Pilda lucratorilor cei rai

Textul Sfintei Evanghelii de astazi este o parabola, una din umilele parabole pe care le-a rostit Mantuitorul, fiindca era modul cel mai pe intelesul de a se adresa ucenicilor si ascultatorilor Sai. Parabolele, intr-un fel, ne traduc intr-un limbaj usor esenta, adesea grea, a unei invataturi. Parabola de azi e una profetica: „Ascultati alta pilda: Era un om oarecare stapan al casei sale, care a sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o lucratorilor, iar el s-a dus departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii sai la lucratori ca sa ia partea lui de roade.

Iisus Hristos ne-a adus raspuns la intrebarile noastre firesti, normale, esentiale, despre lume, despre noi insine, despre viata noastra, despre rostul nostru, despre moarte, despre ce este dincolo de moarte, despre ce se intampla cu noi toti, cu generatiile care se inlocuiesc una pe alta pe pamant. Ne-a spus ce se intampla cu legaturile noastre de suflet cu cei care pleaca, cu cei care raman. Practic, ne-a invatat legea iubirii, ca lege a convietuirii omenilor pe pamant, ca lege care garanteaza o convietuire normala atat aici, cat si in lumea ce va sa vie. „Din aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi”.

Atat Mantuitorul cat si apostolii Lui, Sfantul Pavel indeosebi, rezuma virtutile care se cer crestinilor la trei: credinta, nadejdea si dragostea. As fi tentat sa leg textul acesta chiar de textul Sfantului apostol Pavel din Epistola I catre Corinteni, care s-a citit astazi, si care incepe prin cuvantul: „Vegheati”! (I Cor. 16, 13).

Trecem de obicei usor peste astfel de cuvinte. Ar trebui insa sa ne oprim cat de putin asupra lor, sa le meditam, sa le pricepem adevaratul inteles. Ce va sa zica aceasta „Vegheati”? – Fiti treji! Nu fiti niste adormiti! Sa aveti ceea ce numesc Sfintii Parinti, trezvia, trezvia gandului, deci controlul gandului, trezvia inimii, deci controlul simtirii, asa fel incat sa va pastrati viu darul deosebirii, darul deosebirii binelui de rau, al duhurilor bune de cele rele, in asa fel incat toate in viata sa le tratati cu dreapta socoteala, cu discernamant. Aceasta nu se poate decat daca te pastrezi mereu cu mintea treaza.

„Vegheati”: fiti dar cu mintea treaza. Nimic nu merge la intamplare. Totul trebuie bine gandit. Nu se poate fara o socoteala, fara o veghe, fara o atentie incordata a gandului. Nu ne putem controla gandul decat cu atentia. Vegheati deci, invita Sf. Apostol Pavel, si apoi le enumara pe cele trei asupra carora trebuie sa ne concentram atentia: Stati tari intru credinta; imbarbatati-va si va intariti – se intelege intru speranta, intru nadejdea ca Dumnezeu vegheaza si El asupra noastra; si toate sa le faceti intre voi in dragoste (1 Cor. 16, 13-14).

Despre aceste trei, despre care Sf. Pavel vorbeste in cap. 16, mai vorbise cu cateva capitole inainte, in aceeasi-Scrisoare catre Corinteni, la cap. 13, alcatuind un adevarat imn, o poezie extraordinara inchinata dragostei, cum nimeni n-a mai scris vreodata. E numita de catre exegeti Imnul dragostei. In capitolul anterior vorbise despre darurile pe care le au oamenii. Unii au darul intelepciunii, altii darul stiintei, altii darul de a ocarmui, de a fi invatatori (cap. 12), deci in societate traim fiecare dupa darurile noastre. Sf. Pavel adauga insa: Eu va invat o cale care trece dincolo de toate aceste daruri, care trebuie sa fie comuna tuturor, si anume; credinta, nadejdea si dragostea, dar, spune el, „mai mare decat toate este dragostea”. Si exemplifica: De-as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, dar n-as avea dragoste, as fi arama sunatoare si chimval rasunator. Prin urmare, daca as vorbi toate limbile pamantului, si mai mult decat atat, daca as sti sa talcuiesc si graiurile lui Dumnezeu, adica daca as vorbi in limbi ingeresti, ceea ce ar fi un lucru extraordinar, dar n-as avea dragoste, as fi un fel de tinichea, am spune noi intr-o romaneasca mai vulgara.

Si zice mai departe: De as avea darul prooroeiei, deci daca as sti sa spun de azi ce se va intampla maine si poimane si peste un an, daca as cunoaste toate tainele, deci daca as avea raspuns la tot ceea ce pentru ceilalti oameni sunt taine de nedezlegat, si daca as avea toata stiinta, pe care nimeni n-o poate avea in intregime, si daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii din loc, dar nu as avea dragoste, as fi o nimica.

