Cum sa potoliti setea de iubire

Foarte mulţi dintre cei care se gândesc la sinucidere sunt nemulţumiţi de relaţiile lor cu lumea. Cunoaştem două formulări ale acestei nemulţumiri. Prima este: „Lumea este rea, oamenii sunt răi.” Şi a doua: „Nu mă iubeşte nimeni şi nu sunt de nici un folos nimănui.”

Orice om are asemenea sentimente din când în când. Ele apar şi dispar. Dacă acest sentiment este permanent şi s-a transformat în convingere, este un semn al unei neputinţe sufleteşti. Este o problemă care se cere remediată.

„Lumea este rea, oamenii sunt rai”

Un tânăr care ni s-a adresat şi-a exprimat sentimentele în felul următor: „Mă voi zbate timp de cinci minute în laţ şi durerea va trece. Ducă-se la naiba această lume! Trăim într-un regat al degeneraţilor şi al ipocriţilor de tot felul…” Menţionăm faptul că durerea suportată timp de „cinci minute în laţ” va părea că ţine o veşnicie. Dar este o altă temă pe care o pot dezvolta experţii.

Tema noastră vrea să descopere de ce ajunge omul în conflict cu lumea. Răspunsul este simplu. Lumea din jur este oglinda stării noastre lăuntrice. Dacă în noi este întuneric – vedem doar întuneric peste tot. Dacă în noi este lumină – vedem doar lumină în jur.

Starea noastră temporară influenţează percepţia de moment a lumii din jur. Aşa cum caracteristicile noastre obişnuite definesc anturajul nostru constant. Un om bun are prieteni buni, un serviciu bun, copii buni, şi nu are atâtea divergenţe cum are o persoană dificilă. Un om rău va avea o altă viaţă şi un alt anturaj. El este convins că oamenii din jur sunt la fel de mincinoşi, lacomi, iubitori de plăceri şi orgolioşi, cum este el însuşi. Un proverb spune: „Un om rău nu crede că există oameni buni.”

Oameni buni totuşi există! Sunt foarte mulţi şi fiecare dintre ei este mai preţios decât un tablou de mare valoare. E puţin spus, pentru că nu există nimic mai frumos pe lumea asta decât un om bun! Cum să-i descoperim pe aceşti oameni?

Să schimbăm lumea în care trăim este uşor. Ea este oglinda noastră. Deci, trebuie să devenim aşa cum vrem să-i vedem pe alţii. In acest fel, vom împodobi lumea în culorile care ne plac. Dacă vom fi buni cu oamenii – vom vedea lumea bună. Dacă vom fi milostivi – o vom vedea milostivă. Dacă vom fi corecţi, atunci vom vedea lumea corectă.

Este lege. A verifica dacă funcţionează este foarte simplu. Fiţi timp de o zi aşa cum doriţi să-i vedeţi pe oamenii care vă înconjoară, apoi observaţi ce se întâmplă.
„Nimeni nu are nevoie de mine”

Iată o scrisoare pe care am primit-o: „De când mă ţin minte, am fost mereu nemulţumită de viaţa mea, am simţit mereu un gol lăuntric şi singurătate adânca. In prezent, am treizeci de ani, dar nu am nimic ce ar putea să mă bucure. Nu mi-am întemeiat o familie şi nu am copii. Nu am nici prietene. Am cunoştinţe care mi-au spus că nu fac nimic altceva decât să mă plâng de viaţă şi să am probleme. Eu m-am gândit că mă poate salva de singurătate vreun bărbat care va intra în viaţa mea, dar deja de vreo doi ani bărbaţii nu mă mai curtează. Mă cert foarte mult cu ai mei şi am început să o urăsc pe mama. Le doresc răul oamenilor din ce în ce mai des. De ce unii primesc totul în viaţă, iar alţii nu au nimic? Eu nu sunt mai rea decât alţii, sun o fată foarte frumoasă, am absolvit două facultăţi, citesc şi studiez mult. Dar nimeni nu îmi acorda atenţie şi nu am cu cine să schimb o vorbă.”

In această scrisoare nu se spune nimic despre lipsurile materiale. Aici se vorbeşte despre cel mai esenţial lucru – lipsa dragostei. De ce omul nu primeşte dragoste ?
De ce unii primesc mai multă iubire, iar alţii mai puţină sau aproape deloc ?

