Arhivă pentru Octombrie 2014

31
Oct
14

Azi sunt fericit!

valeriu gafencuŞi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

Din Sfântul Închisorilor, Alba Iulia, 2007, p. 290-291

31
Oct
14

Сerurile se cuceresc ! – urâtă este lenevirea înaintea lui Dumnezeu

imparatia-cerurilor-asaltDin pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”, stăpânul nu-l contrazice, ci, dimpotrivă, îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Mt. 25, 26). Şi, imediat după aceea, urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua”.

Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.

Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: „parcă ce rău am făcut eu!”, „eu n-am făcut rău nimănui!”, „fac şi eu ce pot!”, „dacă nu pot mai mult!” este — vorba lor — o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău„, „Ia-ţi cruceata”, „Vino după mine”, „Vegheaţi dar”, „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!”, „Du-te şi strigă”, „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext (și nici măcar în dreptate: smochinul).

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi, cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!”

 

Din Părintele Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 45-46

31
Oct
14

O adevărată magie modernă – manipularea prin mesajele subliminale şi publicitate

fjjmmfcAceste mesaje care se află sub limita de la care mintea este capabilă să le perceapă în mod conştient, dar care reuşesc să penetreze subconştientul, înscriindu-se în memorie, au primit numele de mesaje subliminale.

O adevărată magie modernă, metoda mesajelor subliminale oferă posibilitatea manipulării indivizilor, fără ca aceştia să realizeze măcar că gândurile, dorinţele sau intenţiile le-au fost înrâurite de o voinţă străină. Forţa acestor mesaje stă în însuşi faptul că ele nu pot fi conştientizate şi, ca atare, omul nu poate lua nici o atitudine faţă de ele.

Mesajele subliminale, precum un infractor, pătrund pe furiş în minte. De acolo, din adâncul subconştientului, ele pot provoca orice stricăciune sau pot înrâuri voinţa prin stârnirea dorinţelor, fără ca stăpânul sau mintea conştientă să aibă ştire de acest război. Când în subconştient pătrund anumite mesaje (gânduri, idei, stări de spirit), comenzi despre care nu avem cunoştinţă, neştiind că acelea ne-au fost inoculate şi, ca atare, nu ne aparţin, este foarte posibil să le urmăm crezând că ele ne reflectă propriile dorinţe, nevoi sau interese.

Cu tot ce este al nostru suntem mai îngăduitori, precum părinţii cu proprii copii, luând ca pe un dat sau asumându-ne acel comportament ca pe unul care ne reprezintă originalitatea şi personalitatea. Putem chiar crede că, dacă aşa simţim noi în mod subiectiv, atunci acel lucru chiar are un folos neştiut pentru sufletul şi  trupul nostru.

Din Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii, Editura Prodromos, Bucureşti, 2007, p. 27-28

31
Oct
14

Cântarea, citirea sau ascultarea Paraclisului Maicii Domnului cu credință și stăruință, aduce mângâiere oricărui suflet necăjit

fecioara-maria2Mulți creștini vin la biserică se roage Maicii Domnului cu Paraclisul ei, însă puțini știu că această tradiție este una foarte veche, care-și are originea în Constantinopol și stă în legătură și cu alte rânduieli săvârșite în această perioadă, toate invocând mila lui Dumnezeu și mijlocirea Maicii Sale.

„Paraclitos” înseamnă Mângâietor, iar Paraclisul Maicii Domnului este Canonul de Mângâiere al Maicii Domnului, care „se cântă la întristarea sufletului, la orice întâmplare grea și la vreme de nevoie, fiind foarte folositor pentru tot creștinul”[1]. Cărțile de cult conțin două Paraclise, primul alcătuit de Teostirict Monahul (sec. IX), iar cel de-al doilea, numit și Paraclisul cel Mare, alcătuit de împăratul Teodor Lascaris (sec. XIII).

Potrivit rânduielilor bisericești, ele se cântă alternativ seara după Vecernie, în afara câtorva zile când se face Priveghere (sâmbătă seara, în ajun de Schimbarea la Față și în ajunul Adormirii Maicii Domnului), iar duminică seara se cântă întotdeauna Paraclisul cel Mare. În practică, însă, aceste rânduieli nu se respectă, Primul Paraclis fiind mai răspândit și cântat aproape în toate bisericile. Știm din istorie că marea cetate a Constantinopolului a fost închinată de către împărații bizantini ocrotirii Maicii Domnului. Împărăteasa cerurilor proteja cetatea sub cinstitul ei acoperământ. Iar atunci când primejdiile de orice fel se abăteau asupra ei, creștinii cetății împărătești aduceau laude și rugăciuni de pocăință Maicii Domnului, care intervenea ca o bună mijlocitoare, adeseori în chip minunat.

