Categorie: Predică

Copiii la Biserica! Copiii la Dumnezeu! – Predică la Intrarea Maicii Domnului in Biserică

intrarea-maicii-domnului-in-bisericaSărbătoare mare astăzi, iubiţii mei, sărbătoare mariană; adică o sărbătoare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care potrivit credinţei noastre cuvine-se să fie cinstită. Şi este cinstită Preasfânta noastră. Pentru că nu este doar o femeie, doar o sfântă; este mai presus de profeţi, de patriarhi, de apostoli, de cinstitul Înaintemergător, de îngeri şi de arhangheli, mai presus de orice creatură raţională. După Hristos, după Sfânta Treime, vine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea mai minunată şi mai frumoasă creatură şi lauda neamului omenesc. „Presfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi păcătoşii!” (Pavecerniţa Mare). Trebuie să avem o mare evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Astăzi sunt Intrările ei. Ce înseamnă „Intrări”? Trebuie să explicăm asta.

***

Nimeni, iubiţii mei, nu s-a născut din stâncă. Dumnezeu ar fi putut să poruncească ca omul să iasă din stâncă. Şi oare nu din stâncă iese o floare sau un copac? Dar atotînţelepciunea Lui a hotărât ca omul să se nască din bărbat şi din femeie, din unirea lor, din sfântul aşezământ al Nunţii. Aşadar, după cum toţi oamenii au părinţi, aşa şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar părinţii ei cine au fost? Tatăl ei se numea Ioachim, iar mama Ana. Aceştia au fost părinţii.
Părinţi foarte evlavioşi. Dar aveau un necaz. Care? Că anii treceau şi nu năşteau copii. Erau trişti. Îl rugau pe Dumnezeu să le dea un copil şi făcuseră promisiunea să i-L închine. Şi Dumnezeu a auzit rugăciunea lor. Şi iată Ana a rămas însărcinată. După nouă luni a născut o fetiţă drăgălaşă pe care au numit-o Maria; un nume care avea să rămână nemuritor în istoria omenirii. N-au ţinut-o pe Maria lângă ei. Când s-a făcut de trei ani, spune Tradiţia Bisericii, au condus-o la Templul din Ierusalim potrivit promisiunii lor. Acolo au preluat-o preoţii, iar Arhiereul Zaharia a dus-o în Sfânta Sfintelor, unde doar arhiereului îi era îngăduit să intre o dată pe an. În Templu, Preasfânta noastră a rămas doisprezece ani şi era hrănită mai presus de fire de către Arhanghelul Gavriil.
Când copila s-a făcut de cincisprezece ani, preoţii au încredinţat-o logodnicului Iosif. Aşa a venit în Nazaret şi acolo s-a întâmplat cealaltă minune: „Îngerul cel mai întâi-stătător din cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te!” (Imnul Acatist); Gavriil i-a vestit că va naşte fără sămânţă bărbătească, într-un mod dumnezeiesc şi mai presus de fire pe Mântuitorul omenirii, pe Împăratul lumii, „a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit” (Simbolul de Credinţă; Luca 1, 33).

***

Acesta este istoricul şi importanţa „Intrărilor”. Ce ne învăţă? Trei învăţături.
Prima. Am văzut că părinţii Presfintei nu aveau niciun copil şi erau trişti şi-L rugau pe Dumnezeu. Şi s-au bucurat mult când Ana a rămas însărcinată şi încă mai mult când a născut pe unicul ei copil. Întreb: Se întâmplă astăzi aşa ceva? Ei, până la unul sau cel mult doi copii, da. Mai departe, nu. Generaţia noastră nu mai vrea astăzi copii. Se tem bărbaţii ca nu cumva soţia să rămână însărcinată. Şi ca să nu rămână, uneltesc mijloace şi metode care nu se zic. Decade omul la un nivel mai prejos decât al animalelor. Tremură, ca nu cumva să răsară în cele dinlăuntru ale mamei floarea; pentru că cea mai frumoasă floare este copilul, floarea cerului; „floare din rădăcina lui Iesei”, nu cântăm despre copilul Iisus? (Catavasiile Naşterii Domnului). Acum însă, imediat ce răsare floarea, bărbatul se întristează, femeia se întristează; şi-aleargă la medici şi fac avort, adică o omoară, o ucid! Asta este cea mai mare crimă. Dacă omori pe cineva mare, poate că ţi-a dat vreun motiv. Dar acest copil mic, care este în cele dinlăuntru, ce rău a făcut? Este ce mai nevinovată fiinţă. De aceea, cine ucide un copil – zice un filosof rus – Îl ucide pe Hristos! Femei, dacă aţi căzut în păcatul acesta şi aţi ucis copii, nu vă folosesc nimic – nici lumânări, nici făclii, nici prescuri. Este absolută nevoie să vă duceţi să vă mărturisiţi, să vă spuneţi păcatele voastre şi să primiţi iertare. Aşadar, „Intrările” ne învaţă că familiile nu trebuie să facă acest mare păcat, care se numeşte paza de a face copii, ci să aducă pe lume copii câţi le dăruieşte Dumnezeu.
Ce altceva ne învaţă „Intrările”? Ce-au făcut părinţii Fecioarei? L-au dus pe copilaşul lor la Templu. Asta trebuie să se întâmple şi astăzi. Eşti tată? Eşti mamă? Copilaşul să-l duci la biserică. Să îi obişnuieşti mânuţa să facă semnul crucii. Să îl obişnuieşti să îngenuncheze şi să se roage. Limba lui să înveţe să rostească numele dumnezeiesc. Primele cuvinte pe care le va învăţa să fie „Dumnezeu”, „Hristos”; „tată” şi „mamă” şi „bunică”, acestea sunt în al doilea rând. Şi în duminici, mama să-şi scoale copiii pentru biserică. În anii de demult se trezeau copiii şi mergeau la biserică; şi ascultau Evanghelia şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine. Acum? Nimic! Dorm ca animalele. Şi în biserică nu se găseşte nici măcar un copil, ca să ridice sfeşnicul. Pentru asta e nevoie de grijă.
Aşadar, primul: Femei, nu faceţi marea crimă a feririi de a naşte copii, a pruncuciderii. Al doilea: Părinţi, duceţi-i pe copiii voştri la biserică. Şi a treia învăţătură care este? Dacă am să v-o spun, mă veţi asculta? Intrările Preasfintei noastre ne învaţă: Din copiii pe care-i veţi naşte, un copil să-L închinaţi lui Dumnezeu! Asta este cea mai bună închinare, asta este cea mai mare lumânare. Părinţii Preasfintei nu l-au ţinut pe copilul lor pentru ei. L-au închinat lui Dumnezeu. Acum, care-şi închină copilul lui Dumnezeu, să se facă preot, să se facă monah? Cine-şi dă o fetiţă să devină misionar şi să se consacre lui Dumnezeu? Sau să devină asistentă sau învăţătoare sau profesoară, ca să slujească lui Dumnezeu? Dacă se întâmplă aşa ceva, încep ca bocitoarele. Dar voi să consideraţi cinste şi binecuvântare a-I da lui Dumnezeu pe unul din copiii voştri. Să spuneţi: Pe acest copil îl închin să devină într-o zi preot al Celui Preaînalt, propovăduitor al Evangheliei, misionar. Este mare lucru ca una din fetele voastre să iubească nu doar un bărbat, ci pe Acela care este Mirele cel frumos al Bisericii. Să fiţi încredinţaţi că mulţi vă vor ferici.

***

Iubiţii mei, acestea sunt învăţăturile acestei sfinte sărbători, care poate fi caracterizată ca o zi de sărbătoare a copilului. Nişte contestatari ai credinţei creştine – statul e ateu! – au luat radiera diavolului şi şterg sărbătorile bisericeşti. În locul lor adoptă noi sărbători. Şi auzi: când au sărbătoarea mamei, când au sărbătoarea copilului, când au sărbătoarea cutăruia, când a celuilalt. Numai sărbători sunt; şi lovesc astfel în credinţa creştină. Astăzi, Biserica noastră, care pe toate le-a rânduit cu înţelepciune, aminteşte că Preasfânta s-a dus în Templu copilaş de trei ani. Aşadar, poate să fie considerată şi ca sărbătoare a copilului. Din nefericire însă, ateii şi necredincioşii, care ne guvernează, vor să desfiinţeze aceste frumoase sărbători, în care se sărbătoresc toate marile evenimente.
De aceea, părinţi, nu fiţi neglijenţi. Vă rog, ascultaţi-mă. Copiii voştri la biserică! Copiii voştri la Dumnezeu! Nu m-ascultaţi? Luaţi aminte, primii care vă veţi căi veţi fi voi. Pentru că dacă va înceta să fie cultivată în copii şi în tineri credinţa în Dumnezeu, societatea se va transforma în junglă. Fără Dumnezeu, toate crimele sunt îngăduite; şi furturi şi necinstiri şi ucideri şi orice rău. Copiii care nu cred, copiii care nu merg la biserică, copiii care nu se spovedesc, copiii care nu se împărtăşesc, copiii care nu-L ascultă pe Dumnezeu, vor deveni criminali; se vor umple închisorile. Şi voi veţi plăti scump, în nepoţii şi în strănepoţii voştri, indiferenţa aceasta faţă de copiii voştri.
Copiii la biserică! Doar aşa există nădejde să se creeze o altă lume mai sănătoasă, o nouă societate mai omenească, o patrie creştină, care va deveni din nou lumină şi călăuză omenirii.

