Femeile mironosițe – mărturii de credință și de dragoste creștină

Evenimentul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos este un moment solemn în istoria mântuirii; este un praznic al credinței, al bucuriei, al mântuirii și al dragostei, pentru că însăși dragostea lui Dumnezeu către noi „întru aceasta s-a arătat, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis în lume, ca prin El viaţă să avem” (I Ioan 4, 9). Praznicul Învierii este, deopotrivă, și un eveniment liturgic însemnat, un moment de o profundă și sublimă solemnitate spirituală, un prilej de rememorare a unor evenimente importante, o ocazie care cheamă la comuniunea în gând, în credință, în speranță și în iubire.

Învierea lui Hristos constituie și prilej de mărturisire. Îl mărturisim pe Hristos Cel înviat de fiecare dată când, în această perioadă, adresăm semenilor noștri mesajul-salut „Hristos a înviat!”, propovăduind și cultivând, în același timp, bucuria și frumusețea Învierii. Urmăm astfel, de aproape două milenii, exemplul martorilor care au participat, prin prezența lor, la evenimentul istoric al Învierii. Între acești martori, pe care tradiția bisericească îi amintește ca pilde de credință, de dragoste, de smerenie și de sinceră mărturisire, se numără și femeile mironosițe.

Femeile mironosițe în relatările celor patru evangheliști

În textul Evangheliilor Noului Testament, urmare împrejurărilor evenimentului Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, avem mai multe referințe cu privire la femeile mironosițe. Astfel, din cuprinsul Evangheliilor sinoptice, aflăm că, potrivit rânduielii, „în ziua întâi a săptămânii, adică duminică, au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie ca să vadă mormântul” (Matei 28, 1). Despre aceste două Marii, Matei amintește că se numărau printre cele „care urmaseră pe Iisus, încă din Galileea, slujindu-l” (Matei 27, 55). Alături de Maria Magdalena și de Maria, mama lui Iacov, Sfântul Evanghelist Marcu amintește în rândul femeilor mironosițe și de Salomeea (Marcu 16, 1), iar Sfântul Evanghelist Luca o adaugă și pe Ioana (Luca 24, 10). Sfântul Evanghelist Ioan amintește doar de Maria Magdalena (Ioan 20, 1). Prin urmare, între detaliile privind momentul Învierii Mântuitorului, evan­gheliștii nominalizează patru femei mironosițe: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salomeea, Ioana și spun că au mai fost „și altele împreună cu ele” (Marcu 16, 3; Luca 24, 10).

Pe seama mărturiilor scripturistice, Sfânta Tradiție mai amintește în grupul femeilor mironosițe pe Maria, Maica Domnului, pe Maria, sora lui Lazăr, cea care „ședea la picioarele lui Iisus când propovăduia El” (Luca 10, 39), pe Marta, sora Mariei, pe Suzana, care „slujea din avutul ei” (Luca 8, 3) lui Iisus și apostolilor Lui, și, nu în cele din urmă, pe Veronica, identificată ca fiind femeia cea cu scurgere de sânge care a fost vindecată de Mântuitorul (Matei 9, 20-22; Luca 8, 42-49) și cea care a așezat o mahramă pe chipul Mântuitorului Hristos în momentul în care Acesta ducea crucea către Golgota.

Acestea sunt numele celor nouă femei mironosițe, adică femei purtătoare de mir, despre care Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție amintesc că au venit la mormântul în care era pus Hristos spre a-L unge cu mirul adus. De asemenea, ele au fost primele care au găsit piatra răsturnată, deci care L-au aflat pe Hristos Înviat. Femeilor mironosițe Mântuitorul S-a arătat pentru prima dată și pe ele le-a trimis să propovăduiască marea veste a Învierii. Astfel, ele nu sunt doar purtătoare de mir, ci și purtătoare de credință, de dragoste și de veste bună, pentru că, în primă instanță, în sarcina lor a revenit propovăduirea veștii Învierii. Curajul lor a rămas ca mărturie a credinței în istoria mântuirii, iar bucuria pe care ele au avut-o când L-au aflat pe Mântuitorul înviat a devenit bucuria creștinilor veacuri de-a rândul. Sfântul Apostol Pavel numește bucuria „roadă a Sfântului Duh” (Galateni 5, 22), care se revarsă din însăși simțirea prezenței lui Dumnezeu (Romani 15, 13) și se descoperă în comuniune (I Tesaloniceni 2, 19-20), adâncind-o (II Corinteni 2, 3) și devenind rod al unității (Filipeni 2, 2). Pe drept cuvânt, bucuria femeilor mironosițe a devenit bucuria întregii creștinătăți și mărturie a învierii tuturor, întru bucuria și dragostea comunitară a Prea­sfintei Treimi.

