi din orice rătăcire; 
Bucură-te, îţi cântăm ţie, căutând prin tine mântuire; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-7-lea
Aflând că prin acea vicleană uneltire nimic nu a sporit diavolul împotriva curăţiei Iustinei, ai voit să afli cu ce putere îl biruieşte ea, zdrobind toate meşteşugurile lor şi ţi s-a adeverit că nu poate diavolul nici a privi spre semnul Crucii, căci foc ce-l arde şi departe îl goneşte ea este împotrivă-i; astfel ai început, o, Cipriane a înţelege puterea cu care se înarmează toţi închinătorii Crucii când aduc ei cântarea de laudă: ALILUIA!

Icosul al-7-lea
Scârbit ai fost mai întâi, o Sfinte, când ai văzut că puterea vrăjilor diavoleşti, pe care le credeai neînvinse încă din pruncia ta, este biruită de o fecioară neputincioasă cu firea; dar apoi mintea ta cea doritoare de desăvârşita cunoaştere a început să se lumineze prin cunoştinţa Adevărului; de care bucurându-ne îţi cântăm: 
Bucură-te, vas primitor de adevărata lumină; 
Bucură-te, că ai venit la cunoştinţa adevărului printr-o fecioară creştină; 
Bucură-te, cel ce din pruncie ai dorit cunoaşterea cea adevărată; 
Bucură-te, că astăzi dracii de frica ta tresaltă; 
Bucură-te, că ai înfrânt puterea cu care ei odinioară te-au supus; 
Bucură-te, că lumea de uneltirile diavoleşti e păzită; 
Bucură-te, că prin aceasta credinţa nostră e întărită; 
Bucură-te, corabie, ce ai înfruntat marea cea înfiorată; 
Bucură-te, că lumina lui Hristos, ca un far în furtună ţi-a fost arătată; 
Bucură-te, că şi pe noi, păcătoşii, ne aduci la liman liniştit; 
Bucură-te, că pe mulţi să smulgi, din al patimilor noian ai izbutit; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-8-lea
Voind să te amăgească diavolul cu uneltirile lui a iscodit altă înşelăciune şi mai vicleană ca să vă ameţească pe toţi. Astfel s-a prefăcut luând chipul Iustinei şi a intrat la Aglaid; acesta crezând că nălucirea e adevărată a strigat-o pe nume, dar minune: numai la auzul numelui fecioarei nălucirea s-a risipit. Şi noi înspăimântaţi fiind, cântăm lui Dumnezeu Celui ce a dat o aşa putere oamenilor bineplăcuţi Lui: ALILUIA!

Icosul al-8-lea
Cu spaimă cumplită a alergat Aglaid la tine, Cipriane, spunându-ţi cele petrecute, iar tu, ruşinat, fiindcă se vedea zadarnicia şi amăgirea vrăjilor tale, ai încercat nenumărate alte chipuri de asemănare ca să-l poţi face pe Aglaid sau pe tine însuţi să vă puteţi apropia de casa Iustinei. Dar fiind voi cu cuget necurat nimic nu aţi izbutit, căci Însuşi Mirele Cel Ceresc păzea curăţia prea înţeleptei fecioare; pentru care noi cu umilinţă cântăm: 
Bucură-te, că nu ai amăgit-o nicidecum pe fecioara cea curată; 
Bucură-te, că prin statornica Iustina multe taine s-au vădit; 
Bucură-te, că mai întâi puterea diavolului a fi neputincioasă s-a dovedit; 
Bucură-te, că puterea nebiruită a lui Hristos şi al Crucii Sale s-a arătat; 
Bucură-te, că ai cunoscut cum întăreşte Dumnezeu pe Sfinţii Săi în chip minunat; 
Bucură-te, că şi azi credinţele rătăcite din lume izgoneşti; 
Bucură-te, şi ne înarmează pe noi prin credinţă împotriva celui rău; 
Bucură-te, şi ne dă biruinţă împotriva diavolului, nouă, celor ce chemăm numele tău; 
Bucură-te, şi împreună cu fecioara cea curată scapă-ne de ispitele cele neaşteptate; 
Bucură-te, şi cursele lui Veliar sfărâmă-le şi fă-ni-le nouă arătate; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al-9-lea
Neizbutind nimic împotriva credinţei celei neclintite a Iustinei şi a curăţiei ei prin încercarea de a o arunca în prapastia iubirii de plăceri trupeşti, ai căutat a o supune pe dânsa prin ispitirile durerii pornind asupră-i, ca şi oarecând asupra lui Iov, mulţime de nenorociri; dar ea neîncetat rugându-se ca şi David graia: Nu voi muri, ci vie voi fi şi voi povesti lucrurile Domnului. Şi pentru toate proslăvea pe Dumnezeu cântându-I: ALILUIA!

Icosul al-9-lea
Dar nu numai asupra ei, ci şi asupra rudeniilor ei şi a toată cetatea slobozind blestemul, ai adus, o, Cipriane, vătămare, din mânia cea neîmblânzită şi din ruşinea cea multă ce ţi se făcuse, încât mulţi cetăţeni au mers la Iustina voind a o sili pe ea să nu se mai împotrivească lui Aglaid, pentru a izbăvi cetatea de mulţimea vrăjilor tale; dar ea nu prin însoţire necurată, ci prin curate şi fierbinţi rugăciuni, a izbăvit pe toţi de tot răul, batjocorind meşteşugurile vrăjitoreşti; pentru aceea cu toţi văzând minunea lăudăm pe Dumnezeu şi cântăm ţie: 
Bucură-te, că nici iscoadele cele rele la rău nu au înduplecat-o; 
Bucură-te, că Iustina s-a dovedit slujirii lui Hristos vas plecat; 
Bucură-te, că mulţi din aceia au cunoscut pe Hristos, prin minunata ei tămăduire; 
Bucură-te, că întreaga cetate a luat printr-însa izbăvire; 
Bucură-te, că mulţi au venit atunci la credinţă; 
Bucură-te, că tu însuţi ai fost zdruncinat în întrega ta fiinţă; 
Bucură-te, că pentru a doua oară ai fost puternic cutremurat; 
Bucură-te, că încrederea în puterea vrăjilor tale ţi s-a destrămat; 
Bucură-te, că aşa a binevoit Dumnezeu prin minunata fecioară a-ţi lucra mântuirea; 
Bucură-te, că ne înveţi pe noi a răbda îndelung când suntem ispitiţi; 
Bucură-te, că ne întăreşti pe noi a rămâne în credinţă statornici şi neclintiţi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 10-lea
Ruşinat fiind, Cipriane, de înfrângerea ce ai suferit-o printr-o tânară fecioară, tu, cel mult învăţat şi iscusit foarte în lucruri vrăjitoreşti şi înştiinţându-te că toate meşteşugurile viclene cu puterea Crucii şi cu numele lui Hristos au fost biruite, ţi-ai venit întru simţire şi întru cunoştinţa Adevărului şi ai început a dosădi pe draci, slăvind pe Dumnezeu şi cântându-I, Lui: ALILUIA!