† Episcopul Augustin

Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, a fost ţinută în Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae Αμμοχωρίου, Florina, pe 21.11.1986

Reclame

PREDICA LA DUMINICA A XXVII-A DUPA RUSALII

Tamaduirea femeii garbove

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Vrednicilor de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Primeasca in bucurie inima noastra si astazi, la incununarea dumnezeiestii liturghii, mai intai cuvantul, si apoi, pentru cei pregatiti, trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Parintelui Ceresc, intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. In aceasta asezare si vibratie duhovniceasca, sa ascultam si sa primim acum dumnezeiescul cuvant.

“In vremea aceea – atunci ca si astazi – invata Iisus intr-una din sinagogi sambata. Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat, si slavea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! Iar Domnul i-a raspuns si a zis: Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei? Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El” (Luca 13, 10-17).

Preaiubitilor,
Sa cugetam impreuna la cuvantul ascultat. Acum si aici, ne simtim intru acel Astazi dumnezeiesc al lui Iisus, Dumnezeu si Om, acolo, in acel loc sfintit de El. Caci unde este El e sfant. El a sfintit si sfinteste totul. Si, intrand, ochii I se indreapta catre sarmana femeie garbova, una dintre “acesti prea mici frati ai mei”, cum ii numeste Mantuitorul pe toti sarmanii lumii. Si noi, la randul nostru, ar trebui sa nu ne tulburam, sa nu slabeasca, ci sa creasca iubirea noastra atunci cand, mai ales in biserica, am vedea pe cineva bolnav; garbovit intr-un fel. Indeosebi acolo sa se indrepte ochii nostri. Un Parinte al Bisericii, Grigorie Sinaitul, spune cum sa birui in tine mandria, iutimea: indeosebi prin barbatie si mila. Unind barbatia (puterea) cu mila, vei invinge mandria si iutimea.

Acolo, Iisus cautand, cu puterea si mila Lui – insusiri dumnezeiesti rasadite si in noi, ca virtuti – Isi indreapta ochii catre ea, o cheama si rosteste: “Femeie, dezlegata esti de neputinta ta”, Isi pune mainile asupra ei. Si prin mainile Lui, prin puterea Lui – caci putere iesea din El si vindeca pe toti care erau in fata Lui – ea se dezleaga; se indreapta si priveste cu uimire in sus, spre El, spre Cel de sus coborat la cei de jos. Sa simtim si sa traim aceasta taina a tainelor! Caci aceasta este Calea: de sus, de la Dumnezeu coborand la noi, ca noi sa ne inaltam catre El. Parca nu te poti opri sa rostesti un cuvant, atat de scump, de adanc talc, al sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descopera in coborarea la cele smerite”. Iar cele smerite prin El se inalta.

Iubitilor, sa incercam sa fim asa cum adancul din noi o cere, sa fim in consens cu Hristos (pentru ca El e Sensul). Psalmistul striga, rugandu-L pe Dumnezeu: “Arata-mi calea pe care voi merge!”. El e Calea. El e Sensul. Toti cautam absolutul. Dar absolutul e numai in Dumnezeu. Il cautam acolo unde nu este; cautam sensul acolo unde nu este. Lumea, nu ea isi da sensul. Lumea nu poarta in ea vesnicia, existenta fara de inceput si fara de sfarsit. Ne-a dat Dumnezeu sa fim fara de sfarsit, sa avem si noi parte de vesnicie, dar nu suntem fara inceput. Tragismul demonului acesta a fost: in orgoliul lui vrand sa fie in locul lui Dumnezeu, Lucifer, purtatorul de lumina, s-a trezit deodata ca nu e fara inceput: “Era un timp cand nu era”. L-a adus si pe el Dumnezeu – ca pe toti ingerii, ca si pe noi – de la a nu fi la a fi. Cum stim cu totii ca in urma cu un timp nu eram. Fiecare din noi a inceput sa existe printr-o chemare. Asadar, nu in noi e sensul. Cum tu dai sens, rost fiecarei zidiri pe care o infaptuiesti, asa da Dumnezeu sens Zidirii Sale, tie; despartit de El, ramai fara sens. Numai cu El cunosti calea pe care sa mergi.

Acum, Hristos – care a luat toate ale noastre pentru ca pe toate sa le vindece, care “S-a facut pacat pentru noi”, luand Crucea, durerea pacatului, ca sa biruie pacatul si moartea – traia durerea sarmanei garbove. De aceea s-a indreptat cu ochii catre ea. Vedeti, de optsprezece ani suferea. Ceva mai inainte Mantuitorul vorbise de cei optsprezece peste care cazuse atunci un turn, si se zdrobisera. Numarul 18 inseamna de trei ori cate sase. Si numarul sase, in talcuirea celor vechi, e numar defectibil. Deci de trei ori cate sase arata cat de dramatica era caderea femeii garbove.

Garbovirea, starea aceasta ultima, de a nu putea privi in sus!, de a se fi schimbat in tine sensul gravitatiei. Pentru ca in pacat, cum spun Parintii, gravitatia isi schimba sensul de la Dumnezeu (aceasta este adevarata noastra gravitatie) catre tine insuti, catre eul tau, catre pamant. Nu ca pamantul nu are in el tot taina dumnezeirii; dar e blestemat, din pricina pacatului insuflat de demon si savarsit de om, prin varsare de sange: “Blestemat este pamantul din pricina pacatului tau” (Facerea 3, 17). Si atunci, privirea in jos e caderea din sensul existentei tale. De aceea demonul e simbolizat prin sarpe, care se taraste pe pamant, cum a fost pedepsit: “Pe pamant te vei tari, cu pamant te vei hrani” (Facerea 3, 14). Atunci, foamea de pamant a omului, foamea de cele de jos e foamea de pacat; si pacatul e painea demonului. Adam a pus un fel de nou inceput existentei, spun Sfintii Parinti, cu privirea aceasta in jos – in pacat, stricaciune si moarte.

Intelegem, astfel, durerea lui Iisus pentru privirea noastra in jos. El o dezleaga, si femeia priveste in sus. Si toti se bucura. Unul singur nu se bucura in clipa aceea (si ramane singur): mai-marele sinagogii. Un mai-mare al sinagogii, ca si Iair, de mai inainte, a carui fetita, de doisprezece ani, murise. Si acolo numarul este semnificativ: doisprezece – de doua ori cate sase. Aici, parca mai grav, de trei ori. Dar, de unde Iair vine si se pleaca inaintea Mantuitorului, acesta se impotriveste, desi nu indrazneste sa-I spuna de-a dreptul Mantuitorului, ci vorbeste la plural, adresandu-se multimii: “Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze. Venind, deci, in acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei”. Sarmanul… Vindecarea, pentru el, era un fel de munca, un fel de lucru; un fel de munca sub blestem. Iar Iisus venise sa ridice blestemul, sa vindece. Era zi de sambata, si sambata era ziua odihnei. Dar Iisus spusese si acel cuvant: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna!”.

Sa luam aminte: S-a odihnit Dumnezeu la incheierea zilelor Creatiei. Dar odihna lui Dumnezeu – si noi intelegem – nu e somn. Nu e somnul lenesului – cum va spune un Parinte, nu e nici macar somnul ostenelilor. Ci odihna e pacea unui fapt implinit. Era odihna zilelor Creatiei, si la sfarsitul fiecareia din ele, cum spune Scirptura: “a vazut Dumnezeu ca este bine” – ca este frumusete. Si zidindu-l pe om, a zis Dumnezeu ca “toate sunt bune foarte”. Apoi a statornicit in poporul lui Israel: “Sase zile sa-ti implinesti osteneala ta. Iar ziua a saptea e ziua Domnului”.