Cu ce bogatie de imagini descrise pe acest om cu care noi, daca ne-am intalni in viata, i-am cadea la picioare si am spune: Tu esti un profet, esti un trimis al lui Dumnezeu, esti tot ce poate avea omenirea mai de valoare, avand toata stiinta si cunoasterea tuturor tainelor! Si totusi, un asemenea om, lipsit de dragoste, in fata Sfantului Pavel este o nimica!

Si continua: Si daca mi-as imparti toata averea – si cine nu stie cat e de greu sa-ti dai ceva din ale tale, dar inca toata averea -, si daca as accepta sa mor, sa devin martir pentru credinta, dar daca aceste lucruri le-as face fara dragoste, acelasi autor ne spune ca la nimic nu i-ar folosi. Si explica indata: Pentru ca: „dragostea indelung rabda si se milostiveste; dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta; nu cauta ale sale foloase, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; ea toate le acopere, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu va cadea niciodata!” Si la sfarsit spune: „Acum raman deci aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea, dar dintre ele mai mare este dragostea” (1 Cor. 13)

Sa ne punem acum o mica intrebare. Te poti oare mantui si fara credinta, numai daca ai dragoste? Exista tentatia si a unei astfel de interpretari. Noi vom cauta sa dam interpretarea cea adevarata. Cand apostolul spune ca cele mai mari daruri sunt credinta, nadejdea si dragostea, trebuie sa intelegem ca ele trebuie vazute toate impreuna, si trebuie sa intelegem ca acea dragoste este cu adevarat lucratoare, si la acea dragoste se gandea apostolul, care cuprinde si credinta si speranta. Fiind cea mai mare, le cuprinde in ea pe celelalte mai mici, asa cum suta cuprinde in ea zecile si unitatile. De aceea cel care are dragoste cu adevarat, inseamna ca are si credinta si speranta. Cel care are numai credinta si speranta, dar nu are si dragoste, acela – cum spune apostolul – „e arama sunatoare si chimval rasunator”, adica e unul care zice, „Doamne, Doamne”, dar nu face faptele cele bune.

Credinta si speranta trebuiesc neaparat intregite prin dragoste, adica prin fapte. Numai atunci devin mantuitoare, numai atunci fac din noi, toate trei, adevaratul crestin.
De altfel si in Apostolul de astazi, din care am mai citat cuvantul „Vegheati, ” cei care ati fost prezenti ati auzit o incheiere alcatuita din cuvinte ciudate: „Cel ce nu iubeste pe Domnul Iisus Hristos sa fie anatema” (I Cor. 16, 22). Ce inseamna cuvantul „anatema”? Inseamna sa fie despartit de Dumnezeu. Inseamna, cum spune tot Sf. Pavel in alta parte, „a te lasa Dumnezeu in grija mintii tale” (Rom. 1, 28), a-ti lasa destinul numai la mijloacele si puterile tale. A-si retrage harul.

Dar, indata dupa aceea, mai pronunta un cuvant, tot atat de ciudat: maranata. Maranata, expresie in limba araniaica, inseamna: „Domnul nostru, vino!” Este o chemare a lui Iisus si in viata acelora care nu-L iubesc, si in a celor care nu se iubesc in numele Lui. Este o invocare a ajutorului, a harului lui Dumnezeu, pentru ca sa ne dea puterea sa-L intelegem, si sa traim potrivit cu invataturile Lui. Sa ne intelegem destinul si pe Iisus, ca fiind Cel care ne-a adus adevarul, ca toti suntem fii aceluiasi Dumnezeu, si frati intre noi, si ca, prin urmare, legea care trebuie sa guverneze viata noastra, trebuie sa Fie legea dragostei.

Un mare scriitor crestin, Fericitul Augustin, ne-a lasat aceste cuvinte: „Iubeste si fa ce vrei”! Nu sunt greu de inteles, desi la prima vedere ar putea sa ne para ca limiteaza indatoririle crestine la prea putin. Dar oare cel care iubeste pe aproapele lui, ii va face vreodata rau? Il va minti vreodata? Il va para vreodata? Va face in viata lui cuiva rau, daca dinlauntrul sau nu lucreaza alta lege decat legea dragostei, bazata pe credinta si pe speranta? Niciodata. De aceea, aceste cuvinte: Iubeste si fa ce vrei, exprima libertatea pe care ti-o confera dragostea. Libertatea nelimitata, dar ordonata de un criteriu de precizie micronica, negreselnic.

