Arhivă pentru Martie 2014

31
Mar
14

Strugurii care vindeca sterilitatea

Strugurii care vindeca sterilitatea Manastirea Hilandar este una dintre cele mai mari manastiri din Sfantul Munte Athos, ea fiind asezata in extremitatea nordica a peninsulei. Manastirea a fost infiintata in anul 1198, de domnitorul sarb Stefan Nemanja, care a si intrat, mai apoi, in obstea acesteia (Cuviosul Simeon), impreuna cu fiul sau, Rastko (Cuviosul Sava).

Stefan Nemanja s-a nascut in jurul anului 1113, in localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru. El a fost foarte iubit de poporul sarb, ca un conducator drept si iubitor de Dumnezeu.

Stefan Nemanja (Sfantul Simeon) si sotia lui, Ana (Sfanta Anastasia), au primit de la Dumnezeu sase copii, trei fii si trei fiice: Vukan, Vuka (Cuvioasa Eftimia), Stefan, alte doua fiice si Rastko (Cuviosul Sava). Acesta din urma, a fost primit in urma multor rugaciuni, dupa o perioada in care printesa Ana nu a mai putut naste. Cuviosul Sava, nascut in anul 1175 si trecut la cele vesnice in ziua de 14/27 ianuarie 1235, la varsta de 60 de ani, a fost intaiul arhiepiscop al Serbiei.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

In anul 1196, dupa infiintarea statului sarb, voievodul Stefan Nemanja a stabilit regulile noii organizatii statale, in cadrul Consiliului de la Ras si, la putina vreme dupa aceasta, a cedat conducerea unuia dintre fiii sai, Stefan.

Scriind tatalui sau despre maretia vietii monahale, Cuviosul Sava (Rastko Nemanja) l-a chemat pe acesta la sine, in Sfantul Munte Athos. Indata, voievodul Stefan a mers in Manastirea Hilandar, unde a primit tunderea in monahism, cu numele Simeon.

In anul 1198, cu aprobarea imparatului bizantin Alexie al III-lea Anghelos, Manastirea Hilandar a fost recunoscuta ca independenta si apartinand calugarilor sarbi. Acum, fericitii Simeon si Sava Nemanja au inceput renovarea ruinelor si extinderea complexului monahal.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

Dupa oarecare vreme, Sfantul Sava (Ratsko) a fost chemat in Serbia, unde a fost hirotonit episcop, iar Sfantul Simeon (Stefan Nemanja) a ramas in Manastirea Hilandar, unde s-a nevoit – in post si rugaciune – pana la sfarsitul vietii.

Strugurii care vindeca sterilitatea

Cuviosul Simeon a trecut la cele vesnice in ziua de 13 februarie 1199, inaintea icoanei Maicii Domnului „Indrumatoarea”, adusa de acesta din Serbia. Dupa adormirea sa, el a fost inmormantat in biserica mare a Manastirii Hilandar. La numai un an dupa adormirea sa, Cuviosul Simeon a fost cinstit ca sfant, de monahii din Sfantul Munte. Canonizarea oficiala a Cuviosului Simeon, din partea Bisericii Ortodoxe a Serbiei, a avut loc tot in anul 1200.

Prin minunata lucrare a lui Dumnezeu si pentru vrednicia Sfantului Simeon, din trupul sau a inceput sa curga mir binemirositor, multi bolnavi capatand vindecare la mormantul sau. Pentru aceasta minune, el mai este numit si „Izvoratorul de Mir”.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

Astazi, mormantul sau (din piatra) se afla ferecat in intregime in argint. Din lespedea de piatra a mormantului a incoltit o vita de vie, care a trecut prin zid, in afara bisericii. Si astazi, dupa mai bine de opt secole, aceasta vita de vie creste si rodeste in fiecare an.

Strugurii din vita de vie care creste din mormantul Sfantului Simeon de la Hilandar vindeca sterilitatea, fiind leac pentru parintii care nu pot avea copii. Multe familii s-au bucurat de nasterea de prunci in acest chip minunat, iar in arhiva manastirii se pastreaza o lista cu aceste fapte minunate.

Randuiala cu strugurii Cuviosului Simeon !

Se iau boabe de struguri din Manastirea Hilandar. Acestea nu costa, dar este nevoie de un om care sa ajunga in Sfantul Munte Athos si sa ceara calugarilor din Manastirea Hilandar acesti struguri. Parintii vor da, odata cu strugurii, si o randuiala duhovniceasca ce trebuie urmata de cei doi soti care doresc sa primeasca de la Dumnezeu prunci.

Randuiala, care se intinde pe 40 de zile, este aceasta:

– sa se spovedeasca sincer la un preot duhovnic;

– sa savarseasca acasa slujba Sfestaniei; dupa sfintire si binecuvantare, preotul sa afunde in aghiasma, in semnul crucii, crenguta de vita de vie daruita de manastire;

– sa posteasca timp de patru zeci de zile;

– sa bea din aghiasma in fiecare dimineata, pe nemancate;

– sa faca 25 de metanii mari in fiecare dimineata, zicand: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!”;

– sa faca alte 25 de metanii mari in fiecare seara, dupa rugaciune, zicand: „Cuvioase Parinte Simeon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!”;

– daca e putere, sa faca inca 50 de metanii, zicand: „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”;

– sa nu se apropie trupeste pe toata durata postului, vreme de 40 de zile;

– in a patruzecea zi, sotii sa se spovedeasca iarasi la duhovnic;

– cu dezlegarea preotului, sa se impartaseasca cu Sfintele Taine;

– sa manance boabele de struguri – sotia ia doua, iar sotul numai una;

– sa se apropie trupeste, dupa randuiala firii.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

Dupa credinta lor, prin mijlocirea Sfantului Cuvios Simeon, Dumnezeu le va darui celor doi soti rodul cel mult-dorit al pantecelui. Apoi, odata primit acest mare dar, cei doi trebuie sa nu se apropie trupeste pe toata durata sarcinii.

Dupa nastere, in semn de multumire, cei doi Ii fagaduiesc lui Dumnezeu ca vor asculta de Canoanele Bisericii, care nu ingaduie ca sotii sa se apropie trupeste in duminci si in sarbatorile insemnate in calendar cu cruce rosie, precum nici in zilele de post (miercuri, vineri si in cele patru posturi de peste an).

*

Doi soti cu frica lui Dumnezeu, fara a se feri vreodata de zamislire, nu au putut sa aiba copii vreme de peste patru ani. In cele din urma, ei au aflat despre minunile savarsite prin strugurii din Manastirea Hilandar si s-au hotarat sa urmeze randuiala mai sus pomenita. Dupa cele 40 de zile, sotia a ramas insarcinata si, la vremea potrivita, a nascut o fetita. Dupa aceea, in urmatorii cativa ani, cei doi soti au mai primit de la Dumnezeu inca alti trei copii.