La acest cuvant, rogu-va, cu luare aminte cercetand, sa acultam si sa intelegem. Traducerea, talcuirea Vechiului Testament, trecerea in limba noua a fiecarui neam, s-a facut din doua surse. Izvorul e unic: Vechiul Testament din limba ebraica. Dar, in curgerea vremii, petrecand poporul evreu in robiile asiriana si babiloniana, iar in timpul imperiului lui Alexandru Macedon raspandindu-se si ajungand in alte tari, dupa sute de ani au mai uitat limba stramosilor.

Limba ebraica veche – pastrati acest cuvant si talc – nu avea decat consonante: b, p, c, d, g, si altele. Si nu reuseau ca sa puna vocalele la locul lor, sa le lege. Sa dam un exemplu: consonanta d, consonanta b si consonanta r; cuvantul astfel format era tradus fie dabar (introducand vocala a) – care inseamna cuvant, fie deber (introducand e), care inseamna ciuma. In loc de cuvant, ciuma! Trecem acum la cuvantul rostit de Mantuitorul, cand L-a ispitit demonul si I-a zis, dupa patruzeci de zile de post: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, porunceste pietrelor acestora sa se faca paini”. Mantuitorul i-a raspuns atunci: “Scris este: Nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”. Dar in textul vechi este scris: “Nu numai cu paine… ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”. Deci, in textul ebraic lipseste “cuvantul”.

Si pentru ca iudeii mai uitasera limba – indeosebi cei din Alexandria, oras mare al imperiului elenist, intemeiat chiar de Alexandru Macedon –, pentru ei s-a tradus cuvantul lui Dumnezeu, al Vechiului Testament, in limba greaca. Au fost adusi de la Ierusalim, de la cele douasprezece semintii ale lui Israel, cate sase barbati, deci saptezeci si doi de barbati, care au tradus Vechiul Testament in intregime, cam pe la anii 200 inainte de Mantuitorul Hristos. Si asa a aparut Septuaginta, adica Vechiul Testament al celor saptezeci de barbati. Si tot Rasaritul crestin, ortodocsii, au tradus Biblia Vechiului Testament dupa Septuaginta. Ieronim a tradus pentru lumea latina, in secolul IV catre V, Vulgata, la inceput tot dupa Septuaginta (Psalmii, mai ales), dar mai apoi dupa textele ebraice (desi Fericitul Augustin i-a atras atentia). Si a ramas in Apus, pentru lumea catolica si protestanta, traducerea dupa ebraica, iar in Rasarit, in Bibliile noastre – dupa Septuaginta. Dar, ce ati observat? Mantuitorul insusi, cum a rostit cuvantul? – “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul…” – deci asa cum apare in Septuaginta. Mantuitorul, apostolii asa au tradus. Si asa am pastrat noi pana in ziua de astazi.

Ajungand aici, revenim la acel cuvant al mai-marelui sinagogii: “Sase zile sa lucrati, iar nu in zi de sabat. Sa nu lucrati!”. De unde rostea el cuvantul? Era fie din Levitic 23, 3, fie, mai ales, din Deuteronom 16, 8. In Bibliile protestante asa este scris: “Sase zile sa-ti implinesti lucrul tau, iar in ziua a saptea sa nu faci nimic”. Asa se incheie. Iar in traducerile franceza, engleza, germana: “nici un lucru”. In Biblia dupa Septuaginta, dupa care Mantuitorul insusi a citat cuvintele Vechiului Testament, citim asa: “Sa nu faci in acele zile nici un lucru, fara numai cele pentru suflet”. Am putea, oare, gasi tocmai in Biblie acest nihilism total? Nimic?

Aceasta este, insa, o drama a constiintei umane, pe care o regasim chiar in Evanghelia de astazi, la sarmanul, mai-mare al sinagogii. Mantuitorul lucra si ii vorbea in acest adevar deplin al existentei, asa cum se rostise si in Vechiul Testament: “cele ale sufletului”. Cand osteneala, munca noastra a cazut sub osanda, cand ea e patata de blestem, de suferinta umana (munca fortata si atatea forme ale robiei; moartea insasi, in cele din urma), atunci, o asemenea osanda a omului era oprita. Dar nu binele era oprit! Cum sa opreasca Dumnezeu cele pentru suflet? si pentru vindecarea lui si a trupului. Pentru aceea a venit sa lucreze Dumnezeu. Acuza la adresa Mantuitorului, cum citim in Evanghelia dupa Ioan, indeosebi aceasta era: ca dezlega sambata. Sambata devenise – pentru poporul evreu, se intelege – actul de referinta capital al Legii, al crezului. De aceea cautau sa-L invinuiasca si sa-L omoare. Dar binele este etern; Mantuitorul dezleaga constiintele, inima. El spune: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. Sa cugetam adanc la lucrul lui Dumnezeu, la actul creator al Lui, la actul binelui creator. Propriu-zis, in actul creator si de viata facator sta insasi fiinta binelui. Dumnezeu lucreaza, creeaza in timp, iubitilor.

Timpul unit cu actul creator si actul creator unit cu timpul – aceasta este tema capitala a Evangheliei de astazi! Timpul nu e un cadru fix – este intrarea vesniciei in Creatie. Astazi – numele timpului lui Dumnezeu, eternul acum intra intr-un inceput. El e inceputul, si prin el existam. Timpul e deodata cu zidirea, cu faptura, cu Creatia. Citim acum primul verset al Scripturii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (inceput si facere); la fel cu primul verset al Evangheliei dupa Ioan: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate printr-Insul s-au facut”. El e inceputul. Creand, a zis Dumnezeu: “Sa fie!”. Mantuitorul cand predica asa incepe: “Amin, amin zic voua…”; iar Amin inseamna “sa fie”. Iar noi incheiem orice rugaciune cu Amin. Amin-ul nostru e la sfarsit, un raspuns la sa fie al lui Dumnezeu.

Creatia intreaga, si fiecare din noi, existam prin acest “sa fie” al lui Dumnezeu. Si suntem ziditi dupa chipul Fiului unic al lui Dumnezeu. El este Chipul, Modelul nostru, Tatal fiind Protochipul. Si, fiind unicul Fiu al Parintelui ceresc, asa ne-a zidit si pe noi, ca sa fim fiecare un unic, o unicitate. Darul acesta uimitor al unicitatii!… Te cutremuri cand gandesti ca fiecare este un unic, fiecare este o noutate in lume. Nimeni nu e de prisos. Cu fiecare dispretuit, lovit sau ucis e mai saraca existenta. Fiecare cu un dar.

Si atunci, acest Sa fie, acest Da al lui Dumnezeu spus la inceputul Creatiei e rostit cu fiecare zamislire a unei fapturi umane. Cu fiecare din noi e un da al lui Dumnezeu, un Amin al lui Dumnezeu – “Amin, inceputul zidirilor lui Dumnezeu” (Apoc. 3,14).

Doamne, sa simtim ca odraslirea fiecaruia din noi a fost un “amin”, un “da” al lui Dumnezeu, un nou inceput, dumnezeiesc!… Asta o marturiseste, dupa Scripturi, si stiinta. Pentru ca stiinta e unul dintre cele sapte daruri ale lui Dumnezeu, pe care le rostim mereu, dupa Isaia 11, 1-3: duhul intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al tariei, al cunostintei, al dreptei credinte si al temerii de Dumnezeu. Fiecare, deci, existam prin acest “da”, in acest “astazi” al lui Dumnezeu, in acea bucurie a odihnei lui Dumnezeu, a implinirii. Si, odata cu acest “da” al lui Dumnezeu, iubitilor, intram in timp. Aceasta e sarbatoarea fiecaruia.

De aici, aceste doua ganduri: Intai – existenta e unita cu timpul si timpul cu existenta; Creatia cu timpul si timpul cu Creatia. Timpul e chemare. Esti chemat la existenta, prin aceasta afirmatie originara, aceasta lumina divina, sa existi cu timpul. Se dezvaluie aici chemarea adresata de Dumnezeu fiecaruia. Cutremurator! Si aici se afla raspunsul cu privire la rostul, la sensul existentei noastre. Pentru ca fiecare din noi este dator sa lucreze si sa raspunda la chemarea lui, la darul lui, cum intelegem din Pilda talantilor. Ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, sa urcam in nesfarsita asemanare cu El.