Iubirea se naste din credinta si din speranta. Numai cand se naste din ele e autentica si face minuni. E in stare sa se scrifice, sa infrunte orice risc pentru a face bine altuia, pentru a alina o suferinta.

Se zice ca in timpul celui de al doilea razboi mondial un ofiter de marina, bolnav, ajunsese sa fie spitalizat intr-o insula din Pacific. Acolo era si un spital de leprosi, evident izolati. Intr-o zi ofiterul se apropie de colonia leprosilor si vazu o sora cum pansa ranile acestora. „N-as face asa nici pentru un milion de dolari”, exclama ofiterul: „Nici eu n-as face pentru un milion de dolari, raspunse sora, care era calugarita. O fac pentru ca vad in fiecare din ei un Hristos care cere ajutor. Un Hristos incognito!”

Se povesteste ca inainte de a deveni calugar – si poate tocmai de aceea a devenii – Sfantul Francisc de Assisi a avut o experienta bizara. Era fiul unei familii aristocrate si intr-o dupa-amiaza calarea pe mosia parintilor sai. Vazu in fata lui un lepros de pe care curgea carnurile, spectacol care in mod obisnuit i-ar fi provocat dezgustul si l-ar fi facut sa se indeparteze. De data aceasta, simti un puternic impuls interior sa-i arate acestui nenorocit dragostea sa. Sari de pe cal, se repezi la el si-l imbratisa. Propriul sau gest il emotiona enorm si fu convins ca facuse exact ceea ce trebuie sa faca. Isi desclesta mainile care il imbratisasera pe nefericit, si dori sa-l priveasca mai bine si sa-i arate compasiunea sa. Dar in clipa aceea isi dadu seama ca nu fusese nimeni. Nu era absolut nimeni langa el si nici in jur. Si totusi era sigur ca imbratisase un lepros.

Isi dadu seama ca fusese Hristos si acest lucru ii schimba viata si nu-l uita pana in ultima sa zi pe pamant. Compasiunea se naste din dragoste. Nu e un sentiment pur omenesc. E dumnezeiesc. Ca oameni ne aparam, nu ne expunem. Numai dragostea ne face sa ne expunem, pentru ca ea crede in minuni. Sau nu-i pasa de consecinte. Dragostea se raspandeste prin ea insasi. Cine poate intelege aceasta a ajuns la dragoste.

Un copil care se lovise, plangea. O fetita s-a dus sa-l mangaie si el s-a linistit. Mama ei a intrebat-o: „Ce i-ai facut de s-a linistit? Ce i-ai spus?” „Nu i-am spus nimic. L-am imbratisat si am inceput sa plang impreuna cu el”.

Iisus Hristos a venit sa reinstaureze dragostea in lume. A fost trimis de Tatal in via sadita de El, in lume. Si iata ca tocmai cei care ar fi trebuit sa-L primeasca mai bine, tocmai ei L-au respins. Si L-au respins chiar in numele credintei lor, pe care o intelegeau stalcit, desi ar fi avut toate motivele s-o inteleaga asa cum se cuvenea. De aceea li se trimisesera profetii ca sa-i pregateasca. In zadar fusese totul, precum pentru ei, in zadar Il trimisese si pe Fiul Sau. De aici amenintarea cu pedeapsa dezmostenirii: „Va da via altor lucratori, care Ii vor da roadele ei la vreme” (Matei 21,41).

Prin pilda aceasta Mantuitorul a facut inca una din numeroasele incercari de a deschide ochii ascultatorilor Sai contemporani, asupra felului cum trebuiau sa-I talcuiasca misiunea, si de a-i preveni asupra consecintelor care ii asteptau daca nu i-o vor intelege. Ca sa-i convinga ca asa va fi, le-a dezvaluit profetic ceea ce vor face cu El, poate in speranta ca macar in timpul implinirii profetiei se vor trezi, sau dupa aceea.

Ce s-a intamplat, stim. Profetia despre trimiterea Sa la moarte s-a implinit. Dar s-au implinit si cuvintele din urma: via a fost data altora. Crestinismul a parasit aria stramta a geografiei si a istoriei in cadrul carora a fost pregatit si unde a aparut, si din provincial a devenit universal.

El a fost dat neamurilor care L-au recunoscut pe Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu si drept Mesia cel promis, si care au recunoscut in jertfa si invierea Sa un act de rascumparare si impacare intre oameni si Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in vecii vecilor.

IPS Antonie Palamadeala
Talcuri noi la texte vechi,

Editura Sophia

Cumpara cartea „Talcuri noi la texte vechi”

CrestinOrtodox

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.