Ce înseamnă că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă ?”

 În multe rânduri, liderii evreilor s-au împotrivit vehement lui Iisus, pentru faptul că făcea vindecări sâmbăta, lucru care, spuneau ei, nu era permis de Lege, care cerea un repaus total în această zi și că vindecările erau permise doar în celelalte șase zile ale săptămânii (Luca 13, 14). Afirmația Mântuitorului, că sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă (Marcu 2, 27), a fost făcută atunci când ucenicii Săi s-au oprit într-un lan de grâu și au smuls câteva spice pentru a-și potoli foamea. Chiar dacă lanul de grâu nu le aparținea, Legea lui Moise permitea străinilor și călătorilor să mănânce din recoltele altora, cu condiția să nu ia nimic cu ei (Deuteronom 23, 24-25). În această situație, fariseii se dovedeau a fi așa de orbi, încât negau omului unul dintre drepturile sale fundamentale, acela de a mânca pentru a trăi.

Pentru combaterea acestei idei eronate, Iisus invocă, pentru început, un precedent: într-o situație critică, preotul Ahimelec, care avea în grijă sanctuarul de la Nobe, i-a permis lui David să mănânce din pâinile sfințite (pâinile punerii înainte), împreună cu oamenii săi, cu toate că era scris în legea iudeilor că doar preotul putea să le mănânce (I Regi 21, 1-6). Ceea ce vrea să spună Iisus este aceea că nevoia umană are prioritate în fața legii ceremoniale. Este relevant faptul că, în interpretarea tradițională, incidentul din viața lui David avusese loc într-o zi de sâmbătă, ziua în care, potrivit cărții Levitic, pâinile vechi erau înlocuite și mâncate doar de către Aaron și fiii săi, că acestea sunt sfinţenie mare pentru ei din jertfele Domnului (24, 8-9).

Care era rostul sabatului?

Dar Mântuitorul merge și mai departe, invocând un precedent anterior mult mai relevant. Sabatul a fost instituit de Dumnezeu. Dar care a fost rostul instituirii ei? Temeiul consacrării unei zile lui Dumnezeu se găsește în cartea Facerea, unde se spune că Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Sale în ziua a şaptea, pe care a sfinţit-o şi a binecuvântat-o (Facerea 2,2-3). Din punct de vedere etimologic cuvântul sabbath, înseamnă „a se odihni”, „a înceta lucrul”. Instituirea sâmbetei a avut drept scop, pe de o parte, adorarea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, i s-a cerut omului să lucreze modelul Creatorului său, să se odihnească în ziua a șaptea.

Prin respectarea acestei zile se urmărea, în acelaşi timp, consolidarea şi păstrarea credinţei în Dumnezeu. Serbarea zilei de sabat avea două aspecte: oprirea oricărui lucru, chiar şi pentru străini și rezervarea acestei zile preocupărilor spirituale. Ziua de sabat era rezervată exclusiv lui Dumnezeu. De aceea, era considerată drept o zi de petrecere spirituală cu Dumnezeu, zi de desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul (Isaia 58, 13), căci prin participarea la adunarea sfântă, credinciosul îşi afla desfătarea sa în Domnul (Isaia 58, 14).

Exagerări în serbarea sâmbetei

Cu trecerea timpului, stricteţea respectării sabatului s-a accentuat progresiv, ajungându-se uneori la exagerări. Conform tradiţiei iudaice, interdicţiile impuse iudeilor cu privire la sabat ajungeau la 39. Printre acestea se număra şi interdicţia de a se deplasa pe o distanţă mai mare de 2000 de coţi în ziua de sabat. Evreii au suferit adesea din cauza exagerărilor impuse de cei care interpretaseră Legea lui Moise, cu privire la sabat. Astfel, în timpul Macabeilor, când iudeii au fost atacaţi de armatele lui Antioh al IV-lea Epifanes, au fost ucişi foarte mulţi dintre ei, pentru că, fiind zi de sabat, nu au putut răspunde cu armele la atacul duşmanilor (I Macabei 2,36-38). Acordând o exagerată importanţă repausului fizic, ei n-au înţeles întotdeauna sensul spiritual  al odihnei. Scopul încetării activităţii fizice era de a face din ziua a şaptea o zi de rugăciune, de aducere aminte de Dumnezeu şi de Legea dată de El. Adevăratul sabat bineplăcut lui Dumnezeu consta, de fapt, nu în a consacra o singură zi lui Dumnezeu, ci toate zilele, şi nu numai în abţinerea de la muncă, ci mai ales în abţinerea de la păcat.

Forma în care porunca respectării zilei de odihnă este prezentată în Deuteronom 5, 12-15 arată faptul că, în afară de cele menționate mai sus, sabatul era reglementat și pentru odihna celor care aveau nevoie de ea, după prestarea unei munci grele: ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti şi tu.

Sâmbăta, ziua bucuriei omului, în Domnul

Așadar, ziua de odihnă a fost instituită pentru om, pentru binele său, iar nu pentru vătămarea sa. Atât pentru binele său sufletesc, pentru a avea ocazia să participe la cultul divin, cel public și cel privat, cât și pentru binele trupului său, care are nevoie să se odihnească după muncă. Însă Dumnezeu nu a poruncit un repaus total, în sensul în care ajunsese să fie înțeles de către liderii religioși din vremea lui Iisus, ci erau permise acele lucrări necesare pentru confortul, sprijinirea și păstrarea vieții. Paradoxal este faptul că evreii aveau multe prevederi care cereau ușurarea animalelor de orice poveri și dezlegarea lor în ziua sâmbetei, dar se dovedeau foarte vehemenți împotriva oamenilor pe care Iisus îi elibera de neputințe în această zi. Tocmai pentru a nu se considera eronat că sâmbăta a fost creată pentru răul omului și doar pentru a-i impune anumite limite, Mântuitorul intervine și spune că sâmbăta a fost creată pentru om, ca acestuia să-i fie bine și, pentru aceasta, să-L slăvească pe Dumnezeu.

Doxologia