Sarbatoarea inseamna chemarea lui Dumnezeu. El e inceputul si El ma cheama la existenta. Iar timpul este durata intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu. Dar in aceasta durata eu lucrez. Caci “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”, a zis Iisus Hristos. Si in Iisus Hristos, cu Iisus Hristos eu lucrez. Aceste doua adevaruri negraite iti spun ce trebuie sa faci. Si nu stiu cine ar fi in stare sa dea alte raspunsuri, care sa le rastoarne. Fiind chemat sa existi, esti “cu timpul”, si timpul e unit cu zidirea ta. Iar tu trebuie sa umpli durata, timpul, cu lucrul tau, cu raspuns la chemarea lui Dumnezeu; raspuns la darurile pe care ti le-a facut tie Dumnezeu; si fiecaruia. De ce spune Scriptura: “sa lucrezi (in acea zi) numai cele pentru suflet”? – Ce a daruit Dumnezeu sufletului, constiintei, inimii noastre: valorile divine – iubirea divina, lumina divina. Iar luminii divine, ochiul luminii divine – credinta. Si celelalte virtuti: nadejdea, dragostea, bunatatea, pacea, indelunga rabdare, blandetea. Si fiecare a fost inzestrat cu o harisma proprie, ca unul sa devina slujitor al lui Dumnezeu, in felul lui: unul, ca medic, vindecand (cum Mantuitorul, Marele Medic, a vindecat femeia garbova si a inaltat-o, ridicandu-i privirea), altul sa devina invatator (si Mantuitorul S-a numit Invatator, si toata lumea asa I se adresa: “Invatatorule!”), altul iconomist (a pus pe om sa fie ca un iconom al Lui, peste daruri; si cum sa imparta bunatatile zidirii lui Dumnezeu pentru toti semenii lui, cei in lipsa, in suferinta), s.a.m.d.. Fiecare cum este chemat, asa sa lucreze.

Atunci, mai-marele sinagogii, stim ce a spus: “Sase zile sa lucrati, in acestea sa va vindecati, iar nu sambata”. Cand sambata era a binelui, dintru inceput, si a vindecarii in bine; prin Cel “prin Care toate s-au facut”! Si Iisus a raspuns, precum am auzit: “Fatarnicilor…” – tot la plural raspunde si Mantuitorul, din delicatete – “Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei?”. Mantuitorul trece mai adanc, chiar dincolo de Moisi si de Legea pe care o daduse Dumnezeu prin Moisi, la Avraam (in care cele trei religii – crezul crestin, mozaismul, islamul – isi au un fel de parinte, al neamurilor). “Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El”.

O, iubitilor, ascultam cuvantul asa rugand pe Dumnezeu, sa ne lumineze cum sa traim taina sarbatorii, evenimentul sarbatorii, evenimentul divin. Caci sarbatoarea dezvaluie un “astazi” al lui Dumnezeu. In fiecare duminica e sarbatoarea Invierii – Astazi al Invierii; si apoi, de-a lungul anului bisericesc, toate sarbatorile, cu feluritele intelesuri, intelegeri – Craciunul, Invierea, s.cl. Si fiecare sarbatoare reitereaza acest “sa fie” al fiecaruia, chemarea fiecaruia dintre noi de a lucra “cele pentru suflet”, sfintind timpul. Pentru ca sufletul este cununa omului, constiinta, unicitatea omului, si intreaga faptura o ilumineaza, o umple de lumina, de lumina adevarului. Orice gand, orice cuvant divin simti ca te infioara, te patrunde, te transfigureaza!

Am cugetat, dupa randuiala sfanta, pornind de la acel “sa fie” al fiecaruia, in Hristos, ca El este Amin-ul a tot omul din lume: incepi ziua, sfintind-o, cu Tatal nostru, apoi, din Ceaslov (cea mai bogata carte de rugaciuni a crestinului ortodox) – Ceasurile, niste slujbe anume randuite, ale Ceasurilor, punctand timpul, oriunde ne-am afla. Pentru ca cele randuite in Ceasuri – intai, al treilea, al saselea, al noualea – sunt troparele in legatura cu viata Mantuitorului, iubitilor. La ceasul intai: “Dimineata auzi glasul meu, Imparatul meu si Dumnezeul meu”. La ceasul al treilea ce eveniment a avut loc? – Pogorarea Duhului Sfant, la Cincizecime. Si e troparul: “Doamne, Cel ce pe Preasfantul Tau Duh in ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Il innoieste intru noi, cei ce ne rugam Tie”. Ceasul al saselea, asa cum citim in Ceaslov: “Cela ce in ziua si in ceasul al saselea pe Cruce ai pironit pacatul cel cu indrazneala facut de Adam in rai, si inscrisul greselilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”. Aici, gandesti ca Mantuitorul, pe Cruce fiind, a rupt inscrisul pacatelor noastre, blestemul nostru. Iar Ceasul al noualea, la trei dupa-amiaza: “Cela ce in ceasul al noualea pentru noi cu trupul moarte ai gustat, omoara cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”.

Altfel spus, din moment in moment, in timpul zilei, oriunde te-ai afla, sa gandesti si sa te rogi: la ceasul al treilea a coborat Duhul Sfant… Doamne, fa-ne vrednici pe noi, Duhul Sfant sa lumineze in noi! Duhul de viata facator. Si “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”; la al saselea, Mantuitorul, pe Cruce, a rupt inscrisul pacatelor. La fel zici: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!”; iar la al noualea, cand Domnul Si-a dat duhul pe Cruce, la fel te gandesti si rostesti acelasi cuvant: “Cela ce in ceasul al noualea pe Cruce moarte ai gustat, Hristoase Dumnezeule, omoara cugetul trupului nostru”. Omoara cugetul mortii! Si se inalta atunci sufletul, mintea ta catre Inviere. Caci in Hristos ultimul cuvant nu-i moartea, ci Invierea si viata. Privirea in sus!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor, ne scoate si pe noi din orice garbovire, din orice cadere sub stricaciune si moarte! Si inalta mintea, sufletul nostru catre Tine, Izvorule al vietii, al nemuririi!

Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii ( Despre patima iubirii de averi )

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina… (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?” Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: „Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”.

Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!”

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.

Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi,

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi,

Cîtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Şi iarăşi: „Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim”, zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.

Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Predica la Bogatul caruia i-a rodit tarina

Bogatul caruia i-a rodit tarinaCELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?

Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc, dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta. Dar a-L revendica si pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si „pilda”. Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare „vorbeste in pilde”, adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai concludent pe calea aceasta.

De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingator decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des. S-o ascultam. Se numeste „Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina”.

„Unui bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu” (Luca 12, 16-21)

O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.

Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui, desi unele erau lucruri strict personale.

Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire. Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura.  De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: „Vai voua, bogatilor!” Sau: „Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia cerurilor”. Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.

Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!

Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura absurda. N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a avea mai mult decat avem nevoie.

Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni. Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si, mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.

Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul „Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina”. Tocmai vorbea despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: „Omule, cine m-a pus pe Mine judecator sau impartitor intre voi?” Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere, in principiu, si anume: „Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui” (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a rodit

tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult. Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.

Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se piarda. Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv. Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul, satisfacut, face urmatoarea reflectie: „Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-te, bea, mananca, veseleste-te”.

Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata. Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau – fiindca nu le convenea – ca ei aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.

Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci. N-a invesnicit, n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo, numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.

Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte. Va fi gandit ca o alta ar putea duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii, printr-un razboi atomic. Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta, caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale. Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand, pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup: a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.

Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: „Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane”? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogatie in Dumnezeu”, adica pentru eternitate. Pentru dincolo.

Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba: „Cine da, lui isi da!” sau „Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”. Adica si-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru mantuire.

Se zice ca dintre apostoli, cand Mantuitorul i-a trimis la propovaduire in toata lumea, Sfantului Toma i-a revenit India. De altfel exista acolo pana astazi o comunitate crestina purtandu-i numele. Ajungand acolo, tara fiind pagana, toti inchinandu-se unor zei locali, s-a gandit cum sa faca sa se introduca printre marii poporului aceluia, pentru ca incetul cu incetul sa poata propovadui credinta in Iisus Hristos.

A auzit ca regele locului cauta un arhitect care sa-i faca un palat. S-a prezentat la rege dandu-se drept arhitect. Regele, crezandu-l pe cuvant, i-a pus la dispozitie o mare suma de bani. Sa-mi faci un palat cum numai exista in lume. Sfatul Toma a luat banii, a plecat si a incercat sa faca din ei milostenie in dreapta si in stanga, propovaduind milostenia, propovaduind dreptatea, propovaduind fratietatea si iubirea intre oameni, in numele Evangheliei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a intrupat, a fost rastignit si ingropat si care a treia zi a inviat. Chiar el, Toma, le-a spus ca L-a vazut inviat!