Icosul al 10-lea
Văzând ca te-ai trezit din somnul şi întunericul neştiintei şi cu mânie sfântă îl ocărăşti, acum şi pe tine, slujitorul idoleştii închinări şi al diavoleştilor meşteşuguri vrăjitoreşti, ca să te piardă s-a pornit diavolul cu putere multă, încercând să te ucidă şi, neavând tu nici un ajutor de la nimeni să te izbăvească, ţi-ai adus aminte de semnul Crucii, prin care se împotrivea Iustina şi, chemând numele lui Hristos ai biruit puterea diavolului, de care lucru prea minunat, cutremuraţi fiind, cântăm ţie: 
Bucură-te, Cipriane, că prin fecioara Iustina ai venit la chemarea Numelui lui Hristos; 
Bucură-te, că întru Numele Lui ai zdrobit pe diavolul ce se pornise împotiva ta mai vârtos; 
Bucură-te, că ai aflat Lumina cea adevărată; 
Bucură-te, împreună cu fecioara cea curată; 
Bucură-te, că spre spurcata însoţire n-ai putut să o pleci; 
Bucură-te, că în Lumina lui Hristos, acum împreună cu ea petreci; 
Bucură-te, şi ne întăreşte şi pe noi în chemarea Numelui lui Hristos; 
Bucură-te, că ni L-ai arătat nouă a fi dar prea luminos; 
Bucură-te, că şi prin tine a sporit Biserica cea biruitoare; 
Bucură-te, că te-a câştigat la credinţă Iustina, cea curată ca o floare; 
Bucură-te, şi ne învaţă şi pre noi a păzi curăţia; 
Bucură-te, şi izbăveşte din nevoi pe cei ce iubesc fecioria; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 11-lea
Arzându-ţi toate cărţile tale cele vrăjitoreşti înaintea credincioşilor, ai alergat la Episcopul creştinesc, cerându-i lui să te unească prin Botez cu Dumnezeul Iustinei şi având tu inimă înfrântă şi cu multă plângere pentru toate relele ce le-ai făptuit în viaţa ta de până atunci, primit ai fost în turma lui Hristos; căci a cunoscut Episcopul buna ta râvnire. Şi precum te-ai arătat odinioară grabnic la rău, te-ai dovedit apoi apring râvnitor şi slujitor vrednic al Dumnezeului Celui adevărat, neprididând a-I aduce Lui neîncetat cântarea: ALILUIA!

Icosul al 11-lea
Cu mare osârdie ai alergat, Cipriane, pe calea cea strâmtă şi anevoioasă, după ce ai aflat că Hristos este calea cea adevărată, dorind să răscumperi vremea petrecută în spurcata slujire idolească şi totdeauna plângând pentru faptele cele rele de mai înainte. Drept aceea ai mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate, încât degrab te-ai învrednicit a primi nu numai Botezul, ci ai păşit din treaptă în treaptă până la cinstea de Episcop, păstorind cu râvnă turma lui Hristos. Iar pe fecioara Iustina, diaconiţă şi egumenă într-o mănăstire de fecioare ai făcut-o. Pe care cinstită înălţare văzând-o cu bucurie cântăm ţie: 
Bucură-te, Cipriane, că aşa răsplăteşte Dumnezeu inima curată; 
Bucură-te, că a cunoscut Dumnezeu râvna ta după cunoştinţa cea adevărată; 
Bucură-te, că aşa miluieşte Dumnezeu pe cei ce îndelungi ispitiri suferă; 
Bucură-te, că aşa te-ai arătat Arhiereu prea sfinţit; 
Bucură-te, că şi pe Iustina vrednica diaconiţă slujirii lui Hristos ai înălţat-o; 
Bucură-te, că egumenă şi povăţuitoare şi altor fecioare ai dat-o; 
Bucură-te, că ai păstorit turma lui Hristos cu multă râvnă şi silire; 
Bucură-te, că şi noi alergăm la tine, ca la un adevărat păstor, cu multă dorire; 
Bucură-te, şi ne povăţuieşte pe noi pe calea mântuirii; 
Bucură-te, şi fii lângă noi mereu în ceasul ispitirii; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 12-lea
Prin râvna ta şi a fecioarelor cele curate povăţuite de înteleapta Iustina se deşerta slujirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulţea. O viaţă ca aceasta a ta şi sârguinţa cea pentru slujirea lui Hristos şi pentru mângâierea sufletelor omeneşti văzând-o diavolul, scrâşnea împotrivă-ţi voind cu orice chip să te piardă. Însă nu ştia pierzătorul că o şi mai mare şi nepieritoare slavă îţi pregătea şi sălăşluire cu cetele Sfinţilor; ca împreună cu ei pururea să cânţi lui Dumnezeu cântarea: ALILUIA!

Icosul al 12-lea
Neştiind pierzătorul în ce chip să te piardă, căci se temea de puterea Crucii, a îndemnat pe păgâni să te clevetească înaintea ighemonului, că ai părăsit păgâneasca închinare şi slujire idolească, venind la creştineasca închinare a lui Hristos, şi că pe mulţi depărtezi de la spurcata slujire la idoli, sporind turma lui Hristos. Acestea auzind ighemonul şi neputând a te zăticni prin cuvinte meşteşugite, te-a dat la muncire cumplită împreună cu fecioara Iustina. Iara voi, toate răbdându-le şi neplecându-vă la închinarea idolească, igheonul a poruncit să vă ucidă pe voi prin tăiere de sabie. Iar împreună cu voi s-a învrednicit de cununa mucenicească şi evlaviosul creştin Teoctist, care văzând moartea voastră cea nevinovată, a mărturisit şi el pe Hristos. Pentru aceea laude ca acestea aducem ţie: 
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi al turmei lui Hristos păstor nebiruit; 
Bucură-te, că şi Iustina fecioara, nevoindu-se alături de tine s-a sfinţit; 
Bucură-te, că de vicleanul ighemon n-aţi fost amăgiţi; 
Bucură-te, că v-aţi arătat mărturisitori ai lui Hristos neclintiţi; 
Bucură-te, că astfel de cununa muceniceasca aţi fost învredniciţi; 
Bucură-te, că acum prin sfintele tale moaşte multe tămăduiri se dăruiesc; 
Bucură-te, că râuri de daruri se revarsă celor ce te cinstesc; 
Bucură-te, că şi noi cu mare credinţă la tine năzuim; 
Bucură-te, că prin ale tale sfinte moaşte ajutor şi mântuire nădăjduim; 
Bucură-te, şi te roagă pentru noi împreună cu Sfânta Iustina şi Sfântul Teoctist; 
Bucură-te, şi primeşte de la noi jertfă de laudă acest smerit acatist; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Condacul al 13-lea
O, Prea Sfinţite Cipriane, Ierarhul cel cinstit al lui Dumnezeu, nevoitorule prea tare, împreună cu Sfânta muceniţă Iustina şi Sfântul mucenic Teoctist, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce pururea te cinstesc şi cu cântări măresc sfântă pomenirea ta şi cu rugăciunile tale, îmblânzeşte pe Stăpânul Hristos, pentru toţi mijlocind iertare de greşeale şi izbăvire de toate cursele şi ispitirile diavoleşti, ca mântuindu-ne să-I cântăm împreună cu tine, în vecii nesfârşiţi, cântarea îngerească: ALILUIA!  (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice  Icosul întâi
Minunată s-a arătat viaţa ta, Sfinte, că din pruncie slujirii idoleşti ai fost închinat, dar cunoscând Domnul râvna ta după cunoaşterea cea adevărată, ţi-a descoperit ţie printr-o fecioară curată pe Hristos-singur-Adevărul, de care taină şi pronie dumnezeiască minunându-ne, cu credinţă cântăm ţie: 
Bucură-te, cel ce ai înfrânt slujirea idolească; 
Bucură-te, că ai vădit înşeăciunea diavolească; 
Bucură-te, că de cunoştinţa adevărului ai râvnit; 
Bucură-te, cel ce şi în păgâneasca cunoştiinţă te-ai arătat iscusit; 
Bucură-te, cel ce diavoleşti meşteşuguri şi vrăjitorii ai cunoscut; 
Bucură-te, că toate acestea mai apoi de ocară le-ai făcut; 
Bucură-te, că poţi să ne scapi de ispita diavolească; 
Bucură-te, că ne izbăveşti de rătăcirile eretice; 
Bucură-te, că ne arăţi calea spre adevăr; 
Bucură-te, că rugăciunile tale de tot răul ne scapă; 
Bucură-te, ajutorul celor înviforaţi; 
Bucură-te, că lumina ta tuturor o împarţi; 
Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

Şi  Condacul întâi
Cela ce mai înainte ai fost învăţător răutăţii, şi te-ai arătat Arhiereu prin cinstita fecioară Iustina, şi ca un păstor înţelept, din spinii înşeăciunii ai înflorit ca o floare prea frumoasă, şi pe noi credincioşii, ne-ai umplut cu miresmele tămăduirilor şi de razele minunilor tale, întăreşte-ne ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, sfinţite mucenice Cipriane, pururea slăvite!

După aceasta se zice această:

RUGĂCIUNE care se zice doar de PREOŢI:   Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule şi Chivernisitorule a toate, Sfânt şi slăvit eşti; Împăratul Împăraţilor şi Domnul domnilor, slavă Ţie. Tu Cel ce locuieşti în lumina cea nepătrunsă şi neapropiată, pentru rugăciunea mea, a smeritului şi nevrednicului robului Tău, depărtează demonii şi stinge viclenia lor de la robii Tăi; revarsă ploaie la bună vreme peste tot pământul şi fă-l să-şi dea roadele lui; copacii şi viile să-şi dea deplin rodul lor; femeile să fie dezlegate şi eliberate de nerodirea pântecelui; acestea şi toată lumea mai întâi fiind dezlegate, dezleagă şi toată zidirea de toate legăturile diavoleşti. Şi dezleagă pe robul Tău (numele) împreună cu toate ale casei lui de toate legăturile satanei, ale magiei, ale farmecelor şi ale puterilor potrivnice. Împiedică Tu, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri toată lucrarea satanei, Tu Cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vrăji şi de toate lucrările sataniceşti şi de toate legăturile lui, şi distruge toată lucrarea vicleană prin pomenirea Prea Sfântului Tău nume.
Aşa, Doamne, Stăpâne a toate, auzi-mă pe mine nevrednicul slujitorul Tău şi dezleagă pe robul Tău 
(numele) de toate legăturile satanei şi dacă este legat în cer, sau pe pământ, sau cu piele de animale necuvântătoare, sau cu fier, sau cu piatra, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sânge de om, sau cu al păsărilor, sau cu al peştilor, sau prin necurăţie, sau în alt chip s-au abătut asupra lui, sau dacă din altă parte au venit, din mare, din fântâni, din morminte, sau din orice alt loc, sau dacă a venit prin unghii de om, de animal, sau gheare de pasăre, sau prin şerpi (vii sau morţi), sau prin pământul morţilor, sau dacă a venit prin străpungere de ace, dezleagă-le pentru totdeauna, în ceasul acesta, Doamne, cu puterea Ta cea mare.
Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunoşti şi ştii toate, dezleagă, sfărâmă şi distruge, acum, lucrările magiei, iar pe robul Tău 
(numele) păzeşte-l cu toţi ai casei lui de toate uneltirile diavoleşti.
Zdrobeşte cu însemnarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci toate puterile potrivnicilor. Pustieşte, distruge şi depărtează pentru totdeauna toate lucrările magiei, vrăjitoriei şi fermecătoriei de la robul Tău 
(numele).
Aşa, Doamne, auzi-mă pe mine păcătosul slujitorul Tău şi pe robul Tău cu toţi ai casei lui, şi dezleagă-i de demonul de amiază, de toată boala şi de tot blestemul, de toată mânia, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lacomia, neputinţa, prostia, neînţelepciunea, mândria, cruzimea, nedreptatea, trufia, şi de toate rătăcirile şi greşalele, ştiute şi neştiute, pentru sfânt numele Tău, că binecuvântat eşti în veci. Amin.

23
Mai
11

22
Mai
11

Predica la Duminica Samarinencii

Predica la Duminica Samarinencii

Predica la Duminica Samarinencii – Apa cea vie

In calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a dupa Pasti, e numita Duminica Samarinencei. Sunt sigur ca multi v-ati intrebat: Cine este aceasta Samarineanca? Cum de a ajuns atat de celebra, cand nici macar numele nu i se cunoaste? Cine este aceasta anonima contemporana cu Mantuitorul, ca din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, sa fie amintita tocmai ea? Ce a facut ea ca sa merite sa intre in istorie, sa fie pomenita de-a lungul veacurilor, si sa i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc? Cine este aceasta femeie care concureaza pe Alexandru Macedon si pe Cezar? Cine este aceasta samarineanca despre care se scriu carti si se vorbeste in biserici? Nu exista carte de exegeza crestina in care ea sa nu fie pomenita. Cine este aceasta samarineanca pe care o picteaza marii pictori ai lumii? Cine este aceasta samarineanca si ce a facut ea ca sa-si merite locul nu numai in calendar, ci si pe peretii bisericilor noastre?

Este o anonima, dar o ilustra anonima. De ce? Ca sa intelegem de ce, trebuie sa ne ducem putin inapoi, in atmosfera intamplarii care a facut-o sa ajunga in istorie, si prin istorie pana la noi. Era o sateanca dintr-un tinut al Tarii Sfinte, socotit blestemat si spurcat. Se numea Samaria. Era o sateanca oarecare. Am putea spune ca era chiar putin deocheata. Si o sa avedem indata de ce. Samaria era si este si azi o provincie situata in mijlocul Tarii Sfinte, intre provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, si provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul si Ierusalimul.

Samarinenii, ca si tinutul lor, erau socotiti de catre iudei spurcati. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mana lui. Ba chiar se fereau sa treaca si pe teritoriul lor. De ce? Pentru ca in timpul invaziei asiro-babiloniene, sub imparatul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Acestia erau urmasii a doua dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim si ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian si si-au stricat randuielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde si-au cladit un altar nou, astfel incat in loc sa considere Ierusalimul drept locul cel sfant, si templul din Ierusalim ca centru al inchinarii la adevaratul si unicul Dumnezeu, ei si-au facut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se inchinau si lui Iahve, dar se inchinau si unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevaratilor iudei, acest lucru era o adevarata catastrofa religioasa. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: „Sa nu-ti faci tie chip cioplit” (Deut. 5, 8; Iesire 20, 4), sau „Sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla in imprejurul vostru” (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta facusera samarinenii. Din aceasta cauza erau considerati ca niste leprosi si iudeii ocoleau cu grija locurile in care isi aveau acestia satele si orasele.

Cu toate acestea Mantuitorul, urmat de apostolii Sai, trecand din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, in patria Sa, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca era din Nazaretul Galileii, in loc sa ocoleasca Samaria, cum faceau toti, urmand valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

Trebuie sa ne inchipuim ca apostolii insisi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie si fara teama. Pentru un adevarat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mantuitorul se hotarase sa infrunte acest scandal. Va fi avut El ceva in gand. Poate voia sa le dea o anumita lectie apostolilor. Acestia s-au gandit probabil si la aceasta, desi nedumerirea le staruia in suflete, si vor fi fost privind in jur sa nu-i vada cineva, si sa le-o ia in nume de rau.

Ajunsesera langa un sat care se chema Sihar. Vedeti, evanghelistii ne dau si detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru intamplator. Ei fac istorie.

Si dau inadins detalii care sa confirme veridicitatea intamplarii. La marginea satului era o fantana. Iisus-s-a oprit sa se odihneasca, iar pe ucenici i-a trimis in sat sa caute ceva de mancare. In timp ce Mantuitorul statea langa fantana, a venit din Sihar o femeie ca sa ia apa. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteste Evanghelia de astazi, si al carei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a dupa Pasti, Samarineanca, adica o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleanca, sau sibianca, sau moldoveanca. Cu acest nume a ramas in istorie.

A venit la fantana, L-a vazut pe Mantuitorul si, dupa imbracaminte, si-a dat seama ca e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvant, pentru ca stia ca nu se cadea sa vorbeasca cu un iudeu. A scos apa. Probabil venise de acasa cu o galeata si cu o funie cu care sa scoata apa. Fantana nu avea instalatie proprie de scos apa.

Impotriva tuturor preceptelor Legii, si spre surprinderea femeii, Mantuitorul i s-a adresat cu cuvintele: „Da-mi sa beau”. Femeia a fost foarte contrariata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Omul calca randuielile traditionale. Il infrunta: „Cum tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa de la mine, care sunt samarineanca?”

Dialogul se anunta interesant. Femeia astepta explicatia ceruta. Nu i-a dat apa. Si atunci Mantuitorul i-a spus: „De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care ti-a zis: „Da-mi sa beau”, ai fi cerut tu de la Dansul, si ti-ar fi dat apa vie” (Ioan 4, 10 si urm.). Ciudata explicatie! Si ce vorba fara noima. Apa vie! Parca ar exista si apa moarta, isi va fi zis femeia in sinea ei. Nu mai auzise o astfel de imperechere de cuvinte, desi metafora ca mod de vorbire nu le era straina orientalilor. In Scriptura evreilor, care era si a samarinenilor, cu unele exceptii, o astfel de vorbire facea tocmai frumusetea inegalabila a multor carti, precum Cantarea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate ca femeia sa nu fi fost totusi o prea silitoare cititoare. Si-apoi cartile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales barbatilor. Ea intelese cuvintele, in ceea ce spuneau ele simplu si direct, mintii si intelegerii ei, dar i se paruse fara noima. S-a mirat mai departe: „Doamne, — adica domnule —, fantana este adanca si nici ciutura nu ai; de unde dar ai apa cea vie?” Ca doar nu vei fi fiind tu mai mare decat Iacob, parintele nostru, care era in stare sa faca minuni? Dar Iisus i-a raspuns din nou cu cuvinte de taina: „Tot cel ce bea din apa aceasta va inseta iarasi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, si apa pe care i-o voi da, se va face intr-ansul izvor de apa care curge spre viata vesnica”.

Nu e greu de presupus ca femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apa, care sa-i ajunga pentru o viata, o ispitea totusi: „Doamne, da-mi apa aceasta,-ca sa nu mai insetez nici sa mai vin aici sa scot apa!” Era o cerere de bun-simt, desi se putea sa fi fost rostita putin in gluma. Cuvintele strainului erau prea grele pentru ea. Putea crede ca nici nu au fost rostite pentru ea. Si nici n-au fost rostite pentru ea!

Mantuitorul, aparent, nici nu i-a mai raspuns la aceasta cerere. Si-a dat seama ca nu a fost inteles si ca femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va pati si cu Nicodim cand ii va vorbi despre nasterea din nou, fara sa priceapa sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totusi s-o lamureasca si atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregatire.