Manastirea Hilandar - Sfantul Munte Athos

Anunțuri
31
Mar
14

Cele mai ciudate practici sexuale din antichitate

Top 4 ciudatenii sexuale din perioada antica

In epoca moderna, sexul si erotismul sunt peste tot, de la productii cinematografice pana la reclame pentru blugi. Desi se pare ca noi ne-am dezbracat de inhibitii si nu ne este teama sa ne manifestam sexualitatea, lipsa de pudoare si-a atins probabil apogeul in Roma antica, atunci cand aproape nimic nu mai era tabu. Chiar si asa, nu doar locuitorii Cetatii eterne aveau metehne sexuale cel putin interesante.

1. Prostitutia sacra

Obiceiul sexului in lacasele de cult era raspandit in perioada antica din Asia sau Africa pana in Europa. In Grecia, aceste ritualuri se practicau cu precadere in Corint. Aici exista un templu in care era slavita Afrodita. Preotesele ei puteau intra in transe in urma contactelor sexuale si transmiteau astfel oamenilor mesajele zeitei.

De asemenea, tot prin aceasta metoda se credea ca barbatii erau vindecati de impotenta sau femeile de infertilitate. O nota aparte o face Sparta, loc in care nu s-a practicat niciodata cea mai veche meserie din lume.

O forma interesanta de prostitutie o desfasurau hetairele. Acestea erau femei educate si foarte influente care isi vindeau nu doar serviciile sexuale, ci si compania. Acestea erau prezente obisnuite la symposium, petrecerile pline de fast ale vremii si isi plateau taxele cu regularitate.

Comparativ cu prostituatele obisnuite din bordeluri care erau, de cele mai multe ori, sclave eliberate, hetairele proveneau din familii bune.

hetaira si priapusHetaira (Franciszek Zmurko) si Priapus (pictura murala din Pompeii)

2. Venerarea simbolurilor falice

Una dintre cele mai vechi dovezi ale cultului falic dainuieste in ruinele orasului Pompeii. In cinstea organului genital masculin erau confectionate talismane sau ridicate mici altare in casa. Penisurile astfel reprezentate ofereau protectie impotriva raului, a deochiului in mod special.

De altfel, cuvantul priapism este de origine elena si provine de la numele zeului Priapus, protectorul roadelor, al vitelor si al fertilitatii. Acesta este fiul Afroditei, un alt simbol al fertilitatii, si al zeului Dionis. In toate reprezentarile sale, mica divinitate agrara este prezentata cu un penis urias.

Venerarea falusului este o practica actuala in Komaki, Japonia si este celebrat in cadrul unui festival grandios. Penisuri enorme sunt plimbate pe strazi de femei si barbati deopotriva in timpul primaverii pentru fertilitate si pentru culturi bune. Oamenii inalta rugaciuni in fata unui falus enorm din templu si consuma produse in forma de penis.

3. Pedofilia

Legaturile sexuale ale unui barbat cu un adolescent sau preadolescent poarta numele de pederastie, provenit din cuvantul elen paiderastia care se traduce prin „dragoste pentru baieti”. Aceasta era mai des intalnita in Atena insa obiceiul a prins si in Imperiul Roman.

De altfel, Zeus este unul dintre cei mai cunoscuti pederasti din Grecia Antica. Legendele spun ca Hebe, zeita tineretii, era responsabila cu umplerea cupelor de nectar la petrecerile zeilor din Olimp. Ea era fiica Herei cu Zeus. Din neatentie, in toiul unui banchet, a varsat o amfora plina cu lichidul divin.

Tatal sau, profund nemultumit de stangia ei, si-a indreptat privirea catre pamanteni, unde l-a vazut pe micul Ganymede. Atras de farmecul sau, regele zeilor l-a luat langa el pentru a-i servi ca paharnic si amant.

4. Teoria uterului plimbaret

Ipoteza potrivita careia uterul femeii are obiceiul sa isi schimbe pozitia in corp dateaza din Antichitate insa aceasta teorie a rezistat in practica medicinala secole la rand, in special in tarile europene. Chiar si celebrul Hippocrate sustinea acest lucru.

Deplasarea uterului in organism era nociva pentru femei si putea cauza tot felul de suferinte din cauza presiunii exercitate asupra altor organe. Una dintre afectiunile provocate de circuitul uterului era isteria. Pentru a trata o boala astfel declansata, medicul trebuia sa stabileasca intai unde anume s-a pierdut uterul apoi sa-l aseze la locul sau.

Acest lucru se intampla daca in zona respectiva se aplicau uleiuri parfumate care atrageau uterul, sensibil, pare-se, la mirosurile placute. Un tratament eficient impotriva isteriei era paroxismul. Cu alte cuvinte, orgasmul indus femeilor prin masturbare.


foto
shutterstock afrodita stilizata

 

31
Mar
14

EVANGHELIA ZILEI: 2014-03-31

LUNI
ÎN SĂPTĂMÂNA A CINCEA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST
În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).
30
Mar
14

Drumul de la cele zece porunci la cele noua Fericiri

Parintele Ioanichie Balan: – In Vechiul Testament am primit de la Dumnezeu ca Lege a vietii „Cele zece porunci” (Iesirea 20, 2-17; Deut. 5, 6-21). In Noul Testament, Dumnezeu ne-a daruit cele noua Fericiri (Matei 5, 3-11). Exista asemanari, deosebiri intre aceste doua daruri dumnezeiesti?

 

Parintele Galeriu Constantin: – Asemanarea consta in faptul ca si Legea si Fericirile au Acelasi Autor – pe Dumnezeu; sunt impreuna darul iubirii si purtarii de grija pentru noi.

 

– Dar deosebirile?

– Esential, deosebirea ne-o arata Sfanta Evanghelie: „Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).

 

– Cum explicati acest cuvant divin?

– In aceasta descoperire ni se arata cum ne-au fost daruite si Legea si Fericirile. Legea s-a dat prin om, prin Moise. S-a dat pe Muntele Sinai si in „duhul temerii” (Isaia 11, 3), din pricina pacatului: in „tunete si fulgere” (Iesirea 19, 16). Fericirile ne-au fost daruite prin insusi Fiul lui Dumnezeu Care S-a facut Om. Cuvintele: „prin Moise s-a dat, si prin Iisus Hristos a venit” ne arata ca Autorul insusi al Ferici­rilor, Dumnezeu, a venit la noi, este de fata. S-au dat tot pe munte, aratand ca vin de sus, dar, in duhul smereniei, blandetei, milostivirii si pacii divine. Iar daca a venit la noi Fiul lui Dumnezeu devenit Om, a venit plinatatea din care luam „har peste har” (Ioan 1, 16), atunci inseamna ca in darul Fericirilor oferit personal de  Dumnezeu, avem plinatatea harului, Calea desavarsirii.

 

– Din aceasta radicala deosebire, decurg si altele? Vreti sa le aratati?