La un moment dat regele a auzit cele ce se intamplau. L-a chemat pe Toma si l-a intrebat’ „Cum stam cu palatul’ – „E aproape gata”. – „Cum adica?” – Iata, in numele tau am facut milostenie si am impartit toti banii la saraci. Ti-am facut un palat in ceruri”. Regele n-a inteles nimic din toate acestea. Inchizandu-l, l-a judecat si l-a condamnat la moarte.

S-a intamplat ca intre timp sa moara fratele regelui si murind acesta, s-a dus in lumea de dincolo. Acolo i s-a oferit sa traiasca intr-un palat extraordinar, zican-du-i-se: „Uite, in acest palat ai putea locui, daca ai avea invoirea fratelui tau, pentru ca acest palat ii apartine lui”. Atunci el a intrebat: „Dar cum sa fac sa am invoirea fratelui meu?” Atunei ingerul cu care statea de vorba i-a spus Du-te inapoi in viata si spune fratelui tau despre aceasta. Si, revenindu-si din moarte, i-a spus fratelui sau cele ce i se intamplasera. I-a descris palatul, fara sa cunoasca intamplarea cu Sf. Toma: „Uite, frate, ce mi s-a intamplat: am trecut dincolo; am vazut acolo un palat extraordinar si mi s-a spus ca e palatul tau. Cum poti tu sa ai un asemenea palat dincolo?”

Si atunci regele si-a zis: „Acesta trebuie sa fie palatul despre care spune Toma ca mi l-a zidit prin impartirea banilor mei la saraci”. L-a chemat la sine si l-a eliberat din inchisoare. Sfantul Toma si-a continuat opera sa misionara de increstinare in India.

Dincolo de legenda, realitatea confirma miezul ei. Biserica Sf. Toma din India de sud exista pana in ziua de astazi.

Parabola e desigur o legenda pioasa, dar ea ne arata ce se intelege prin zicala: „Cine da, lui isi da”. Oricate palate si-ar zidi, si oricate averi si-ar aduna omul pe pamant, degeaba le aduna, de vreme ce e obligat sa le lase altora. Iar el, daca le-a avut numai aici, nu foloseste nimic din ele dincolo.

Parabola despre Sfantul Toma in India ne clarifica inca un lucru foarte simplu. Nici n-ar trebui sa ne oprim asupra lui, daca n-ar fi unii care cu nechibzuinta zic: Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce sa-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pamantesti? Se intelege ca nu. Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, cand se pun astfel de intrebari, doar de pretexte care sa justifice avaritia si lacomia. Dumnezeu nu e o adresa pentru care sa punem la posta bani si colete. Ar fi simplu. Cred ca multi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite noua. Ca si cum ne-am depune sume de bani la banca. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri sa nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin altii, prin aproapele care sa le foloseasca el. Numai asa se inscriu in contul nostru la Dumnezeu. Ni le inscrie ca fapte bune. „Intrucat ati facut unora dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40). Cel care da fie si numai un pahar de apa, „nu-si va pierde plata sa” (Matei 11, 42). Evident ca facem fapta buna si pentru rasplata. E firesc si omenesc sa fie asa. Mantuitorul vorbeste adesea de „rasplata” din ceruri. Dar sa nu prierdem din vedere nuanta. Rasplata vine pentru ceea ce am facut aproapelui. Sfantul Chiril al Ierusalimului explica acest lucru asa: „Radacina oricarei fapte bune este nadejdea in inviere. Asteptarea rasplatii intareste sufletul spre fapta buna. Orice lucrator este gata sa rabde ostenelile, daca va crede ca inaintea lui va sta plata ostenelilor” (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).

In aceasta viziune a faptei bune, facuta in folosul aproapelui, aici pe pamant, sta marea noutate sociala a crestinismului. De aici porneste „Biserica slujitoare”. Aici este temeiul preocuparii crestine de lume, de problemele ei. De aici vine interesul crestinismului pentru progres si pace.

E adevarat, Mantuitorul nu si-a propus sa reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat intre cei doi frati, cand au vrut sa-l faca arbitru in neintelegerea lor cu privire la avere. „Cine m-a pus pe Mine judecator intre voi?” le-a spus. Dar a facut ceea ce credea El ca e mai important: a fixat principiile potrivit carora trebuie organizata societatea, si anume: egalitatea, fratia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mantuitorul n-a omis niciodata precizarea ca totul se hotaraste aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui.

Mantuitorul a fixat criterii pentru constiinta. Cei credinciosi nu pot sa fie insensibili la aceste criterii. Ele nu si-au pierdut si nu-si vor pierde valabilitatea, atata vreme cat moartea desfiinteaza socotelile limitate aici, si nu poate oferi altceva decat o incheiere definitiva a socotelilor dincolo.

Gresesc insa cei care cred ca Mantuitorul a expediat toata restabilirea dreptatii „dincolo”. Dincolo se trag doar consecintele, dar chiar si acestea incep sa se simta inca de aici. Viata celui din parabola de azi s-a luat de aici. Vietile Ananiei si Safirei s-au luat inca de aici. Cand se spune ca pe Dumnezeu nu-l poti iubi decat prin aproapele, tot aceasta inseamna: o buna randuiala, frateasca, pe pamant.

Asadar, bunuri in ceruri nu putem trimite decat prin intermediul aproapelui care sa le foloseasca aici. Unii vor zice: strangem pentru noi, ca sa ne asiguram viitorul. Ceea ce va ramane, va ramane altora, sa se foloseasca ei. Dar cei ce spun asa strang intr-adevar pentru altii? Stiu ei pentru cine strang? Sunt ei siguri ca vor ramane unora care au nevoie, sau unor rude care si asa au de toate? Si atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Si e aceasta o danie facuta de bunavoie? Nicidecum. E ceea ce oricum ramane.

Argumentul, asadar, nu e dintre acelea care pot sta in picioare. Altceva e daca lasi un edificiu, o biserica, o biblioteca, un muzeu, o colectie de arta, o fundatie cu destinatie pentru societate. Acestea s-ar justifica, in masura in care nu se fac spre a se alimenta o slava desarta compensata aici pe pamant!

Mantuitorul condamna avaritia, egoismul, lacomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija fata de suflet, pe grija fata de trup a acelora care, uitand de diferenta dinte ele, numesc trupul suflet, ca si cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat in romanul Eugenie Grandet personajul „Mos Grandet”, un avar atat de preocupat de bunurile pamantesti, incat in momentul mortii, cand fiica a venit sa-i spuna: „Tata, binecuvinteaza-ma inainte de a muri”, in loc s-o binecuvanteze, i-a spus: – „Baga de seama, pastreaza bine, nu da nimanui nimic din toate bunurile ce ti le-am lasat. Am sa-ti cer socoteala dincolo, cand vei veni, despre ce-ai facut cu bunurile mele. Sa nu le risipesti, sa nu dai nimanui nimic”. E un exemplu despre marginile pana la care poate ajunge avaritia, lacomia celui care crede in eternizarea bogatiei si a proprietatii.

Leon Tolstoi s-a intebat odata: cat pamant ii trebuie unui om? Stiti ca pe vremuri grija cea mare a unora era sa cumpere cat mai mult pamant. Numarul de hectare insemna prestigiu, desi el insemna intotdeauna si lipsirea altora de aceeasi suprafata, din care ei si-ar fi scos hrana zilnica.

Tolstoi a scris o parabola in legatura cu aceasta tema, intituland-o chiar asa: Cat pamant ii trebuie unui om. O vom povesti cu cuvintele noastre: Se zice ca un anume Pahomie ar fi auzit ca undeva prin Siberia un mare proprietar de pamant vinde oricat pamant poate cuprinde cineva cu pasul intr-o zi, dus-intors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vanzarea, s-a dus la proprietarul de pamant si i-a spus ca vrea si el sa cumpere. Proprietarul i-a spus: Iata, suntem in acest punct. Pleci de aici drept inainte, si atata cat vei cuprinde cu piciorul, va fi al tau, cu o singura conditie: ca sa fii inapoi tot in acest punct, inainte de apusul soarelui. Deci te duci inainte si le intorci inapoi. Cat de mult cuprinzi, e al tau. Dar daca nu ajungi aici inainte de apusul soarelui, pierzi mia de ruble.

Si omul a pornit sa-si cucereasca pamantul, si a mers, si a mers, si a mers. Se uita si la soare, se uita si la pamantul din fata. Si a mers, si a mers. Si-si tot zicea mereu. Am timp sa ma intorc si inapoi, dar trebuie sa cuceresc cat mai mult pamant. Si a mers pana cand si-a dat seama ca, daca merge mai departe, nu mai are timp sa se intoarca inapoi. A pornit inapoi, dar intorcandu-se, soarele tot scapaia, se apropia de asfintit, iar el era inca departe de locul de intalnire.