Răspunsul este simplu: primeşte mai mult cel care dă mai mult. „Dragostea aproapelui pentru noi stă în puterea noastră: ea depinde de puterea şi profunzimea dragostei noastre faţă de aproapele” – spunea Sfântul Varsanufie cel Mare. „Dacă vrem să inspirăm încredere, atunci să trăim drept; iar dacă vrem să fim iubiţi, atunci să iubim” – afirma Sfântul Isidor Pelusiotul.

Dacă vrem să învăţăm aceasta, trebuie să evităm pentru totdeauna negocierile fără rost din seria „tu – mie, eu – ţie”, obiceiul de a ne uita mai mult la ceea ce am primit decât la ceea ce am oferit noi înşine. Să nu negociem, ci să învăţăm să IUBIM. Iar dragostea „nu caută ale sale”. Cel ce iubeşte se gândeşte mai mult la altul decât la sine. Imi veţi spune că este mai avantajos să te gândeşti la tine însuţi. Citiţi din nou scrisoarea acestei femei. După cum observaţi, ea se gândeşte la sine. A spus cumva că este fericită? Puteţi afirma că este avantajată?

A iubi este fericire. Este ceea ce nu vă ajunge. Dragostea altor oameni faţă de voi nu va putea substitui dragostea voastră proprie. Când veţi învăţa să iubiţi, veţi fi plini de dragostea voastră şi veţi primi dragostea celor din jur; totuşi dragostea pe care o purtaţi va fi mai preţioasă în ochii voştri. Vă voi spune un secret – am venit în această lume ca să învăţăm să iubim…

Cum învăţăm să iubim ?

Trebuie să începem cu fapte mici – cu lucruri bune, săvârşite dezinteresat, numai pentru a învăţa să iubim. Sfântul Ambrozie de la Optina spunea: „Dacă vezi că nu ai
dragoste şi vrei să o ai, fa faptele iubirii, deşi Ia început fără iubire. Dumnezeu va vedea dorinţa şi străduinţa ta şi va sădi în inima ta iubirea.”

Pentru a atinge culmile iubirii, trebuie să-ţi schimbi viaţa. Egoismul care contracarează dragostea se ţine de obiceiurile noastre proaste. Minciuna, lenea, lauda de sine, obiceiul de a judeca, mânia, lăcomia şi zgârcenia, şi celelalte patimi – toate acestea ne încurcă să iubim, de ele trebuie să scăpăm. Cele zece porunci ne-au fost date pentru a îndepărta obstacolele din calea iubirii…

Există situaţii grave: când omul are probleme legate de aspectul fizic sau de sănătate care sunt, aşa cum consideră, cauza singurătăţii şi respingerii sale de către alţii. Un tânăr ne-a scris: „Nu am sănătate, prieteni şi nici serviciu… Am împlinit deja 23 de ani… Cred că nimic nu-mi va reuşi. Voi suferi de unul singur şi îi voi chinui pe cei din jur.

Apropo, din acest motiv nu am nici o legătură cu lumea (nu am avut niciodată prieteni) şi mă strădui să evit orice întâlnire cu rudele mele. In ceea ce priveşte sănătatea, vreau să menţionez unele dereglări de ordin andrologic şi urologic care mă pot priva pe viitor de posibilitatea de a avea copii.” O tânără căsătorită suferă din cauza aspectului său fizic: „Nu am avut niciodată prieteni. Am defecte care îi dezgustă pe cei din jur. Din copilărie, am suportat batjocură şi ironii la adresa mea. Şi, bineînţeles, am crescut total neîncrezătoare în mine. Sunt atât de singură, încât mi-e foarte greu.”

Am constatat anterior că oamenii au nevoie mai mult de dragostea noastră. Dragostea este deficitară în această lume. Nu au nevoie de aspectul nostru fizic, nici de sănă
tatea noastră. Nici banii nu valorează atât de mult cât valorează dragostea.

Prin urmare, nici problemele de sănătate, nici neputinţele nu sunt o piedică în calea iubirii noastre pentru ceilalţi şi a celorlalţi pentru noi. Chiar şi o persoană cu handicap, oricât de grav ar suferi, este înzestrată cu iubire la fel ca una sănătoasă, iar dacă ea rabdă cu smerenie neputinţa sa – atunci va dobândi şi mai multă dragoste.

Cunosc o bătrână care stătea imobilizată la pat de câţiva ani. De obicei, când un om suferă de mult timp, cunoscuţii se îndepărtează de el. Mai ales, pentru că sunt foarte mulţi care vor să primească, nu să ofere. Cu toate acestea, ea era vizitată în toţi aceşti ani de o mulţime de lume. Pare că omul îşi sacrifică timpul, nervii, ca să-şi facă datoria grea de a vizita un bolnav. în cazul dat însă e altceva: el pleacă bucuros, luminat şi plin de puteri din casa bătrânei. Şi toate astea le are datorită unei persoane imobilizate la pat şi fără vlagă.

Cum e posibilă această minune? Pentru că femeia nu se întrista, ci se dăruia oamenilor, aşa cum o făcea şi atunci când era sănătoasă, îi susţinea pe oameni cu căldura şi rugăciunile sale. Reiese că, dimpotrivă, ea îi susţinea pe cei sănătoşi. Ce este uimitor în aceasta? Noi irosim puteri pentru plăceri şi diverse fleacuri, dar ea nu-şi irosea puterile, ci, suferind cu răbdare, le-a înmulţit. A fost petrecută la mormânt de sute de oameni care au rostit cuvinte de recunoştinţă şi pline de dragoste pentru răposată…

Să învăţăm să dăruim. Oricâte probleme aţi avea, s-ar putea ca oamenii să aibă nevoie de voi mai mult decât de o persoană sănătoasă, frumoasă şi bogată.
De la cine să primim ?

Probabil, problema comună a tuturor celor care se află în conflict cu lumea constă în faptul că încearcă să-şi potolească setea de iubire cu ajutorul oamenilor. Când am menţionat anterior că trebuie să iubim, nu să aşteptăm să fim iubiţi de alţii, nu am specificat care este sursa acestei iubiri. De unde luăm iubirea, pentru a o putea dărui altor oameni ?

Ei bine, dragostea provine întotdeauna de la Dumnezeu Care este iubire. Totuşi, scopul final al omului trebuie să fie descoperirea lui Dumnezeu, Care este dragoste adevărată, nu obţinerea satisfacţiilor imediate.

Pentru că, aşa cum spunea un drept în pragul morţii, care văzuse multe în viaţă: „suntem cu toţii fiinţe inutile şi nu trebuim nimănui decât lui Dumnezeu”.

Adevărul este crunt. El însă vindecă şi ne direcţionează pe calea cea dreaptă.

Da, există în om un dor de dragoste desăvârşită, pe care o are doar Cel Ce ne-a creat pe noi. Din greşeală, noi căutăm această dragoste la oameni, dar nu o vom găsi niciodată. Niciodată şi nimeni dintre oameni nu ne va iubi aşa cum dorim noi în adâncul inimii noastre!

Prietenii se vor îndepărta de noi în favoarea partenerilor lor de viaţă. Iar iubiţii noştri, în caz de moarte subită, îşi vor reface viaţa cu alte persoane dragi. Dar şi pe ei, ca şi pe noi, îi vor iubi cu dragoste nedesăvârşită. Aşa cum orice om este imperfect, astfel şi dragostea sa este bolnavă, fiind acoperită de rănile osândirii, minciunii, mândriei, lăcomiei, poftelor trupeşti şi ale altor patimi…

Doar dragostea lui Dumnezeu ne poate împlini sufleteşte. Cu cât vom conştientiza mai rapid acest lucru, cu atât vom irosi mai puţine puteri şi timp în goana după obiective inaccesibile, cu atât vom fi dezamăgiţi mai puţin.

Dumnezeu ne compensează pentru lucrurile şi avantajele pe care nu le-am primit de la părinţi. Dacă părinţii nu ne-au învăţat să iubim şi să fim iubiţi, noi, pe de o parte, suntem privaţi în comparaţie cu cei care au primit aceasta fără efort. Pe de altă parte, avem un stimul puternic pentru căutarea adevărului şi restabilirea deplinătăţii proprii.

Este un dar scump al lui Dumnezeu. Dacă nu primim dragoste de la oameni, noi avem un stimul mai puternic să ne folosim de iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu avem posibilitatea să bem apă de Ia robinet, noi căutăm şi aflăm un izvor infinit şi curat.

Să mergem cu sufletul rănit la acest izvor şi să deplângem acolo toate greşelile şi durerile noastre, şi, aşa, vom afla ce este dragostea adevărată…

Astfel, pentru că am găsit ceva preţios, vom înceta să suferim pentru cele mici. Deşi chiar şi pe cele mici vom fi în stare să le primim.

DMITRY SEMENIK

Ce faci cand nu mai vrei sa traiesti,

Editura Sophia

Cumpara cartea „Ce faci cand nu mai vrei sa traiesti’

CrestinOrtodox

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.