Femeile mironosițe și pilda lor de pocăință, de credință și de smerenie

În Vechiul Testament, în referatul biblic al creației primilor oameni, bărbatul și femeia sunt particularizați prin doi termeni ebraici: și ișa. Cartea Facere, în capitolul întâi, amintește că Dumnezeu „a creat pe om (pe Adam) după chipul Său; după chipul Său l-a creat; a creat bărbat (iș) și femeie (ișa)” (Facere 1, 27). În teologia biblică recentă, s-a remarcat faptul că termenul ișa nu ar indica femeia, în raportul ei biologic cu bărbatul (), ci s-ar referi la „partea neîmplinită a Omului, la femininul său interior, la inconștientul dorin­țelor mereu expus la tentații, fără ca ele să fie conștientizate pe deplin” (Pr. Gheorghe Popa, Iubire și Lege, Iași, 2011, p. 23). În consecință, cei doi termeni ebraici amintiți dobândesc o simbolistică impresionantă: masculinul devine simbolul rațiunii, al logosului, al conștientului, în timp ce femininul ișa simbolizează sentimentul, partea afectivă din natura umană, incon­știentul. Somnul pe care Dumnezeu îl aduce lui Adam este momentul în care acesta din urmă o descoperă pe ișa, adică își descoperă partea emoțională, „simbolul femininului adânc al ființei sale” (Ibidem, p. 26). Această latură sensibilă a primilor oameni a fost ispitită, în Eden, de către șarpele cel viclean. De asemenea, după căderea în păcat, tocmai această latură afectivă se cere a fi „transfigurată și orientată spre lumina lui Hristos, pentru că afectivitatea reprezintă însuși mediul în care se realizează orientarea spre lumină” (Ibidem, p. 28).

Nu întâmplător am recurs la precizările de mai sus. Ele ne încurajează să observăm în femeile mironosițe atât niște personaje istorice, cât și, în chip simbolic, întreaga umanitate care vine în căutarea lui Hristos și care vede în Înviere bucuria veacurilor. Cu o credință puternică și cu o dragoste pe măsură, femeile mironosițe s-au apropiat de Hristos Dumnezeu, Căruia Îi oferă atât darul și jertfa scumpă a mirului, cât și smerenia, evlavia și pocăința lor, încă din prima parte a zilei. De aceea, ele au fost binecuvântate să-L afle pe Hristos Înviat și să se împărtășească din prezența Lui.

Împărtășirea cu Hristos nu trebuie privită însă ca un act istoric, redus la un anumit loc și la un anumit timp. Este necesar ca pocăința și smerenia să devină coordonate ale vieții creștine. Tradiția ne dă exemplul femeii care a uns cu mir pe Mântuitorul Hristos și care, apoi, s-a numărat printre mironosițele care au mers la mormântul lui Hristos, semn că smerenia și credința ei nu s-au oprit la episodul din casa lui Lazăr, ci au devenit coordonate ale existenței ei.

Ne rugăm ca Patruzecimea Praznicului Învierii Mântuitorului și serbarea femeilor purtătoare de mir să aducă bucuria în sufletele tuturor creștinilor și, odată cu această bucurie, să cultive și responsabilitatea căutării, urmării și propovăduirii lui Hristos. Numai în acest fel, mărturisirea Învierii, prin mesajul: „Hristos a înviat!”, atât de familiar tuturor creștinilor, își va găsi rezonanța într-o viață creștină curată și virtuoasă, în care pocăința se împletește cu credința, iar mărturisirea devine rod al bucuriei și al comuniunii.

Ziarul Lumina

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.