In sfarsit, cu cateva clipe inainte de apusul soarelui, alergand cu sufletul la gura, gata sa piarda, a reusit sa faca ultimul pas si, intinzand mana, a ajuns pe locul de unde pornise, bucuros in inima lui ca reusise sa cucereasca o atat de mare intindere de pamant. Dar in clipa cand a atins mana si a atins piciorul proprietarului, i-a stat si inima, si a murit pe loc. Proprietarul le-a spus slujitorilor lui: Sa-pati-i o groapa de doi metri lungime si un metru latime, ca de fapt de atata pamant are nevoie un om, si nu de atata cat cu lacomie a venit el sa cucereasca!

Mantuitorul ne-a lasat o invatatura echilibrata. Sa ne castigam viata prin munca, sa ne agonisim cele de trebuinta, dar sa nu tezaurizam de dragul tezaurizarii, sa nu strangem de dragul strangerii. Sa folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Sa ne bucuram de cele ce facem, dar sa nu adunam doar de dragul de a avea.

Am vazut la tara, pe cand eram copil, pe unii care-si faceau cate o casa foarte mare si o tineau gatita si frumoasa, dar ei locuiau cu o familie de cate opt copii intr-o biata bucatarioara. Si ajungeau toti de mureau dupa ce au trai in mizerie, cu case mari alaturi, pe care nu stiu pentru cine le pastrau. Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizeaza, doar de dragul de a-i avea, si traiesc ca niste saraci toata viata.

Din rodul muncii trebuie sa traim cum se cade pe pamant, iar din ceea ce ne prisoseste sa facem bine si celor dimprejurul nostru care au nevoie. Daca nu facem asa, iata, vine o zi cand fiecare din tre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea si le-ai strans doar pentru tine, ca sa-ti bucuri doar inima si ochiul tau? Iata, ca maine vine moartea, te ia, si din toate nu iei nimic cu tine. Pentru cine ai adunat? Nu-ti ramane decat cea ce ti-ai trimis dincolo. Cine da, lui isi da! Cat ai, atata dai! Ci cat dai, cu atata te vei intalni dincolo. Iata o parabola care ne va lamuri si mai bine cam cum stau lucrurile. Am intitulat-o: Doamna cea buna.

Intr-un tinut veni de undeva o doamna bogata care isi cumpara mult pamant isi cladi un castel, se inconjura de servitori si lucratori si se imprieteni cu toti boierii si boiernasii din partile locului, vizitandu-se reciproc. Spre deosebire de ceilalti, se arata a fi si o buna crestina. Il cinstea pe preot, care se dovedea a fi patruns de misiunea lui. Doamna mergea regulat la biserica si ajuta intotdeauna parohia cand era nevoie de vreo contributie pentru reparatii, pentru intretinere pentru orice. Ajuta si saracii. Preotul facea adesea apeluri la crestinii prezenti, mai ales la cei mai avuti, sa fie generosi, sa ajute nu numai biserica, ci si pe cei saraci din comunitate, si de oriunde ar fi, in asa fel incat toti sa traiasca intre ei ca fratii si sa se iubeasca, precum porunceste Mantuitorul. Doamna noastra se dovedise sensibila la aceste apeluri, uneori chiar in asa masura, incat cei din jur cam radeau de ea. O banuiau de bigotism. Ei, in general, nu prea luau in seama apelurile preo tului, desi el repeta mereu invatatura Evangheliei, ca grija tuturor trebuia sa fie sa-si trimita comori in ceruri, nu sa-si adune bunuri, adesea inutile, pe pamant. Cele din ceruri ii vor ajuta la Judecata, precum este scris: „Ce ati facut unuia din acesti mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut’ (Matei 25, 40). Si mai zicea preotul

voua va faceti. Cine da, lui isi da! Vazand doamna ca predica preotului nu prea era ascultata, s-a gandit sa-l ajute in propovaduire si sa-si faca prietenii sa inteleaga mai concret apelurile si promisiunile lui. Intr-o zi se deghiza cu multa arta intr-o cersetoare, isi schimba vocea si porni prin sat dupa cersit, prefacandu-se a fi bolnava, si neputincioasa, si caindu-se ca e singura si ca are o casa de copii. Isi repeta istoria la fiecare poarta si in fata fiecarui trecator pe care il intalnea. Unii au dat-o afara, altii au refuzat-o brutal, asmutind cainii dupa ea, altii i-au dat ceva din resturile servitorilor sau din mancarea cainilor. Unii, ca sa scape de ea, i-au dat cate o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita, un pumn de faina, o rosie stricata, de obicei nu ceea ce le prisosea, ci ceea ce nu le mai trebuia, fiind si asa gata de aruncat. Ea multumea si strangea totul in traista. Si venea si a doua zi.

O saptamana intreaga a cersit astfel, batand la portile conacurilor boieresti, ale notabilitatilor satelor, ale gospodarilor, dar si ale saracilor, din mainile acestora alegandu-se adesea cu daruri mai bogate decat cele capatate de la cei avuti. Saracii intelegeau mai bine saracia si, adesea, isi cereau iertare ca nu puteau fi mai darnici.
Pentru duminica urmatoare, cersetoarea redeveni doamna care era de fapt, si anunta o mare receptie la castelul ei. Trimise invitatii tuturor marilor familii din imprejurimi si tuturor notabilitatilor. Invitatia era o mare cinste. Spre mirarea tuturor, invitase la masa si oameni mai saraci.

Incepusera sa soseasca cei bogati, cu trasuri scumpe, imbracati in haine alese, doamnele in toalete elegante, si toti fura primiti intr-un salon imens unde doamna, gazda, precum se si cuvenea, facea in persoana onorurile casei, salutan-du-i si primindu-i pe invitati. Saracii stateau mai pe la usa, neindraznind sa intre inauntru. Doamna ii chema pe toti. Si, cand toti invitatii sosisera, se deschisera usi mari intr-o parte si intr-alta. Acolo unde se vedeau mese incarcate de toate bunatatile, fura invitati saracii. Si intrara, cam stanjeniti, cam nelalocul lor. Dar doamna insista. Vis-a-vis, intr-o sufragerie si mai mare, si mai somptuoasa, erau mese deocamdata goale si fiecare loc era marcat cu numele fiecarui invitat din cei mari, din cei bogati. Intrara infumurati si mandri de marea cinste. Luara loc, si atunci intrara servitorii, imbracati sarbatoreste si inmanusati, purtand tavi de aur si argint. Depusera in fata fiecarui invitat o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita din mancarea servitorilor si a cainilor, o rosie stricata, un cartof si cate alte nimicuri de care te apuca scarba numai vazandu-le, incat toti ramasera inmarmuriti. Nu stiau ce sa creada. Gandeau ca gazda a incurcat saloanele, caci vazusera mesele la care se instalasera saracii. Erau gata sa se scandalizeze, sa protesteze ofensati de marea batjocura.

– Nu, n-am incurcat saloanele, ii lamuri gazda. Ei m-au miluit cu ce au avut mai bun, din saracia lor, ba mi-au cerut si iertare pentru ca nu-mi puteau da mai mult. Eu sunt cersetoarea care am cersit pe la portile voastre zilele trecute. Va amintiti acum de mine? Si aruncand de pe ea o mantie aurita, redeveni pe loc cersetoarea incovoiata pe care toti o cunosteau. Iar voua, domnilor si doamnelor, v-am pus inainte, fiecaruia, exact ceea ce mi-ati dat si voi cand am fost pe la portile sau usile voastre, sau la mesele servitorilor vostri, la care m-ati indrumat. Nu cred ca ma veti judeca prea aspru. Fiecare din voi are in fata si primeste inapoi ceea ce a dat el insusi pentru acest banchet. Ce a dai, lui si-a dat! Cum s-a onorat, e onorat si la masa mea. Dupa dreptate.
Asa va fi si in imparatia cerurilor!

Zicand acestea, cersetoarea a parasit incaperea si, spun cei care au vazut-o, ca, mergand spre usa, si-a indreptat din nou spatele incovoiat si a redevenit mareata, iar pe umeri i-a reaparut mantia stralucitoare topind chipul cersetoarei, in cel al doamnei, si vazandu-se bine acum ca erau una si aceeasi persoana. Cand sa se apropie de ea, n-au mai vazut-o. Acolo nu s-a mai intors niciodata, dar credinciosii spun ca chipul Maicii Domnului din biserica lor e aidoma cu chipurile ei. Nimeni nu poate spune ca asa a fost si inainte si n-au observat-o ci, si acum s-a reintors acolo, sau numai dupa ce s-a facut nevazuta, doamna cea buna de la castel s-a ascuns in chipul din stanga usilor imparatesti, de unde ii priveste mereu si parca le-ar spune: – Asa va fi si in Imparatia Cerurilor! .