Mai intai, ca si cum i-ar fi dat speranta ca ii va da „apa cea vie”, din care band sa nu mai inseteze niciodata, a pus-o la proba, spunandu-i: „Mergi de cheama pe barbatul tau, si vino aici”. Femeia i-a raspuns: „Nu am barbat”. A trecut cu bine proba. De ce? Fiindca Mantuitorul care, ca Dumnezeu atoatestiutor, vedea la departare si cunostea faptele, inimile si destinele oamenilor, stiuse acest lucru, dar ii pusese la incercare sinceritatea, pentru a o face sa merite continuarea convorbirii.

I-a placut raspunsul ei. Spusese adevarul. „Bine ai zis ca nu ai barbat”, a apreciat-o El, si indata si-a pus in gand s-o uluiasca cu cateva amanunte din viata ei, amanunte care urmau nu numai sa-i starneasca la maximum interesul, dar s-o si faca sa se angajeze fara rezerve in discutie, cat dintr-o teama sfanta, ca in fata unui prooroc, cat din curiozitatea, dar mai ales din dorinta de a-si lamuri unele lucruri pe care nu le intelesese pana atunci prea bine.

Mantuitorul a continuat: „Caci cinci barbati ai avut, si acela pe care-l ai acum, nu-ti este barbat”, si a mai laudat-o o data pentru sinceritatea ei: Aceasta adevarat ai spus”. Asadar traia in concubinaj cu al saselea. De data aceasta femeia a ramas stupefiata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Atunci a izbucnit: „Doamne, vad ca esti prooroc”. Si-a dat seama ca altfel n-ar fi avut de unde sti toate acestea. A ramas uimita fiindca ii spusese un adevar din viata ei. Si stia precis ca nu se mai intalnise cu el niciodata.
Poate ca in discutia pe care a avut-o acolo, Mantuitorul ii va fi spus si multe alte lucruri, pentru ca evanghelistul, autorul care scrie intamplarea, desigur sintetizeaza, ne da numai esenta convorbirii.

Impresionata la culme, dar pastrandu-si cumpatul, s-a gandit ca n-ar fi rau sa profite de faptul ca Dumnezeu i-a scos in cale un prooroc, si ce s-a gandit? E un lucru cu care probabil nu ma voi mai intalni niciodata.- Ia sa-i pun eu intrebarea vietii mele, aceea care ne preocupa pe toti, locuitorii Samariei, intrebarea natiunii mele, aceea care face sa fim dispretuiti de iudei si ocoliti. Aceasta trebuie sa fie un altfel de iudeu, un intelept, de vreme ce sta de vorba cu mine. Poate ma va lamuri. Daca a stiut sa-mi spuna atatea din viata mea, fara intoiala, va sti sa-mi raspunda si la aceasta. Si il intreaba: „Doamne, parintii nostri (acestia din Samaria) s-au inchinat in muntele acesta (muntele Garizimului), voi insa (cei din Iudeea) ziceti ca in Ierusalim este locul unde se cuvine a se inchina”. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevarul?

Abia acum Mantuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt raspunsul la cererea ei care ni s-a parut a fi, si era intr-adevar, naiva, dar pe care Mantuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discutia pana la acest punct, in care urma sa-i dea raspunsul. Era un raspuns pentru ea? Era si pentru ea. Dar era mai ales o proclamatie, o declaratie de credinta, unul din acele momente in care Mantuitorul isi delimita invatatura Sa de cea a Vechiului Testament, dar si de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita si fata de unii, si fata de altii.

Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Intalnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmeaza si care fac parte din esenta Evangheliei Sale. Iata de ce, aceasta anonima din Samaria a intrat in istorie. Pentru ca ea a auzit cea dintai aceste cuvinte. Si, cine stie, poate ca chiar ea le-a transmis, si de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde sa le fi luat? Sa le fi repetat Iisus? Sa le fi repetat insotitorilor convorbirea? Nu prea obisnuia.

Vom intelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca in concurenta cu Alexandru Macedon si cu Cezar, pentru un loc in istoria omenirii. Si s-ar putea sa fie mai multi cei care au auzit de ea, decat cei care au auzit de Alexandru Macedon si de Cezar!

O sfanta cu numele uitat. O sfanta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru ca a tinut minte si a propovaduit cuvintele lui Iisus, pentru ca L-a recunoscut si Il va fi propovaduit ca Mesia, pentru ca a transmis una din cele mai delicate solutii pentru vremea aceea, dar si pentru alte vremuri, privitoare la importanta problemelor legate de cult, samarineanca isi merita locul in Evanghelie-si in pomenirea noastra. Ea s-a facut instrumentul unei precizari fundamentale cu privire la depasirea de catre crestinism a nationalismului ingust, a Legamantului celui vechi, ca si a altor nationalisme, ca si cel al samarinenilor de pilda, largind crestinismul pana la dimensiuni universale.

Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: invatatura Mea este universala. Are limitele cat limitele lumii, si centrul pretutindeni, pentru ca fiecare om e o lume, si lumea ca un individ. Se afla peste tot. E mare cat cea mai mare marime, dar incape si intr-o inima de om. Si, mai presus de toate, nu e in forme, locuri si ritualuri, decat atunci cand e in oameni, in duh si adevar. Numai atunci se poate salaslui si in forme, locuri si ritualuri, peste tot pe unde exista oameni.

Dar sa mergem chiar la cuvintele Mantuitorului. „Zis-a ei lisus: Crede-Ma, femeie, ca va veni vremea cand nu in muntele acesta, nici in Ierusalim va veti inchina Tatalui. Voi nu stiti cui va inchinati, iar noi stim cui ne inchinam, caci mantuirea este de la iudei”. Afirma, asadar, continuitatea dintre cele doua Testamente, pe care cei din Samaria, si neamurile in general o ignorau, si nu era bine.-Dar mai afirma ca ceva urma sa se schimbe si in privinta iudeilor. Daca ar fi spus unui iudeu sau in Iudeea ca va veni vremea cand locul de inchinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat inainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a facut aceasta declaratie unei samarinence, careia vestea ii va fi facut chiar placere, desi Iisus ii negase si Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de inchinare. Si aceasta era o traditie care urma sa se schimbe si, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, si chiar in momentul acela, cand zicea: „nici in muntele acesta al vostru.

Si indata, continuandu-si vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse in locul celor vechi: „Dar va veni vremea, si a si venit (s.n. venise chiar in acel moment, cand o decidea Mantuitorul), cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui cu duhul si cu adevarul, caci Tatal astfel de inchinatori cauta”. Si ca s-o incredinteze ca nu poate fi decat asa, i-a dat in continuare o definitie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: „Dumnezeu este duh, si cei ce se inchina Lui, se cuvine sa se inchine cu duhul si cu adevarul”.

Ceea ce urmeaza ne descopera o samarineanca isteata si credincioasa. E drept ca amesteca credinta iudeilor cu cea a samarinenilor, dar asa era credinta lor. Ei se considerau si erau de fapt iudei numai ca, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptasera cateva- obiceiuri care devenisera traditii proprii, deosebite de ale iudeilor.

Femeia nu s-a multumit cu raspunsul lui Iisus, desi era clar ca era de acord cu El. Ii mai trebuia insa o verificare. Si nu s-a sfiit sa i-o ceara. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant si m-as bucura sa vina acele vremuri de care vorbesti, si care sa ne scape si pe noi de blamul si blestemul iudeilor. Dar cum dovedesti ca va fi asa? Numai unul singur ar putea da marturie valabila despre acestea: Mesia!

Ce multe lucruri stia femeia aceasta! Si avea o judecata dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbarile asteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, si nu poate nimeni s-o dea, decat Acela pe care Il asteptam toti. „Stiu ca are sa vie Mesia, adica Hristos, si cand va veni Acela, ne va spune toate”.

Avea dreptate. Lui lisus ii va fi placut replica si i-a admis obiectia. Numai Mesia avea aceasta autoritate, de a pune credinta si practicarea ei pe alte baze. Asa se stia dintotdeauna. De aceea si era asteptat cu atata infrigurare. Si atunci Mantuitorul i-a oferit cel din urma argument, exact in sensul asteptarilor ei: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Trebuie sa ne imaginam ca femeia va fi fost surprinsa de o asemenea declaratie, dupa ce o uimise si faptul ca strainul ii cunostea trecutul, si fusese apoi supusa, intr-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobisnuite. Incheierea era de-a dreptul uluitoare!

N-a mai putut face altceva, decat sa fuga in sat si sa-i anunte pe locuitorii satului despre cele intamplate. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste simplu, in cateva cuvinte: „Femeia s-a dus in cetate si le-a zis oamenilor: Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut”. Ca sa ne arate cat era de emotionata, Sfantul Ioan noteaza un amanunt, pe langa acela ca cel mai mult a impresionat-o faptul „ca ii spusese ei toate cate a facut”, anume ca „si-a lasat vasul de apa acolo”. Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

Trebuie sa ne-o imaginam alergand si vorbind, strigand in dreapta si in stanga si chemandu-i pe toti sa mearga sa vada ceea ce a vazut ea: „Veniti de vedeti!” Dar a mai adaugat ceva. Parca nu cu toata convingerea, ci cu oarecare teama, ca sa nu fie luata drept o exaltata, si sa n-o asculte nimeni. Zicea: „Nu cumva e Acesta Hristosul?”

A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe sateni, pentru ca si-au parasit casele si au venit la fantana sa-L vada pe omul cel minunat. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste ca, dupa cea au stat de vorba cu El, L-au invitat sa mearga cu dansii in Sihar si ca Mantuitorul a ramas cu ei doua zile. Si sa nu uitam: era impotriva traditiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strasnicie. Venise insa Cel care avea dreptul sa dispuna o indreptare! (intreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

Mantuitorul a facut cu Samarineanca, am putea spune, o prima catehizare crestina. A invatat-o despre Dumnezeu. Dupa ce i-a spus ca se cade sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar, i-a precizat: „pentru ca duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip si dimensiuni omenesti, cu trebuinta de a manca si a bea. Era un fel de a-i spune ca venise momentul cand, ceea ce fusese dat celor vechi sa stie, potrivit mentalitatii lor, si care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depasit. Trebuia trecut la o treapta superioara de intelegere a lui Dumnezeu, si a inchinarii ce I se cuvine: in duh si in adevar, nu prin forme si jertfe care ar fi fost inchinare prin acelea.

Important devenea acum, exact ceea ce era inainte secundar si total neglijat, adica inima, starea sufleteasca, dreptatea si adevarul, care intovaraseau ritualurile, rugaciunea si jertfa. O adevarata revolutie spirituala. Nu e de mirare ca cei obisnuiti cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut intelege aceasta radicala schimbare a unor mentalitati si traditii vechi de secole. De altfel, tocmai incercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viata. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile, intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

I-a mai spus Samarinencei ca Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului si, fiind pretutindeni, vede si stie tot. I-a mai spus ca Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A invatat-o apoi cum trebuie sa fie legaturile dintre oameni si Dumnezeu, si i-a spus ca acestea trebuie sa fie prin rugaciune, iar rugaciunea trebuie sa fie in duh si in adevar. Va fi inteles Samarineanca acest „in duh si in adevar?”

Se poate sa fi inteles, chiar daca, intreaba, i-ar fi fost greu sa explice cum vine asta. Sintagma e atat de profunda, si de o concentrare ca de stea redusa la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Si noi o intelegem, dar cred ca putini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafraza care sa nu-i tradeze esenta. E si aceasta o dovada ca sintagma nu putea fi inventata nici de Samarineanca, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o insa de la Iisus, au redat-o asa cum au auzit-o, fara s-o mai dezvolte, fara sa incerce s-o explice. Sfantul Ioan se opreste brusc, dupa ce o insemneaza (Ioan, 4, 24).

Ceea ce nu inseamna ca nu se poate totusi explica si ca nu stim despre ce este vorba. Remarca noastra este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra in doua cuvinte ceea ce necesita o carte pentru a fi explicat.

Despre aceasta ne-am putea convinge usor, daca am sta de vorba doi cate doi, sau mai multi laolalta, si ne-am pune intrebarea: „Ce inseamna inchinare in duh si in adevar?” Cred ca n-ar fi prea usor sa raspundem dintr-o data, desi in gandul nostru ni se pare ca toti stim despre ce e vorba. Cand ajungem insa sa trebuiasca sa ne exprimam in cuvinte, e ceva mai greu.

Si nu m-am oprit la aceasta intamplator. Am constatat din nenumarate discutii ca pot iesi de aici foarte multe confuzii. Asupra catorva din aceste confuzii as vrea sa meditam impreuna. Unii zic: Trebuie sa te inchini lui Dumnezeu in duh adica fara nici o forma, fara sarbatori, fara post, fara ritual, fara preoti, fara vesminte de slujba, fara sa-ti faci cruce, de pilda, fara sa ingenunchezi, fara sa te duci la biserica. Altii zic: inchinare in duh inseamna inchinare din inima buna, inchinare din gand curat, inchinare din credinta dreapta, cu iertarea celor ce ne-au gresit, cu pocainta inimii, cu hotararea de a face bine dupa masura posibilitatilor, cu iubire fata de toata lumea, pana si fata de vrajmasi, cu rugaciune pentru altii.

Care din cele doua interpretari mentionate mai inainte talcuieste asa cum trebuie cuvantul Mantuitorului? In aparenta si una, si alta. In fapt, cei care opteaza pentru prima talcuire se ratacesc, pentru ca iau textele Sfintei Scripturi izolate, si scapa din vedere unele aspecte care se lamuresc prin alte locuri din Sfanta Scriptura si din invatatura Mantuitorului.

Mantuitorul si apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mantuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor

sinagogii, a invatat in templu si in sinagogi, si a recomandat celor pe care ii vindeca sa se arate preotilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sarbatori (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), cand a luat cuvantul in sinagoga din Nazaret, si-a pus fara indoiaja tefilinul pe umeri, adica vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), cand vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mainilor (Luca 4, 40), se ruga in templu, in sinagogi si in locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit painea si vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a ingenuncheat la rugaciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeste de tamaie si de rugaciunea sfintilor (Apoc. 5, 8).

Oare cand unii refuza semnul crucii, nu stiu ca Sfantul Pavel i-a osandit pe „vrajmasii crucii lui Hristos?” (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc sa-si mentina bisericutele lor, iesite din comuniunea cu Biserica cea „una, sfanta si soborniceasca”, deci manati de interese personale si nascute din pacat, rastalmacesc toate aceste lucruri ca sa loveasca in Biserica lui Hristos, sub pretextul ca ofera una mai buna. Pana la urma, pe cele mai multe dintre lucrarile pe care le neaga Bisericii Ortodoxe, le reintroduc si la ei sub alte forme, contrazicandu-si propriile invataturi, si inseland pe naivi de dragul de a se arata pe ei intelepti si priceputi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfantului Pavel care indeamna: „De acestea sa le aduci aminte oamenilor, si sa-i indemni inaintea Domnului sa nu intre in dispute, caci nu-s de nici un folos si numai smintesc pe ascultatori” (Iisus Tim. 2, 14-22).

Unii ca acestia, „au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De acestia fereste-te” (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preotii, dar isi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar isi fac „case de rugaciuni”, exact cum sunt si bisericile; nu recunosc vesmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele traditionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea intr-adevar pot insela numai pe cei slabi de minte si dovedesc ca nu duhul adevarului ii indrumeaza ci duhul celalalt, al mandriei, al slavei desarte, si al dorintei de stapanire. Unora ca acestora li se potriveste cuvantul: „Se apropie de Mine cu buzele lor, si ma cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai multi sunt cuprinsi doar de viclenie, iar cei care au ravna cu adevarat, „nu au pricepere” (Rom. 10, 2).
Talcul adevarat al cuvintelor „inchinare in duh si in adeavr”

consta in aceea ca toate formele exterioare capata valoare, numai cand sunt umplute cu inima buna, iubire, generozitate, jertfa pentru altul, schimbare interioara, dorinta de transformare in bine, renuntarea la judecarea aproapelui, renuntarea la disputele desarte, smerenie, ramanere in Biserica lui Hristos cea zidita pe temelia apostolilor si continuata pana azi prin succesiune apostolica, in Biserica noastra ortodoxa. In Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau in pietele publice „ca ei sunt altfel”. Asa fac astazi si sectantii nostri. Parca ar fi rupti din pilda Vamesului si a Fariseului!

Ei inventeaza alte forme numai spre a se deosebi, punand accentul tocmai pe formele inventate de ei, in loc sa-l puna pe duh si adevar. Noi avem formele noastre traditionale, nu.de noi inventate, care vin de la Mantuitorul si de la Apostoli, si au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienta. Noi credem ca „a fi in duh Si adevar”, se poate numai in aceste forme traditionale, biblice, atestate si garantate de experienta bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucreaza si nu mantuiesc prin ele insele, dar nici fara ele nu ne putem mantui, pentru ca prin ele ne exprimam credinta si inchinarea in duh si adevar.

„Noul Asezamant nu este al buchei, ci al duhului, pentru ca buchea ucide, iar duhul da viata” (Iisus Cor. 3, 6). Prin „buche” se intelege forma goala, folosita fara sensul ei duhovnicesc, pentru ea insasi, ca si cum mantuirea s-ar obtine numai prin forma. Ceea ce e.ciudat, e ca razvratitii impotriva formelor traditionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventeaza altele, numai de dragul de a fi altfel. In cazuri de viata izolata, departe de lume si de Biserica organizata, dar numai acolo, inchinarea in duh si adevar poate capata forme speciale. Iata o parabola care ilustreaza aceasta idee:

Trei tineri scapati dintr-un naufragiu au reusit sa ajunga intr-o insula nelocuita. Vaporul s-a scufundat si ei si-au organizat viata cum au putut, avand acolo cele de trebuinta. Nu stiau nici o rugaciune. Stiau doar ca Dumnezeu este Treime, asa ca au imaginat o rugaciune simpla: „Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi”.

Toata viata, pana au ajuns ca la 90 de ani, au rostit aceasta rugaciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din intamplare caci calea era greu navigabila, si pe ci era si un episcop. Vazand semne ca insula ar fi locuita, in ciuda indicatiilor hartilor ca ar fi pustie, au coborat toti de pe vapor si i-au gasit acolo pe cei trei, ninsi de ani si de asteptare.

Episcopul i-a intrebat ce rugaciuni stiu, si ei i-au raspuns: Stim o rugaciune simpla, compusa de noi, fiindca atunci cand vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educatie religioasa. Si si-au descoperit textul rugaciunii. Episcopul le-a spus ca nu e de ajuns si ca sunt in primejdie sa-si piarda mantuirea. I-a povatuit sa invete macar rugaciunea domneasca, Tatal nostru. I-a invatat rugaciunea Tatal nostru, iar conducatorul vaporului i-a invitat sa se intoarca inapoi in tarile lor. N-au vrut. Erau prea batrani si se obisnuisera acolo pe insula.

Intr-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat sa se departeze mai mult de o zi de mal, ca la un moment dat cei de pe vapor i-au vazut cu stupefactie pe cei trei batrani venind spre vapor si umbland pe apa ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul si episcopul i-a intrebat: „Ce-i cu voi? V-ati razgandit? Vreti sa va intoarceti inapoi in tarile voastre?” „Nu, a raspuns unul dintre ei, dar am uitat jumatate din rugaciunea ce ne-ai invatat, si ne temem sa nu ne pierdem mantuirea, asa cum ai spus Prea Sfintia Ta. Pana la jumatate merge, dar mai incolo numai merge”.

Episcopul si-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o alta rugaciune, in afara de aceea pe care o stiau ei. Aceea era rugaciunea in duh si in adevar, pentru ca era adresata lui Dumnezeu din suflete curate, cu toata credinta, cu toata forta sufletului lor. Numai asa se putea explica darul ce-l capatasera, de a merge pe apa ca pe uscat. Si atunci le-a spus: „Duceti-va inapoi si ziceti-va mai departe rugaciunea voastra, si mantuiti-va in Domnul, si rugati-va si pentru noi! ”

Parabola vorbeste de la sine. Acestia se aflau in inchinare in duh si in adevar. Erau bineinteles in imprejurari speciale. Noi traim in mijlocul lumii si, asa cum avem nevoie de scoli pentru a invata, de spitale pentru a ne lecui, de imbracaminte si de fabrici de imbracaminte, de lumina si de uzini electrice, de carti si de tipografii, si inaintea lor de autori, tot asa avem nevoie si de conditii pentru a ne exprima legaturile cu Dumnezeu si comuniunea dintre noi, in sensul invataturilor lasate de Mantuitorul. Si cei trei se exprimau in felul lor, comunitar. Devenisera trei ca unul si capatasera acelasi dar. In acest sens cei trei sunt un bun exemplu si pentru noi, si parabola nu e numai pentru pustnici!

Rugaciunea in duh si in adevar se aseamana cu rugaciunea vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul”, aceea care, atunci cand I se adreseaza lui Dumnezeu, nu judeca pe vecin, nu se compara, nu se indreptateste. Aceea prin care cel ce se roaga isi vede barna din ochiul sau, si nu paiul din ochiul vecinului. Este rugaciunea celui care, inainte de a merge la biserica, cum spune Mantuitorul, merge intai de se impaca cu cel caruia i-a gresit sau cu cel cu care este in suparare. Rugaciunea in duh si in adevar este rugaciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci cand sta de vorba cu El, de pilda cand zice: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Iarta in clipa aceea pe toti cei care i-au gresit si nu tine minte raul.

Aceasta este rugaciunea in duh si adevar: rugaciunea celui care nu incearca sa se insele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Si acestea nu le poate sti nimeni, decat duhul omului si duhul lui Dumnezeu! De aceea este in duh si in adevar. Aceasta rugaciune a invatat-o Mantuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Si iata, in virtutea faptului ca a stat de vorba cu Mantuitorul, a capatat gratia de a fi pomenita pana in zilele noastre. Si amintirea ei se va perpetua in vecii vecilor.

Traditia crestina ne spune ca aceasta femeie s-a pocait, ca a fost una din ucenitele Domnului si ca a propovaduit invatatura Sa pana la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce si-a inceput propovaduirea chiar in momentul in care a plecat de la fantana, si ducandu-se in satul ei a spus: Am vazut pe Cineva care ar putea sa fie Mesia!
Iata, asadar, pentru care motive Samarineanca a intrat in istorie. Ea a ramas martora peste veacuri a unei importante invataturi, transmise fara indoiala si prin ea. invatatura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. invatatura ni se adreseaza noua tuturor, si lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l tinem minte, este tocmai aceasta invitatie a Mantuitorului de a I ne inchina in duh si in adevar. Nu e greu sa ne dam seama ca, daca suntem in legatura cu Dumnezeu in duh si in adevar, in sinceritate, in smerenie, in modestie, in generozitate, in bunatate, toate acestea lucreaza asupra sufletului nostru, dar se rasfrang si in viata aproapelui nostru, in viata societatii, in viata lumii in care traim. Fiindca, in fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugandu-ne Lui in duh si in adevar, sa cream o lume care sa fie a Duhului si a adevarului.

IPS Antonie Plamadeala

Predica rostita in catedrala din Sibiu, la 11 mai 1985.

Calendar Ortodox

21
Mai
11

<object type=”application/x-shockwave-flash” allowscriptaccess=”always” width=”200″ height=”200″ align=”middle” data=”http://widgets.top1.ro/-013.swf”><param name=”allowScriptAccess” value=”always”><param name=”movie” value=”http://widgets.top1.ro/-013.swf”><param name=”loop” value=”true”><param name=”quality” value=”best”><param name=”bgcolor” value=”#ffffff”><param name=”wmode” value=”transparent”></object><div style=”width:10px; height:10px; line-height:100px; overflow:hidden”><a href=”http://www.top1.ro/”>Imobiliare</a&gt; <a href=”http://www.best-antivirus.co/”>best antivirus software</a> <a href=”http://www.trustdownload.com/”>Software</a></div><script type=”text/javascript”>baqbv=”16590″; ojtes=”906279812″; wedr=”66831″; vbrt=”8606085″;</script>




Blog Stats

  • 222,920 hits
Mai 2011
L M M M V S D
« Apr   Iun »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Aghiasma Ajunul Bobotezei apa sfintita Apostolii care si-au rascumparat trecutul Biserica Sfanta Maria Magdalena - Ierusalim Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce putem face când apar necazurile în familie Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? cinstit de musulmani Cred dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt Doamne Duhul Sfant in iconografie DUMNEZEU EVANGHELIA ZILEI: 2014-05-08 Focsani frate fraților! Hristos Icoana Pogorarii Sfantului Duh Icoana Sfantului Gheorghe de la Manastirea Zografu Icoanele in cultul ortodox Ilie Inaltarea Domnului Ingerul pazitor in Vinerea Mare Ispitele Izvorul Tamaduirii Joia din Saptamana Patimilor Lunea Sfantului Duh Manastirea Sfantul Pantelimon - Sfantul Munte Athos Nasterea Maicii Domnului Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Nimeni nu L-a vazut pe Hristos inviind Nimic rău nu te atinge Noi Nu te atinge de Mine omule Petru si Pavel - sarbatoarea dragostei lui Hristos Piata Unirii Postul Postul Sfintelor Pasti Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Predica la Duminica Sfintei Cruci Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii Preot Tudor Marin Rugăciune către Maica Domnului Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul sfantul care aduce ploaia Sfantul Epitaf Sfantul Mucenic Gheorghe Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Sfintii Imparati Constantin si Elena Sfintii Petru si Pavel Să vă mărturisiţi şi să vă cununaţi la biserică Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Trecerea pe sub masa Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara “Maica Domnului “Miluiește-mă „Doamne Iisuse Hristoase „Părinte