Rugăciunile erau înmulțite mai ales în timp de război, dar și în toiul verii când seceta și epidemiile amenințau viețile oamenilor. De aceea, la 1 august erau scoase lemnele cinstitei Cruci și Icoana Maicii Domnului „Povățuitoarea” și se făcea Litie cu sfințirea apelor, înconjurându-se cetatea, pentru a fi ferită de calamități. Apoi se făcea Priveghere cu Paraclisul Maicii Domnului la care slujea însuși patriarhul și la care asista întreaga casă imperială, în fiecare seară, până la 15 august. Maica Domnului era invocată ca „păzitoarea creștinilor nebiruită”, „rugătoare neîncetată către Făcătorul”, „izvor de milă și lumii scăpare”, „izbăvitoare din nevoi”, „mântuirea credincioșilor”, care mântuiește „cetatea și poporul”, „pacea celor din războaie, liniștea celor înviforați, singura folositoare a credincioșilor”.

Paraclisul Maicii Domnului este o rugăciune îndrăgită de creștini, care îl citesc și în particular, încadrându-l chiar în rânduiala de rugăciune personală. Când întristarea sufletului, din cauza multor griji, păcate, ispite, boli și nevoi ne cuprinde, ne adresăm Mângâietoarei celei bune: „De multe ispite fiind cuprins, către tine alerg căutând mântuire…, de rele și de nevoi mântuiește-mă” sau „De la izvorul lacrimilor mele să nu-ți întorci fața ceea ce ai născut pe Hristos, care a șters toată lacrima de pe fața tuturor”. Cunoscând trecerea pe care o are ea la Fiul ei și Dumnezeul nostru, noi îi cerem: „Ajutorului omenesc nu ne încredința pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primește rugăciunea robilor tăi, că scârbele ne cuprind și nu putem răbda săgetările diavolilor; acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoșii, pururea fiind mântuiți; mângâiere nu avem afară de tine, Stăpâna lumii…”. Iar rezultatul nu va întârzia, deoarece noi știm că „pentru toți care scapă cu credință întru acoperământul ei cel puternic”, ea se roagă lui Dumnezeu.

Cântarea, citirea sau ascultarea Paraclisului Maicii Domnului cu credință și stăruință, va aduce mângâiere oricărui suflet necăjit care-și pune nădejdea în ajutorul ei.

[1] Ceaslov, Edit. IBMBOR, București, 1973, pp. 570; 585

31
Oct
14

De ce suferinţă?

120938_bÎn fiecare zi strigam la Dumnezeu: „Doamne, uşurează suferinţa!” Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi mai mare. Aşa ani de zile. Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gândeam că mâine murim şi noi. Dar am ieşit afară.

Problema suferinţei şi a sensului ei, să zicem că Biserica o rezolvă. Spunem: „Domnule, suferinţa e de la Dumnezeu”, şi o acceptă. Este mult mai uşor să spui decât să suferi. Am ieşit afară, am trecut în Occident, am mers pe la biserici, am vorbit despre ce s-a întâmplat în închisoare şi pe urmă m-am întrebat:

„De ce suferinţă? De ce suferinţă? De ce suferinţă? Ce păcate a făcut poporul român sau rus ca să aibă o suferinţă aşa de atroce? În timp ce noi, în Occident, în America, trăim în belşug, avem viaţă bună, suntem păcătoşi, practicăm pervesiuni şi trăim fericiţi. Ce s-a întâmplat? De ce? Ce păcate a făcut poporul român?” Era întrebarea pentru mine.

Într-o mănăstire protestantă din Elveţia am găsit o cărticică cu citate din diverşi autori. Şi am găsit şi un citat din Paul Claudel, care pentru mine a fost o revelaţie. Paul Claudel spune aşa:

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat suferin­ţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult, cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.

Din Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, p. 80-81

31
Oct
14

Nu există om căruia să nu-i fi «ciocănit» harul la ușă

harDupă judecata noastră, nu există om fără păcat și păcatul poartă în el alienarea din adevăr. Dumnezeu, la Judecată, nu comunică cu straturile superficiale ale naturii umane deteriorate prin cădere, ci cu stratul ultim, cu constitutivul uman.

Cineva mă întreba cum va fi judecat unul care a murit, săracul, nebun. Dumnezeu comunică cu el la alt nivel decât cel conceput de noi. Revenind, trebuie să subliniem că omul trăiește într-o lume constituită, încât nimeni nu se  poate sustrage responsabilității. Fiecare cu fiecare ne întâlnim și sunt metodele pedagogiei divine prin care Dumnezeu trimite fiecăruia solii Lui ca să-l trezească.

Nu există om, chiar dacă, așa, pare ca o fire superficială, căruia să nu-i fi «ciocănit» harul la ușă. Și dacă îmi spune cineva că de la natură acest om s-a născut închis în acest univers, voi spune că minte!

Părintele Constantin Galeriu

Dialoguri de seară cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu, Editura Harisma, București, 1991, p. 139

31
Oct
14

Dacă bărbatul este capul, femeia este inima…

doverie– Părinte, astăzi se înţelege din ce în ce mai puţin rostul bărbatului şi al femeii în căsnicie. Puteţi să ne spuneţi care este rostul lor în viaţa de familie?

– Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta “astăzi”. Bărbatul şi femeia sunt aceeaşi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.

S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, şi cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate şi femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată – s-a transmis atavic, adică a trecut peste veacuri teama femeii de bărbat, şi a rămas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.

Femeia înseamnă “împărăteasă dăruitoare”. Femeia, dacă zici că-i slabă, totuşi, din momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi soţ, decât lângă o soţie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 15). Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: “Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu, bărbat şi femeie.

Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeieşti, şi tot ce a spus Hristos este adevărat.

Lumea creştină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată şi s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Viță şi noi suntem mlădiţele. Poate mlădiţa să rodească ceva fără viță?

Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei, că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeşte, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.

În căsnicie se intră prin foarte multe transformări şi lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităţi: naştere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naşte în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând.

Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă “împărăteasă dăruitoare”, şi dăruirea este toată Scriptura.

Dar putem identifica, în viaţa de familie, un rost diferit al femeii de al bărbatului, şi al bărbatului de al femeii?

– În ce priveşte idealurile, nu. Dar în ceea ce priveşte preocupările, fiecare are îndeletnicirea lui.

– Ne puteţi spune care este scopul ascultării în viaţa de familie?

– Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul şi ştiu ce au de făcut.

În ce priveşte copiii, ei trebuie educaţi de mici, să le imprime în suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, încet-încet, să crească în învăţătura creştină.

– De ce spune că bărbatul este cap femeii?

– Şi femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată fată de cap? Bărbatul este cap femeii în sensul unei armonii care trebuie să existe, respectându-se îndeletnicirea fiecăruia. Când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creaţia lui Dumnezeu, asta nu însemnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine.

Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune pentru ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru că bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeşte.

Între cei doi soţi nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie să se supună unul fată de altul; fiindcă sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul o întreabă şi-şi ascultă femeia.

Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o ordinară gâlceavă.

Dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Şi inimă este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiinţei omeneşti, este chiar locul unde Dumnezeu şi-a făcut locaş. Şi dacă ea este inima, e şi el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.

Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenită căsniciei – zâmbetul lor -, şi creează unitate nezdruncinată familiei.

Dar, vă repet, naşterea de prunci nu este scop căsniciei, este o consecinţă. Scopul este stimularea reciprocă spre mântuire.

– De multe ori relaţia dintre cei doi se răceşte. Cum se poate depăşi această criză?

– Dacă punem întâi problema iadului, nu mai vorbim de rai!

Nu se pune problema. Acestea sunt consecinţele vieţii. Călcarea greşită, păcatele, înseamnă iadul. Răceala dintre cei doi este consecinţa păcatelor.

Dumnezeu este drept, poate să facă orice. Dar un singur lucru nu poate să facă: să-şi calce cuvântul! Fiindcă prima poruncă dată în rai a fost: Să nu mănânci din pomul ăsta! – şi a mâncat. Consecinţa a urmat imediat, fiindcă există şi dreptate dumnezeiască, nu numai milă. Şi face orice ca să ne scape de căderile acestea. Căderile de după Adam, pe care le facem noi, le rezolvăm prin Taina Spovedaniei.

Nu putem să discutăm despre dracul, fără să vorbim despre Dumnezeu. În creaţie el este un tolerat.

Noi nu putem să-i învăţăm să iubească. În iubire nu există nimic raţional. “Nu ştiu de ce îl iubesc pe acela!” Iubirea nu are nici început, nici sfârşit, există deodată cu Dumnezeu.

Deci, ca să se depăşească această răceală trebuie să ducă o viaţă creştinească.

Extras din: Ne vorbeste Parintele Arsenie, vol 3, Editura Episcopiei Romanului



Blog Stats

  • 222,300 hits
Octombrie 2014
L M M M V S D
« Sep   Noi »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Aghiasma Ajunul Bobotezei apa sfintita Apostolii care si-au rascumparat trecutul Biserica Sfanta Maria Magdalena - Ierusalim Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce putem face când apar necazurile în familie Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? cinstit de musulmani Cred dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt Doamne Duhul Sfant in iconografie DUMNEZEU EVANGHELIA ZILEI: 2014-05-08 Focsani frate fraților! Hristos Icoana Pogorarii Sfantului Duh Icoana Sfantului Gheorghe de la Manastirea Zografu Icoanele in cultul ortodox Ilie Inaltarea Domnului Ingerul pazitor in Vinerea Mare Ispitele Izvorul Tamaduirii Joia din Saptamana Patimilor Lunea Sfantului Duh Manastirea Sfantul Pantelimon - Sfantul Munte Athos Nasterea Maicii Domnului Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Nimeni nu L-a vazut pe Hristos inviind Nimic rău nu te atinge Noi Nu te atinge de Mine omule Petru si Pavel - sarbatoarea dragostei lui Hristos Piata Unirii Postul Postul Sfintelor Pasti Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Predica la Duminica Sfintei Cruci Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii Preot Tudor Marin Rugăciune către Maica Domnului Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul sfantul care aduce ploaia Sfantul Epitaf Sfantul Mucenic Gheorghe Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Sfintii Imparati Constantin si Elena Sfintii Petru si Pavel Să vă mărturisiţi şi să vă cununaţi la biserică Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Trecerea pe sub masa Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara “Maica Domnului “Miluiește-mă „Doamne Iisuse Hristoase „Părinte