Aceasta este si invatatura parabolei din Evanghelia pe care am auzit-o astazi. Macar aceasta simpla sintagma romaneasca: „cine da, lui isi da'” s-o tinem minte. Trecatori si straini suntem pe acest pamant, si nu trebuie sa ne investim toate nadejdile, toata agonisita, toate bunurile numai aici. Sa ne trimitem o rezerva si dincolo.

La intrebarea: „Cele pe care le-ai strans ale cui vor fi?”, se poate raspunde in doua feluri: ale altora, daca le-am adunat pentru noi; ale noastre, daca le-am impartit cu altii!

IPS Antonie Plamadeala

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Predica Parintelui Cleopa

intrarea md in bisericaPredica la Intrarea Maicii Domnului in Biserica
( 21 noiembrie )

In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,
ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale (Slujba Utreniei)

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Troparul

Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cantam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.

Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfant aduna pe scurt ori viata acelui sfant, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: „Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu”. Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din randuiala bunavointei lui Dumnezeu de a mantui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamant aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mantui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. „Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii”.

Deci, aducandu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cand Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarat sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gandind acestea, au adunat in Nazaret – orasul in care traiau – rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfantul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfanta Ana era din neamul lui Aaron.

Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o varsta cu dansa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfanta pana la Ierusalim cu faclii aprinse in maini, cu cantari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergand trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cantau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfanta Sfintelor, zicand asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul – adica Dumnezeu – frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfanta Sfintelor.

Si mergand ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: „Unde merge aceasta adunare?” Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atat de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfanta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cantau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cantari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cantand si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.

Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamant, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamantului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cantau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfanta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se canta in Biserica, la condacul praznicului: „Preacurata biserica a Mantuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului… Acesta este cortul cel ceresc”. Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rand, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dansa calatorea harul Duhului Sfant, fiind umbrita si plina de puterea Lui.

Cand au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecand Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cantau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se canta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pana astazi in Psaltire. Cand a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mana, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfant, ea s-a desprins din mainile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cantari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.

Urcandu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luand-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfanta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfanta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.

Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfanta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfanta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decat o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.

Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decat o data pe an, acolo a dus-o pe Sfanta Fecioara, cum s-a cantat astazi la axionul praznicului, care zice ca „ingerii, vazand intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimantat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfanta Sfintelor…!” Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care „va strabate cerurile”, cum zice Sfantul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducandu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mantuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).

Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfanta decat Sfanta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfanta Sfintelor, cea nefacuta de mana, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfantul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfanta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfanta Sfintelor.

Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.

Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pana la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cantari, cosind vesminte si broderii si spaland si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in varsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mana, asa cum invata si Sfantul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul mainilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.

Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pana dimineata in Sfanta Sfintelor, cugetand adanc si rugandu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mantuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pana la al noualea, cand se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul mainilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfanta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: „Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?” Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cand acesta striga: „Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flamanzit!” Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca paine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.

Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfanta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pantecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfanta Sfintelor, ca un inger cuvantator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gandirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mantuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamantul.

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Evanghelia cu Marta si Maria

V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au randuit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cantarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfant, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).

Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mantuitorul zice in Sfanta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfantul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfantul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).

Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mantuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).

Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfanta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gandire de Dumnezeu ca dansa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta mainile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit mainile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu mainile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intai in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manance (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gandul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.

Iubiti credinciosi,
Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfant, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mantuitorul lumii.

Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mantuirea tuturor oamenilor.

Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cat mai regulat la Sfanta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamant, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.

Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cata evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamant ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mantuieste-ne pe noi!” Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Predica la Pilda Samarineanului Milostiv

Predica la Pilda Samarineanului MilostivPredica la Duminica a 25-a dupa Rusalii

„Pilda Samarineanului milostiv”

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti.” (Luca 10, 27)

In duminica a 25-a dupa Rusalii, Sfanta noastra Biserica a randuit ca sa se citeasca in cadrul Sfintei Liturghii o pericopa din Evanghelistul Luca, si anume aceea cu Pilda samarineanului milostiv. Daca in duminica precedenta, adica a 24-a dupa Rusalii, Mantuitorul a inviat-o pe fiica lui Iair aratandu-ne ca prin El putem biruii moartea, in aceasta duminica prin Pilda samarineanului milostiv, Mantuitorul ne arata o cale de a mostenii viata vesnica.

Universul pe care il deschide aceasta parabola este foarte larg. Este mai larg decat noi vedem la prima vedere. in toate invataturile si faptele Sale Mantuitorul ne-a deschis nenumarate perspective de a intelege si de a constientiza conditia noastra ca oameni. Felul in care El ne-a expus adevarurile de credinta este unul potrivit modului si nivelului nostru de intelegere. Unul dintre modalitatile de propovaduire preferate de Mantuitorul au fost pildele. Inspirate si adaptate realitatii contemporane in care si-a desfasurat activitatea, pildele aveau avantajul de a fi usor de retinut, de transmis si mai apoi de inteles.

Pilda Samarineanului milostiv a fost rostita in contextul unei provocari a unui invatator de lege care incerca sa-L ispiteasca. Nu de putine ori carturarii si fariseii au incercat sa-L prinda pe Mantuitorul „in cuvant” insa niciodata nu au avut sorti de izbanda. Ar fi fost paradoxal ca insusi Logosul lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat sa fie „prins” in cuvant !

Provocarea acestui invatator de lege vine in contextul in care Mantuitorul le vorbeste celor 72 de ucenici trimisi la propovaduire prin cetati, si care intorcandu-se isi exprimau bucuria pentru faptele pe care le-au savarsit in numele lui Iisus Hristos. Spune Scriptura ca acestia „s-au intors cu bucurie zicand: Doamne, si demonii ni se supun in numele Tau” (Lc. 10, 17), iar Mantuitorul vazandu-le bucuria le spune ” nu va bucurati ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri.”(Lc. 10, 20). Mare lucru le spune Mantuitorul. Le spune sa se bucure pentru ca numele lor sunt scrise in ceruri. Le da certitudinea mantuirii ca rezultat al lucrarii bune la care au fost trimisi si pe care si-au asumat-o. Asistand la aceasta discutie invatatorul de lege ii cere miseleste Mantuitorului solutia magica a mantuirii: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?”(Lc. 10, 25)

Intrebarea, in cazul acestui carturar este inutila si denigranta. El un talcuitor al Torei, un specialist al Legii lui Moise il intreaba pe Fiul unui teslar ce sa faca ca sa mosteneasca viata de veci. Este ca si cum un profesor si-ar intreba studentii cum si ce trebuie sa le predea la curs.

Mantuitorul, cunoscand miselia acestui carturar nu ii da un raspuns si il face pe el sa isi raspunda, il confrunta cu legea pe care el o invata in popor. Raspunsul acestuia il stim cu totii: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti.” Carturarul a fost batut cu propriile sale arme. Mantuitorul i-a aratat ca solutia salvatoare i-a fost la indemana tot timpul. Scriptura ne spune ca invatatorul „voind sa se indrepteze pe sine” ii adreseaza Mantuitorului o alta intrebare si anume: „Cine este aproapele meu?”

Grea intrebare dragi colegi. Foarte grea. Oare cati dintre noi am putea sa raspundem obiectiv? Cati am putea sa ne identificam aproapele? Cei mai multi dintre noi am fi tentati probabil sa-i nominalizam pe parinti sau pe prieteni ca apropiati, sau pe cineva cunoscut. Totusi Mantuitorul ne ofera o viziune diferita, si ii da un raspuns pe cat de clar pe atat de plin de sensuri.

Cunoastem cu totii pilda. Cu omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari care dupa ce l-au pradat de bunuri l-au lasat abia viu. Cu preotul si levitul care coborand din intamplare pe acea cale si vazandu-l cazut au trecut pe alaturi. Cu samarineanul care facandu-i-se mila se opreste din drumul sau, si ingrijindu-l ce acel om il si duce la o casa de oaspeti unde mai plateste 2 dinari pentru cheltuiala viitoare, si stim si concluzia invatatorului de lege cum ca aproapele celui suferind a fost acela care a facut mila cu el.

Dragi colegi,

La trei intrebari as vrea sa gasim raspunsul referindu-ne la aceasta pilda si anume:

De ce levitul si preotul vazandu-l pe cel cazut ca este abia viu au trecut pe alaturi, l-au ocolit?

Care a fost meritul cel mai mare al samarineanului?

Si cine este aproapele nostru?