– Da! Sa cugetam la unele din acestea. Legea a fost data de Pronia divina  pentru a opri calea in jos a raului; povarnisul caderii noastre. Este ca un strigat, o porunca: stai, opreste opreste raul, adica – pacatul, stricaciunea, moartea. De aceea e un sir de opriri: „Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine”, „Sa nu-ti faci tie chip cioplit”, „Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert”, „Sa nu ucizi”, „Sa nu fii desfranat”, „Sa nu furi” (Iesirea 20, 3-15).

 

Fericirile arata insa calea inversa: in sus. Ele pun inceputul suisului spre viata,  spre „imparatia lui Dumnezeu” (Luca 6, 20).

 

Legea este un „nu” spus raului distrugator. Fericirile sunt un „da” dumnezeiesc ziditor. Au fost numite fagaduinte. Dar „toate fagaduintele lui Dumnezeu, in El” – in Hristos, sunt „da” (II Cor. 1, 20).

 

– Ce semnificatie dezvaluie pentru noi, pentru sporirea noastra spirituala, faptul ca poruncile Legii au un caracter negativ, prohi­bitiv, in timp ce Fericirile au un caracter afirmativ?

– Orice act creator incepe prin afirmatie, prin „da”, urcand pana la afirmatia originara creatoare: „a zis Dumnezeu: sa fie” (Face­rea 1, 3). Negatia poate stimula actul creator, dar in ea insasi nu este creatoare. Negatia este totdeauna posterioara si dependenta de afirmatie.

 

– Mai sunt si alte deosebiri?

– Legea a fost data unui popor ales, pregatit pentru a se naste din el Hristos Mantuitorul; Iisus Hristos incredinteaza Fericirile tuturor neamurilor.

Legea s-a scris pe table de piatra; se impune mai mult din afara si ameninta cu pedeapsa; Fericirile rostite de Cel ce S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara, se scriu in duh si rodesc in iubire din inima curata. „Harul isi scrie legile lui pe pajistile inimii” arata Sfintii Parinti.

 

– Sadirea in duh si in inima a Fericirilor are un rost ziditor?

– Da! Zidirea noastra din launtru incepe. „Omul cel bun din co­moara lui cea buna (launtrica) scoate afara cele bune” zice Domnul (Matei 12, 35). Inca si inteleptul Vechiului Testament graieste luminat de Duhul Sfant: „Pazeste-ti inima ta mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Pilde 4, 23).

As mai adauga: Legea a fost numita „cala­uza, pedagog catre Hristos” (Gal. 3, 24). Iar „Hristos este sfarsitul Legii” (Rom. 10, 4); sfarsit nu in intelesul de incetare, de final, ci de finalitate, adica de „tel” (telos) catre care ne indreapta. Si asa, precum Legea este pedagog catre Hristos, Fericirile sunt prin Hristos, pedagog, calauza catre „imparatia lui Dumnezeu”, catre Sarbatoarea pascala a celei de a opta zi.

 

– Mai au poruncile valoare si obligativitate pentru noi astazi, dupa peste trei mii de ani?

– Graul este mai vechi si nimeni nu poate spune ca si-a pierdut valoarea. Iar, privind Legea Vechiului Testament, Mantuitorul insusi a spus: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc” (Matei 5, 17).

Observati: Mantuitorul nu strica nimic fundamental, in ceea ce „a zis si s-a facut” (Ps. 32, 9), ci totul, in El, duce la plinatate, pentiu ca El este „plinatatea” (Ioan 1, 16; Col. 2, 9). De altfel, Legea insasi este o treapta pe calea suisului nostru, a unui pro­gres continuu. De aceea Legiuitorul Suprem spune: „Legea si proorocii au fost, pana la Ioan; de  atunci imparatia lui Dumnezeu se binevesteste si fiecare se sileste spre ea” (Luca 16, 16). Iar „plinirea legii este iubirea” (Rom. 13, 10).

 

– A plinit Mantuitorul toate poruncile Legii?

– Da, a dus la plinatate toate poruncile.

Poruncii intai: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine” (Iesirea 20, 2-3), Mantuitorul i-a descoperit plinatatea, aratandu-ne ca: Dumnezeu care ne graieste in aceasta porunca este Parintele nostru Ceresc; ca El, Iisus Hristos, este Fiul Parintelui Ceresc; Fiul lui Dumnezeu si Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut Om. Astfel Mantuitorul ne-a descoperit Treimea cea deofiinta si nedespartita.

 

– S-a descoperit Sfanta Treime si in Vechiul Testament?

– Da, atat cat putea cuprinde credinciosul de atunci. Spre exemplu, chiar de la inceputul Cartii Facerea. Cand noi citim: „La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul. Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra  adancului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe  deasupra  apelor si a zis Dumnezeu: sa fie lumina si a fost lumina” (Facerea 1, 1-3). Citind duhovniceste in aceste cuvinte ni se descopera Prea Sfanta Treime. „Dum­nezeu” din acest citat este Dumnezeu Tatal. Cuvintele: „a facut” si „a zis” ni-L descopera pe Dumnezeu Fiul,   Dumnezeu-Cuvantul „prin Care toate S-au facut” (Ioan 1, 3); iar Duhul lui Dumnezeu Carese purta pe deasupra apelor este Duhul Sfant.

Sunt multe alte locuri in Vechiul Testament revelatoare ale Prea Sfintei Treimi pe care nu le putem acum evoca decat in parte. Asa spre exemplu: „A zis Dumnezeu Sa facem om, dupa chipul si asemanarea Noas­tra” (Facerea 1, 26). Aratarea lui Avraam a celor „Trei Oameni” la stejarul Mamvri, in fata Carora s-a inchinat Patriarhul si s-a adresat ca Unuia: „Doamne, de am aflat har inaintea Ta nu ocoli pe robul Tau” (Facerea 18, 1-3). De asemenea in Cartea Psalmilor: „Prin cuvantul Domnului cerurile s-au intarit si cu Duhul gurii Lui toata puterea lor” (Ps. 32, 6). Sau, „Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale” (Ps. 118, 73). Mainile Tatalui, asa cum talcuiesc Sfintii Parinti (Sf. Irineu) sunt Fiul si Duhul Sfant. De aceea Taina Sfantului Botez incepe cu invocarea acestui cuvant din Ps. 118 si cu suflare de „trei” ori asupra primitorului Tainei, pentru ca Botezul este o zidire din nou.

Dar toate aceste marturii divine ca si altele din Vechiul Testament erau prefigurari ale Tainei Prea Sfintei Treimi care se va descoperi deplin in Noul Testament prin intruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria.

 

– Vreti sa ne explicati valoarea acestei descoperiri pentru viata noastra?

– Da, Treimea intemeiaza iubirea.

 

– Nu se vorbeste si in Vechiul Testament despre iubire?

S-a afirmat adesea, in chip gresit, ca in Vechiul Testament nu s-ar vorbi despre iubire.  Dimpotriva! In Deuteronom citim „Asculta Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul  Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta ” (6, 4-5).  Iar in Cartea Leviticul citim iarasi porunca: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (19,  18).  Si, Mantuitorul arata ca „in aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii” (Matei 22, 40).

 

– Cum a dus atunci Mantuitorul la plinatate Legea iubirii?

– Observati, Domnul insusi spune ca in aceste doua porunci, for­mulate astfel, se cuprind „Legea si Proorocii”. Pana la aceasta intelegere s-au ridicat Profetii, pe calea Proniei, a pedagogiei divine. Mantui­torul, ii da desavarsire, plenitudine poruncii iubirii. Inainte de toate ii da temeiul divin. Legea poruncea omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu, dar Mantuitorul arata ca Dumnezeu ne iubeste mai intai. Vestise Dumne­zeu si in Vechiul Testament: „Cu iubire vesnica te-am iubit” (Ierem. 31, 3). Mantuitorul descopera insa ca Dumnezeu este iubirea in Sine si este iubire pentru ca este Treime. Iubirea nu poate sa se intemeieze intr-unui singur, intr-un solitar metafizic. Dumnezeu iubeste pentru ca este Parinte; pentru ca are un Fiu pe care il iubeste din veci; si il iubeste in Duhul Sau Cel Sfint, Care este „sanul” (Ioan 1, 18) Slavei si bucuria eterna a acestei iubiri. Si, pentru ca Dumnezeu este iubire in Sine, iubirea Sfintei Treimi, ne iubeste si pe noi faptura Sa. De aceea zice Domnul: „Ca asa a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara si sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). „Sa aiba viata vesnica”. Principiul vietii este tocmai iubirea. Si, cum ne-a dat viata vesnica? Arata Sfantul Apostol Pavel: „ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii sale” (Col. 1, 13).
Trebuie adaugat de asemenea ca Mantuitorul da plinatate si poruncii privind iubirea aproapelui. S-a spus: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Intelesul cel mai adanc al acestei porunci este respectul pentru persoana umana: atat a aproapelui cat si a mea. Il iubesc pe aproapele fara sa ma desfiintez, sa ma anulez pe mine. Altfel spus, este interzisa in mod absolut sinuciderea si orice act, pacat care ruineaza fie pe aproapele, fie pe mine insumi.

Si totusi a venit in lume pacatul si prin pacat moartea. Iar daca a venit pacatul care ma vatama si pe mine si pe aproapele meu, mai pot eu spune ca in „a iubi pe aproapele ca pe mine insumi” este plinatatea iubirii mele fata de aproapele? Cand eu pacatuiesc nu ma iubesc nici pe mine; cum mai pot fi model de iubire pentru aproapele? intelegem atunci de ce Mantuitorul spune ca in iubirea Sa este o noua porunca, afirmand: „Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34; 15, 12). Aici modelul si punctul de sprijin al iubirii nu mai sunt eu – omul, ci Dumnezeu-Omul in care nu mai este cadere si pacat.

 

Ieromonah Ioanichie Balan
Convorbiri duhovnicesti, Episcopia Romanului si Husilor, vol II, 1984

30
Mar
14

Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare

 Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare Iubiti credinciosi,
Sa intelegem ca alta este credinta tare, deplina, si alta este credinta indoielnica si putina. Prin credinta dreapta si deplina omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, sa faca minuni si sa dobandeasca fericirea vremelnica si vesnica. Credinta deplina sau desavarsita este credinta propovaduita de Biserica Ortodoxa si marturisita pe scurt in Simbolul Credintei (Crezul). Aceasta sfanta si dreapta credinta, impreuna cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a placea numai lui Dumnezeu, ii aduce omului mantuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Sa stiti, fratii mei, ca sunt multe feluri de credinte pe pamant care nu aduc mantuirea sufletului, ci si la piezare il duc. Asa sunt credintele pagane, credintele strambe ale celor care cred in vraji, in descantece si in fermecatorii, in visuri si vedenii false si alte multe feluri de credinte straine de adevar care duc la pierzare pe cei inselati de ele. Numai credinta cea deplina si dreapta pe care o marturiseste si o propovaduieste Biserica Ortodoxa este mantuitoare fiind intemeiata pe Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie apostolica si patristica. Ea are temelie neclintita pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfintii si dumnezeiestii Parinti, ca si Sfintii Apostoli au fost cei mai mari aparatori ai dreptei credinte la cele sapte Sinoade ecumenice si la cele locale. Prin invataturile lor scrise ne-au lasat luminate caile mantuirii, care duc la Hristos numai dupa dreptarul credintei Ortodoxe. Cand pe Sfantul Vasile cel Mare il indemna guvernatorul Modest sa primeasca unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: „Nu! Biserica a primit invatatura sa de la Hristos Dumnezeu si aceasta invatatura eu sunt dator s-o apar chiar cu pretul vietii mele. De aceea nu voi ingadui sa se lase la o parte sau sa se schimbe vreun cuvant, sau macar o silaba din aceasta dumnezeiasca predanie. Ci ca un paznic randuit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios si neclintit la postul meu, chiar daca voi plati aceasta impotrivire cu viata mea. Eu nu voi inceta de a apara tezaurul cel nepretuit al credintei contra tuturor vatamaturilor ce vin de la necredinciosi si eretici. Adevarurile dreptei credinte au fost pastrate in totalitatea si curatia lor cu multe jertfe omenesti si cu mari valuri de sange crestin”.

Cand milioane de oameni, barbati si femei, copii, tineri si batrani, invatati si filosofi din primele veacuri ale crestinismului si-au dat viata pentru invatatura crestina, pentru a ne lasa mostenire curata in Iisus Hristos, nimeni dintre crestinii zilelor noastre n-are dreptul sa strice frumusetea si podoaba dreptei credinte, avand in ea adevarul. Toti care vor face unele schimbari in cuvintele Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii nu vor avea parte de Hristos si nu vor mosteni impreuna cu sfintii Lui cereasca imparatie.

Credinta deplina si tare este cea care se lucreaza prin dragoste (Galateni 5, 6), adica cea care este urmata de fapte bune. Iar credinta care este lipsita de dragoste, adica de fapte bune, este zadarnica si nefolositoare. Aceasta ne-o arata Sfantul Apostol Pavel zicand: “De as avea darul proorociei si orice stiinta si de as avea tota credinta incat sa pot muta si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Inca sa stim, fratilor, ca dreapta noastra credinta cea deplina si tare, care lucreaza prin fapte bune, trebuie sa fie statornica pana la ultima noastra suflare. In aceasta privinta avem mii si milioane de pilde lasate noua de Sfintii lui Dumnezeu care L-au marturisit si, pentru dragostea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, rabdand pana la moarte infricosatoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credinta cea statornica a Sfintilor lui Dumnezeu voi aduce cateva exemple din viata Bisericii.

Primul exemplu de jertfa totala pentru mantuirea lumii si pentru propovaduirea Sfintei Evanghelii pe pamant a fost Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevarurile vesnice ale dreptei credinte. El ne-a invatat cum sa credem in adevaratul Dumnezeu cel inchinat si marit in trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Hristos, Mantuitorul lumii, ne-a descoperit ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si ni L-a trimis pe pamant ca Mangaietor si Domn al vietii. El a sfintit pe fecioara Maria prin intruparea Sa si ne-a incredintat-o tuturor ca Nascatoare de Dumnezeu si mama, zicandu-i: Iata fiul tau! iar prin iubitul Sau ucenic Ioan Evanghelistul, caruia i-a spus: “Iata mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a facut fiii ei.

Dreapta credinta plina de Duh si de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintai rugatoare pentru noi toti inaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut in cuvintele Arhanghelului Gavriil si prin el a primit sa nasca cu trup pe Hristos, cand a spus: “Fie mie dupa cuvantul tau!“ (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credinta a Sfintilor Apostoli? Oare nu ei au semanat dreapta credinta si Evanghelia in toata lumea? Nu au strabatut ei Asia, Europa si Africa, vestind venirea Mantuitorului in lume si apropierea Imparatiei Cerurilor? Nu au rabdat ei atata prigonire si temnita si moarte martirica pentru Hristos si pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi si tot felul de suferinzi cu puterea credintei, chemand numele lui Hristos? Nu au daramat ei capistile idolesti si in locul lor au inaltat biserici crestine?

Astfel, ce vom vorbi de credinta plina de ravna a lui Petru, caruia i-a spus Hristos: “Amin zic tie, tu esti Petru si pe aceasta piatra voi intemeia Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el rastignit pe cruce cu capul in jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credinta Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a facut Mantuitorul din tiran si persecutor, Apostol al neamurilor si martir. Deci, cum vom lauda credinta de foc a Sfantului Pavel, dragostea lui pentru mantuirea paganilor si a evreilor, curajul si barbatia lui, intelepciunea lui si rabdarea lui, bataile, temnita si lanturile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, invrednicindu-se sa fie inaltat de Duhul Sfant pana la al treilea cer? Oare nu el a spus ca “dupa plecarea mea vor intra intre voi lupii rapitori – adica ereticii -, care nu vor cruta turma?“ (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu cata dragoste si fierbinte credinta au slujit Apostolii pe Hristos si Evanghelia Lui? Sau cine stie cate batai si torturi si lanturi au patimit pentru Hristos Sfintii Mucenici? Caci cu cat ii chinuiau paganii mai mult, ei mai tari se faceau in credinta si primeau cu bucurie sa moara pentru Iisus, decat sa se lepede de El. Cine stie dintre muritori numarul si numele tuturor sfintilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lauda dupa vrednicie credinta lor, dragostea lor, smerenia lor, barbatia lor si sfintenia cu care au trait ei Evanghelia si au implinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau in Hristos numai cu buzele sau pentru rasplata? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau marturiseau Evanghelia invierii pentru bani si daruri?

Nu, niciodata. Sau se temeau de oameni mai mult decat de Dumnezeu? Sau se certau pentru intaietate? Sau se parau unii pe altii, sau urmareau averi si scopuri pamantesti in Biserica? Sau se indoiau in credinta si schimbau dupa plac si dupa mintea lor invatatura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credinta lor dreapta si statornica in Dumnezeu era tare ca fierul; fetele si inimile lor straluceau de lumina Duhului, ca facliile pentru sfintenia vietii lor; mainile lor nu oboseau sa dea milostenie, picioarele lor nu conteneau sa alerge la biserici si la vestirea Evangheliei; gurile lor nu incetau sa se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zapada asteptau cu bucurie dezlegarea de trup si unirea in cer cu Hristos.

Aceeasi credinta tare pana la jertfa si viata ingereasca au dus pe pamant toti sfintii si Cuviosii Parinti ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugaciunea si credinta lor faceau multe minuni, cu lacrimile lor sfinteau pustiul si manastirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu intelepciunea si sfaturile lor scriau carti de folos, aparau dreapta credinta in lume, combateau pe eretici si izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuti ca sfinti in calendar si le cerem ajutorul.

Ce putem spune de parintii si inaintasii nostri care au pastrat cu atata sfintenie si tarie credinta ortodoxa pe pamantul tarii noastre? Sa amintim de marele domn al Moldovei Stefan cel Mare, care a aparat ortodoxia aproape o jumatate de secol si a inaltat 48 de biserici si manastiri. Sa pomenim si pe domnul martir Constantin Brancoveanu, cu cei patru copii ai sai, care si-au varsat sangele pentru Hristos departe de tara. Sa amintim si pe ierarhii marturisitori si aparatori ai dreptei credinte din Transilvania, si pe sihastrii si cuviosii sfinti care s-au nevoit in Carpati, in padurile si manastirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii nostri parinti si tarani credinciosi de la sate. Oare cati erau mai credinciosi decat ei? Cine se ruga mai cu credinta si cu lacrimi ca ei, taranii si mamele noastre blande si evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, fratii mei, ca sa ne dam seama ca si in tara noastra credinta in Dumnezeu a avut dintotdeauna barbati sfinti, traitori adevarati in Hristos si aparatori ai credintei curate impotriva tuturor sectelor si a celor indoielnici si slabi in credinta.

Iubiti credinciosi,
Impotriva credintei adevarate si puternice in Dumnezeu, de-a lungul celor doua mii de ani de crestinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite si neghine, cum le numeste Iisus Hristos in pildele Sale. Si care au fost acestea? La inceputul crestinismului s-au ridicat crestini iudaizanti, care voiau sa amestece credinta curata in Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat impotriva credintei propovaduite de Mantuitorul si de Apostoli, imparati pagani romani, care prin grele persecutii sangeroase cautau sa-i intoarca pe crestini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat impotriva credintei apostolice tot felul de eresuri, secte si curente filosofice pagane, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul si multe altele. Mai tarziu s-au ridicat reformistii luterani, calvinii, husitii si sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmarit slabirea dreptei credinte si convertirea ortodocsilor la eresul lor. Unii au reusit mai mult, altii mai putin in scopul lor prozelitist, diabolic, de faramitare a Bisericii lui Hristos, iar altii au disparut fara urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vietii dar diavolul nu inceteaza s-o atace cu noi si noi arme si ispite. Cea mai puternica arma, dupa secte, este necredinta in Dumnezeu care, luand locul paganismului, incearca sa slabeasca credinta tare si curata in Dumnezeu. Insa jertfa pastorilor devotati ai Bisericii, scrierile Sfintilor Parinti si rugaciunile calugarilor si ale credinciosilor au slabit atacul necredinciosilor.

Atunci diavolul a inventat o noua arma impotriva credintei vii, lucratoare in Hristos, anume, indoiala. Crestinii indoielnici sunt din ce in ce mai numerosi. Ei cred in Dumnezeu, dar se indoiesc si de viata vesnica, si de puterea rugaciunii, si de harul Lui. Se roaga, dar cu indoiala, cum s-a rugat si tatal copilului bolnav din Evanghelia de astazi. Crestinii indoielnici merg la biserica numai cand sunt bolnavi, cand au dusmani, necazuri, sau examene. In rest, spun ca n-au timp, ca se pot ruga si acasa sau ca se roaga preotii pentru ei. Acestia se indoiesc si de viata vesnica, si de puterea rugaciunii, si de harul preotiei, si de sfintenia Sfintei Impartasanii. Duhul indoielii este un diavol cumplit care chinuie pe multi credinciosi si ii arunca in deznadejde, in ganduri negre, in secte, in sinucidere. Caci si crestinii care se duc la secte, tot din cauza indoielii in credinta o fac. De aceea indoielnicii si sectantii sunt mereu tulburati, ingandurati, gata oricand de cearta si chiar de razbunare.

O imagine clara a indoielii noastre in credinta o prezinta Evanghelia de astazi. Un tata si-a adus copilul bolnav de epilepsie sa-l vindece Hristos. Mai intai a cerut sa-l vindece ucenicii Sai dar n-au putut. Apoi cazand la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea si L-a rugat sa-i vindece copilul. Dar Mantuitorul intarzia sa faca minunea. De ce? Din cauza necredintei tatalui copilului. Ca iata cum se ruga: „Doamne, de poti ceva, ajuta-ne noua, fiindu-Ti mila de noi!” Atunci Hristos i-a raspuns: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios.“ Tatal copilului, apasat de boala fiului sau, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci indata Hristos a izgonit duhul rau din copil si l-a vindecat.

Oare cati dintre crestinii nostri nu cartesc inaintea lui Dumnezeu cand sunt in suferinta si necaz? Cati nu vin la biserica si se roaga mai mult din interese pamantesti, zicand cam aceleasi cuvinte indoielnice: „Doamne, daca esti bun, ajuta-mi! Doamne, daca m-ai iertat, miluieste-ma! Doamne, daca poti si vrei, vindeca-ma si pedepseste pe vrajmasii mei!” Or, aceasta nu este rugaciune primita de Dumnezeu!

Iubiti credinciosi,
Daca vrem sa ne mantuim si sa fim miluiti de Hristos, sa avem credinta tare, vie, curata, statornica. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne raspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios! Sa avem credinta puternica si toate le vom dobandi.

Indoiala in credinta a adus lumea aici, la marginea prapastiei. Indoiala in credinta a creat atatea secte si a adus dezbinarea in Biserica, in familie si peste tot. Cum ne putem intari in credinta ca sa scapam de indoiala si de cumplitele ei urmari? Numai prin rugaciune si post, prin deasa spovedanie si impartasire si prin citirea cartilor sfinte. Caci asa a raspuns Mantuitorul ucenicilor Sai care L-au intrebat: “Pentru ce noi n-am putut sa-l scoatem? Pentru putina voastra credinta“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fara numai cu rugaciune si cu post!“ (Marcu 9, 28-29).

Vedeti ce ne raspunde Hristos? Vedeti puterea rugaciunii ajutata de post? Vedeti puterea postului ajutat de rugaciune? In zadar unii vorbesc de rau postul. In zadar altii se roaga, daca nu vor sa posteasca. Uniti rugaciunea cu postul, mergeti regulat la Sfanta Liturghie, spovediti-va curat, mai ales acum in Sfantul si Marele Post. Impacati-va, ajutati-va in greutatile vietii si cresteti-va copiii in credinta si frica de Dumnezeu, ca sa nu fie robiti de diavolul prin pacatele tineretii. Doar vedeti cati parinti sufera pentru copiii lor bolnavi, neascultatori si rai.

De ne vom ruga cu credinta si cu post, vom dobandi cererile noastre si vom putea rosti cu folos rugaciunea omului din Evanghelia de astazi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Amin.

Parintele Ilie Cleopa

30
Mar
14

Duminica inchinata Sfantului Ioan Scararul

Duminica inchinata Sfantului Ioan Scararul Saptamana a patra, Saptamana Injumatatirii Postului, este luminata de prezenta Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericesti. „In mijlocul zilelelor infranarii, ajungand astazi cu puterea Crucii, sa slavim pe Cel ce S-a inaltat pe dansa, ca pe Mantuitorul si Dumnezeul nostru…“.

Sf. Cruce se afla pe iconostas in aceasta vreme, spre inchinarea credinciosilor: „Sa ne inchinam, credinciosii, preacinstitului lemn pe care S-a inaltat Facatorul tuturor…; veniti sa o sarutam cu frica si cu dragoste, luand de la ea dar luminos; izbavire de patimi, intarire si izgonire a toata puterea draceasca“.

Impreuna cu cinstirea Crucii se uneste si „tema saptamanii“: Pilda Vamesului si Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mandriei si de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie si a striga ca vamesul: „Nu cutez eu ticalosul, sa privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene…“ (Duminica seara); caci „Facand vrednicia sufletului meu roaba patimilor, m-am facut ca un animal si nu ma pot uita spre Tine, Preainalte; ci plecandu-ma in jos, Hristoase, ca vamesul ma rog strigand catre Tine: Dumnezeule milostiveste-Te spre mine si ma mantuieste“ (Vineri seara).

Dar Mantuitorul ne-a invatat smerenia mai mult decat cu pilda Vamesului, cu insasi viata si smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine pana la moartea prin Cruce pentru tine, invatandu-te, suflete al meu, din inaltare smerenia si din smerenie inaltarea, nu te inalta pentru virtutile tale, nici nu te socoti pe tine drept sa osandesti pe aproapele tau ca fariseul cel laudaros; ci cu gandul plecat aducandu-ti aminte numai de pacatele tale, ca vamesul striga: Dumnezeule, milostiveste-Te spre mine pacatosul“ (Joi seara).

Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lasat calea cea buna a smereniei: „Cale cea mai buna a inaltarii ai aratat, Hristoase, a fi smerenia, micsorandu-Te Insuti pe Tine si chip de rob luand, neprimind rugaciunea cea mult falnica a fariseului, iar suspinul cel umilit al vamesului primindu-l ca pe o jertfa fara prihana intru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).

Incadrarea Duminicii Crucii de cele doua pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Saptamana a III-a) si a Vamesului (Saptamana a IV-a) are un adanc talc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negraitei milostiviri si a dragostei fara margini a lui Dumnezeu, „Care asa de mult a iubit lumea, incat si pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru dansa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este si semnul nemarginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mantuitorul ne invatase cu cele doua pilde, ne-a aratat-o mai desavarsit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia si dragostea, care sunt plinatatea desavarsirii duhovnicesti si pe care le cerem cu atata staruinta de-a lungul postului, prin rugaciunea Sf. Efrem, ni le arata Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim in mijlocul postului.

Si ca o icoana vie a acestor mari virtuti, Duminica a IV-a, ne pune inainte praznuirea marelui Parinte si povatuitor duhovnicesc, Sfantul Ioan Scararul. Viata lui a fost ascunsa, smerita si aprinsa de dumnezeiasca dorire. Patruzeci de ani a trait sihastreste, pururea fiind aprins de ravna inflacarata si de focul dumnezeiestii iubiri. Toata petrecerea lui era in rugaciunea neincetata si in nemasurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a facut pilda a toata virtutea si doctor sufletesc iscusit; plin de intelepciune, caci Duhul Sfant vorbea prin gura lui, ajungand ca o „stea neratacita si luminand pana la marginile lumii“ (Condac).

Bogatia acestei intelepciuni a adunat-o in vistieria duhovniceasca numita „Scara Raiului“, pe care a facut-o darul cel mai de pret al vietii calugaresti.

Alcatuita din 30 de trepte, dupa cei 30 de ani ai vietii smerite a Domnului, Scara sa ne urca din treapta in treapta de la cele pamantesti la cele ceresti. Fuga de lume, adica lepadarea de avutii, de rudenii si de sine insusi, intrarea sub ascultarea unui povatuitor iscusit, cainta cu lacrimi si aducerea aminte de moarte, tacerea, infranarea si lepadarea de toata grija cea lumeasca ne vor ajuta sa smulgem din radacina multimea patimilor din noi: lacomia, iubirea de argint, mandria, trandavia si celelalte si ne vor ridica spre agonisirea virtutilor duhovnicesti: blandetea, curatia, saracia, privegherea, smerenia, trezvia si rugaciunea, linistea si nepatimirea si cele trei mari virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.

Dupa ce el a urcat mai intai aceste minunate trepte ale sca-rii si a ajuns la capatul de sus, Sf. Ioan ne indeamna si pe noi: „Suiti-va, fratilor, suiti-va, punand suisuri in inimile voastre si luand aminte la proorocul care zice: «Veniti sa ne suim in muntele Domnului, si in casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).

Invatatura de taina a Scarii este: precum pe o scara suisul se face din treapta in treapta, tot asa si sporirea duhovniceasca nu se face la intamplare, ci cu pricepere, intr-o anumita si neintrerupta inlantuire de fapte, de-a lungul intregii vieti si sub indrumarea unui povatuitor incercat. De aceea si calea aceasta este potrivita vietii calugaresti si pentru calugari a fost scrisa Scara. „Cine este monahul credincios si intelept?“ intreaba Sf. Ioan si raspunde: „Acela care si-a pazit neatinsa arderea duhului si pana la sfarsitul vietii nu conteneste sa adauge in fiecare zi, foc peste foc, vapaie peste vapaie, silinta peste silinta, dorire peste dorire“.

Plina de dumnezeiasca intelepciune, Scara este povatuire iscusita pentru cei retrasi din lume, care voiesc sa se lase scrisi cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca intr-o oglinda uneltirile dracesti ale pacatului, inlantuirea virtutilor si pe aceea a patimilor, cum sa invatam mestesugul cunoasterii de sine si al despatimirii, lucrarea virtutilor, care creste pe adevaratul monah din putere in putere, de la smerita ascultare pana la plinatatea cea mai de sus a dumnezeiestii iubiri.

Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple si adanci, adevarate lozinci ale vietii duhovnicesti. „Monahul este adancul smereniei“, „monahul este o necontenita sila a firii“, monahul este o necontenita lumina in ochiul inimii. Smerenia este marea bogatie a monahului, camara a bunatatii, de care nu se pot apropia rapitorii. Smerenia si dragostea este sfintita doime: dragostea inalta, iar smerenia pe cei inaltati ii sprijina sa nu cada.

Indeletnicirea cea mai de seama a monahului este trezvia si rugaciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea vegheaza“ (Cant. 5, 2). Rugaciunea este mijloc de cunoastere de sine, „oglinda monahului“, „bogatia monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale fata de Dumnezeu; „iar daca vrei sa cunosti degraba folosul ruga-ciunii, sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de rasuflarea ta“.

Toata lupta monahului este impotriva patimilor si pentru cunoasterea virtutilor:

– doctoria impotriva ingamfarii se cumpara cu aurul smereniei;

– cine si-a agonisit pomenirea mortii nu va pacatui in veac;

– ascultarea este mormant al voii;

– monahul neagonisitor este stapanul lumii;

– monahul trufas nu are nevoie de drac, fiindca el insusi este drac.

Nevointa trupeasca are multa putere impotriva dracilor, caci noroiul uscat nu mai atrage pe porci si nici trupul vestejit de nevointa nu mai odihneste pe draci.

Grija cea mare a monahului este sa scape de nesimtire, care „este moartea sufletului mai inainte de moartea trupului“ si sa-si agoniseasca nepatimirea, care „este invierea sufletului mai inainte de invierea trupului“. Iar podoaba cea mai de pret a lui este sfanta feciorie si curatie, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit si a inviat si inca de aici a inceput nestricaciunea cea viitoare“.

Pentru nepretuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citeste la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare si este cartea cea mai cautata, carte de capatai la ortodocsi. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scararul, este cinstit de Biserica in fruntea tuturor marilor povatuitori si Parinti duhovnicesti.

Praznuirea lui la inceputul celei de-a doua jumatati a postului, ne pune inainte icoana de sfintenie si metoda mestesugita pentru dobandirea ei. Ca sa contemplam icoana si sa invatam din metoda si mai deplin arta duhovnicestii innoiri, sa ne incordam puterile si mai mult spre a rascumpara vremea putina care a mai ramas, intru ostenelile pentru despatimire si cresterea virtutilor mantuitoare.

„Cuvioase Parinte Ioane, ascultand glasul Evangheliei Domnului, ai parasit lumea, bogatia si marirea intru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic sa nu cinstiti mai mult decat dragostea Lui, ca sa aflati odihna impreuna cu toti sfintii, cand va veni intru marirea Sa. Cu ale caror rugaciuni, Hristoase, pazeste si mantuieste sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

Parintele Petroniu Tanase

Articol preluat din volumul “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia

30
Mar
14

Duminica a IV-a din Post – a Sfantului Ioan Scararul

Duminica a IV-a din Post - a Sfantului Ioan Scararul Praznuirea Sfantului Ioan Scararul nu incepe sa fie atestata in manuscrise decat in secolul XIII, pentru a se regasi aproape in toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervata comemorarii parabolei samarineanului cel bun, al carei canon s-a pastrat la Utrenia duminicii pana in zilele noastre. Instituirea tarzie si extrem de rapida a acestei praznuiri a rezultat probabil din dorinta de a completa in mod armonios structura Triodului.

Daca primele doua duminici se distingeau ca o perioada „dogmatica”, transferarea praznicelor Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, axata mai mult pe latura practica a vietii duhovnicesti. (…)

Sfantul Ioan Scararul e praznuit in mod normal pe 30 martie, iar Sfanta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul ca aceste doua praznice cadeau intotdeauna in timpul Triodului facea ca ele sa nu fie solemnizate, in ciuda importantei acestor sfinti in evlavia bizantina: trei stihiri la Vecernie si un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor in ciclul liturgic mobil a permis o mai mare stralucire acordata acestor doi sfinti si o afirmare mai explicita a legaturii lor cu Postul Mare.

Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor in cel a Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am” de la Vecerniile Duminicilor a IV-a si a V-a, precum si sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie si 1 aprilie.

Numai canoanele sunt diferite atat pentru Sfantul Ioan Scararul, cat si pentru Sfanta Maria Egipteanca. Totusi, unele manuscrise ale Mineielor indica pentru 30 martie canonul lui Ignatie din Duminica a IV-a a Postului Mare, astfel ca atunci oficiul e riguros identic, in vechile traduceri slave anterioare reformei patriarhului Nifon, care a provocat in Rusia schisma „vechilor credinciosi”, slujbele Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca nici macar nu se gaseau in Triod, unde se semnala numai ca trebuie luate din Mineie.

Praznicele celor doi sfinti nu ocupa, asadar, decat un loc relativ limitat in oficiile Duminicilor a IV-a si a V-a: pana la canon, randuiala este cea a tuturor duminicilor Triodului cu sedealna Octoihului si idiomelele Triodului; dupa care se canta trei canoane: unul al invierii cu 6 tropare, unul al Triodului, mai vechi, cu 4 tropare despre parabolele biblice dezvoltate in cursul saptamanii urmatoare, si unul al Sfantului tot cu 3 tropare.

La Laude nu se canta nici o stihira a Triodului (cu exceptia idiomelei de la „Slava”, doxastikon), ci numai opt din Octoih, fapt nemaiintalnit de la Duminica Vamesului si Fariseului si care evidentiaza bine caracterul secundar al acestor praznuiri fata de cele pe care le-am studiat pana aici.

Sobrietatea acestor doua praznuiri de la sfarsitul Postului Mare ingaduie sublinierea mai puternica a temelor duhovnicesti ale samarineanului cel bun si bogatului nemilostiv, creand prin aceasta o mai mica ruptura tematica intre zilele saptamanii si duminici decat in prima parte a Postului Mare. Atentia si efortul duhovnicesc vor putea, asadar, sa ramana incordate pana la capat, chiar si in timpul zilelor de odihna.

Sfantul Ioan Scararul

Asa cum s-a subliniat deja, lectura Scarii e cea mai importanta dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare si calauza discernamantului ce trebuie sa insoteasca faptuirea tuturor virtutilor. Acest tratat plin de stiinta si finete nu putea fi redactat decat de cineva care facuse el insusi experienta a ceea ce scria.

Astfel, prin aceasta praznuire s-a socotit si s-a evidentiat faptul ca Sfantul Ioan Scararul realizeaza el insusi parcursul acestei scari, fiind, prin urmare, el insusi Scara si modelul viu al stiintei duhovnicesti: „Intarind ca niste trepte virtutile, spre cer te-ai suit cu adevarat luminand prin dreapta credinta la adancul cel nemasurat al privirii la cele de sus, biruind toate pandirile demonilor, si pazesti pe oameni, Ioane, scara virtutilor; si acum te rogi sa se mantuiasca robii tai.”

Scara vesteste urcusul la Dumnezeu al autorului ei, laudat in acelasi timp drept „raiul virtutilor”, „legiuitorul ascezei” si „faptuitorul” (praktikos) prin excelenta. Sfantul Ioan Scararul reprezinta intr-adevar icoana infranarii si a ascezei, de aceea lauda sa e prilejul rememorarii temeiurilor ascetice. Sfantul Ioan si-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei in toata rigoarea, retragandu-se din lume pentru a-si stapani placerile trupului si a zbura spre Dumnezeu prin rugaciune: „Departatu-te-ai de desfatarea lumeasca, cuvioase, ca de ceva vatamator si, vestejindu-ti trupul cu mancarea, ai innoit taria sufleteasca si ai castigat marire cereasca, vrednicule de lauda. Pentru aceasta nu inceta rugandu-te pentru noi, Ioane.”

Luptand „dupa legile” ascezei, el si-a mistuit placerile si patimile dobandind curatia si odihna fara de sfarsit a nepatimirii. Prin puterea Duhului Sfant s-a facut stapan peste trupul sau si a inecat pe demoni in lacrimile sale, ajungand pe aripile rugaciunii, pana la lumina duhovniceasca a contemplatiei, ca apoi „sa lumineze lumea” prin invatatura sa si sa-si „hraneasca” ucenicii cu „roadele infranarii”.

Experienta sa duhovniceasca l-a facut in stare nu numai sa-i indrume pe ceilalti pe caile ascezei, dar si sa indeparteze orice erezie cu „toiagul dogmelor.” Reunind, asadar, toate virtutile in viata sa exemplara ce se poate deduce din lectura Scarii sale, Sfantul Ioan Scararul apare drept modelul monahului si al stiintei duhovnicesti in care suntem initiati in timpul Postului Mare de cateheza imnologica, de regulile postului si typikon-ul slujbelor.

Venerandu-l, contemplam monahul desavarsit, asa cum ar trebui sa devina fiecare, daca ar realiza asa cum se cuvine invatamintele Triodului. Chiar si numai evocarea virtutilor sale e un prilej de praznuire si de bucurie pentru toti credinciosii deveniti monahi in timpul Postului Mare.

Astazi este zi de sarbatoare, care cheama toate adunarile isihastilor la dantuire duhovniceasca, la masa si mancare de viata nestricacioasa.

ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Traducere: diac. Ioan I. Ica jr, Editura Deisis




Blog Stats

  • 237,744 hits

Adormirea Maicii Domnului Aghiasma Ajunul Bobotezei apa sfintita Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce putem face când apar necazurile în familie Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? Cine este Maica Domnului pentru mine? cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce? Căsătoria dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Focsani frate fraților! Hristos Icoanele in cultul ortodox Ilie Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Ingerul pazitor in Vinerea Mare Ispitele Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Joia din Saptamana Patimilor Lunea Sfantului Duh Nasterea Maicii Domnului Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Nimeni nu L-a vazut pe Hristos inviind Noi Nu te atinge de Mine omule Petru si Pavel - sarbatoarea dragostei lui Hristos Piata Unirii Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintelor Pasti Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Predica la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci Predica la Duminica Sfintei Cruci Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii Preot Tudor Marin Rugăciune către Maica Domnului Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului Rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul sfantul care aduce ploaia Sfantul Epitaf Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Sfintii Petru si Pavel Să vă mărturisiţi şi să vă cununaţi la biserică Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Trecerea pe sub masa Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara “Maica Domnului “Miluiește-mă „Doamne Iisuse Hristoase „Părinte