Ca sa raspundem la prima intrebare trebuie sa tinem cont de contextul politic si de geografia acelei regiuni. Drumul dintre Ierusalim si Ierihon avea in acele vremuri o faima nu foarte buna. Era un drum care facea legatura intre 2 centre comerciale puternice, Ierusalimul, capitala provincie romane si Ierihonul, faimos pentru mirodeniile si miresmele care se produceau si se comercializau acolo, si era strabatut de multi negustori cu bunuri si bani. in acest context si datorita zonei muntoase era un drum preferat de hoti care nu iertau nici o prada. Cei mai multi negustori se deplasau in grupuri tocmai pentru a se putea apara mai bine in cazul unei tentative de talharie.

Omul nostru din pilda era din pacate singur fiind o prada usoara pentru talhari. Acestia nu l-au iertat si dupa ce l-au pradat l-au batut lasandu-l abia viu.

Mantuitorul ne spune ca „din intamplare” pe acest drum a trecut si un preot tot singur care vazandu-l pe cel ranit il ocoleste. Trece pe alaturi. La fel actioneaza si un levit care trece prin acel loc tot singur. il vede si trece pe alaturi. Oare chiar asa de tare se grabeau acestia doi incat nu se puteau opri macar sa vada daca mai traieste, sau aveau o inima asa rece incat nu s-au sensibilizat la suferinta acelui muribund? Sau au trecut pe alaturi de frica talharilor care puteau fi in zona si care se puteau folosii de omul ranit ca de o momeala. Motivul indiferentei preotului si a levitului a fost frica. Frica de moarte. Incapacitatea lor de a-si risca propriile vieti pentru a o salva pe a altuia. Au preferat doar sa vada de departe si sa treaca in graba pe alaturi.

Samarineanul insa, facandu-i-se mila, s-a oprit din drum, i-a ingrijit ranile turnandu-i pe ele vin si untdelemn, probabil hrana lui, s-a abatut de la drum ca sa il duca pe ranit la o casa de oaspeti si a platit pentru el doi dinari, ca sa fie ingrijit in continuare si ca sa aiba certitudinea ca se va face bine. Si-a asumat datoria pana la capat. Si-a riscat avutul pe care il purta cu el, bani, asinul si chiar viata din dragoste pentru omul ranit. Adevarata jertfa a samarineanului, mai presus de vinul si untdelemnul si cei doi dinari dati gazdei a fost faptul ca si-a riscat viata. A fost capabil de sacrificiul suprem fara sa astepte vreo rasplata. Ce sa astepti de la un muribund talharit?

Cu siguranta ca si preotul si levitul au fost incercati de un sentiment de mila fata de bietul om insa infaptuirea milei in cazul de fata era riscanta. Nu aveau nimic de castigat si mai mult. Puteau pierde totul.

Acum dragi colegi, vazand aceste aspecte putem sa raspundem la cea de a treia intrebare? Cine este aproapele nostru? Pe cine trebuie sa iubim ca pe noi insine? Cu siguranta pe cineva care ne iubeste la fel.

Cine dintre cunoscutii nostri si-ar risca viata din dragoste pentru noi? Probabil ca am putea gasi cativa. Poate chiar mai multi. Dar cati dintre noi am fi dispusi sa ne riscam vietile pentru un strain? Teoretic am fi multi, practic nu stiu, eu unul cu siguranta ca as gasi o scuza. Cu toate acestea este cineva care si-a lasat intreaga maretie de dragul nostru si a murit in locul nostru pentru ca noi sa traim.

Hristos s-a rastignit, de buna voie ca noi sa nu mai fim nevoiti sa murim. Hristos nu a trecut pe alaturi. El s-a aruncat in mainile talharilor si tot el a platit gazdei cei doi dinari in locul nostru. Ne-a platit datoria ca noi sa fim liberi si ca sa ne bucuram ca numele noastre sunt scrise in ceruri.

Acum sa ne mai intrebam odata. Cine este cu adevarat aproapele nostru? si langa cine am vrea sa fim apropare? Cu siguranta ca Mantuitorul ne sta aproape. Se jertfeste pentru noi in fiecare Liturghie ca noi sa primim „painea cea spre fiinta” si sa mostenim viata cea vesnica. La fel cum ne iubeste Hristos trebuie sa ne iubim aproapele. „Sa va iubiti unul pe altul asa cum V-am iubit pe voi”.

Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa fim mereu aproape de El in toate gandurile si faptele noastre si sa nu trecem pe alaturi. Iar daca o facem sa ne intoarcem la Hristos pentru ca el ne asteapta mereu cu bratele deschise pregatit sa ne plateasca datoria.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururi si-n veci vecilor.

Amin.

“Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (predică la învierea fiului văduvei din Nain)

nain“Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă”.

Iubiţi credincioşi, … Sau mai bine zis iubiţi tineri, pentru că sunteţi atât de mulţi aici în biserică. Astăzi este o duminică, o sărbătoare a tânărului. Un tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt. În cale se întâlneşte cu Mântuitorul, care-l învie şi-l redă mamei sale. Toată lumea se bucură, dar se şi întreabă: de unde atâta putere? Puterea pe care Hristos o avea – să dea viaţă – este puterea lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om oarecare, ci că este Dumnezeu. Şi ce le spunea apostolilor şi celor care-l urmau? Mergeţi şi spuneţi sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Aproape în sensul că este printre oameni, că este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-se în lume mântuieşte lumea, îi dă viaţă. Şi sigur că nu toţi cei care-l urmau pre tânăr spre cimitir au înţeles că Hristos este şi Dumnezeu şi om. Doar puterea aceasta mare, care ne uimeşte pre toţi şi astăzi atunci când se întâmplă vreo minune, doar aceasta îi impresiona.

Să revenim însă la femeie şi la tânăr: este vorba în primul rând de o mamă, care atât de mult îşi iubea copilul, atâta credinţă a avut, şi atâta s-o fi rugat înainte, încât Dumnezeu i-a ieşit în cale. Atunci când nu mai era nici o speranţă, atunci când nu mai putea să-şi puna nădejdea în nici unul din oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese înainte. Ştim că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era nemângâiată de moartea fiului său. Această mamă însă avea şi multă credinţă: credinţa că Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viaţa aceasta, ci pentru veşnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei înseamnă că avea o credinţă dreaptă, o credinţă tare. Nu era o mamă ca oricare, care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care este legată doar trupeşte de copilul ei, ci o mamă care a înţeles că pentru a-l face pe copil să trăiască trebuie să-i dea mai mult decât o viaţă trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai mult, înspre altceva.Poate că n-a făcut-o în viaţa ei îndeajuns, – dar sigur a făcut-o această mamă: rugăciunea şi credinţa ei ne arată că morţii pot învia.

Să revenim la noi, la cei de azi, la cei care vedem de multe ori minuni, şi ştiţi bine că printre noi, printre dumneavoastră, printre tineri, se întâmplă multe minuni, şi multe mame şi-au văzut copiii lor vindecaţi de boli incurabile, atunci când medicii mai dădeau doar cîteva luni de trăit. Şi sigur că uneori nu găsim aceeaşi credinţă la aceste mame, ca cea a văduvei din Nain. Credinţa trebuie crescută, cultivată; să ştim că transmitem copilului odată cu trupul – şi credinţa – prin felul nostru de a fi, de a ne ruga, de a ne trăi – în Adevăr -, viaţa.

Să revenim la tânăr: nu ştim cum a trăit, nu ştim ce viaţă a avut; poate că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pe faţă; poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând cu această zi când se trezeşte la realitatea existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în lume, în viaţa lui ceva se va schimba. Acest tânăr îşi va dărui de acum viaţa lui Dumnezeu, singurul care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre. Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieţii noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să cultivăm în noi cunoaşterea cea adevărată, cunoaşterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice.

Noi suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr: a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă. Şi să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”. Orice am face noi pe pământ se ia de le noi, şi drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne conduce este Hristos, când ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe, şi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auziţi, deşi ele se spun în taină: „să ne cureţe Dumnezeu trupul şi duhul de toată necurăţia”, şi trupească, şi sufletească.

Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Duminica trecută a venit o tânără şi mi-a spus că un tânăr doctorand român a murit undeva pe un şantier, unde lucra. Şi era o minte luminată, care avea multe de învăţat şi de spus după aceea lumii. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Şi atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care este Adevărul, cu Hristos.

Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă.

Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor, de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a părinţilor noştri este slabă. Spunem doar la cununie, dar este valabil oricând şi oriunde: rugăciunea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor lor.

 

Domnul să vă ajute şi să vă binecuvinteze!

de IPS Iosif – Mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale