Archive for the 'Suflet' Category

19
Iul
14

Rugaciunea celui cazut in pacat

Doamne, Dumnezeul meu, nu stiu sa ma rog Tie, nu stiu sa cer ajutorul Tau, dar ma rog indura-Te de mine si vezi caderea mea. Si precum parintii inteleg cererile pruncilor lor, chiar de acestia nu stiu sa le aseze in cuvinte, tot asa Te rog si pe Tine asculta nu cuvintele buzelor, ci pe ale inimii mele. Ridica-ma degraba, Dumnezeule, ca sa nu fiu inghitit de pacat. Ridica-ma degraba, Dumnezeule, Cel ce esti Izvorul a tot binele si a toata virtutea. Vino in intampinarea mea, Dumnezeule, precum tatal in intampinarea fiului risipitor. Eu sunt fiul cel risipitor, Doamne, si vreau sa pun inceput bun mantuirii. Ajuta-ma Tu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale ingerului meu pazitor si ale tuturor sfintilor.

Amin.

Parintele Arsenie Boca

Anunțuri
15
Iul
14

Împărtăşania rară produce mare vătămare, Sfântul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

 (…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.

Câți, deși vrednici pe cât e cu putință sunt zăbavnici la împărtășire, mă mir cum ar mai putea să se bucure de sfințirea și harul pe care le-am menționat mai sus și care vin de la dumnezeieștile Taine, precum spunea Cabasila. Cum pot să veștejească flacăra patimilor când nu se cuminecă cu Preacuratele Taine care, după sfântul Chiril, alungă orice neputința, adorm războiul sălbatic al trupului și omoară patimile? Cum pot să-și curețe mintea? Să-și facă gândirea strălucitoare? Să-și înfrumusețeze toate puterile sufletului neîmpărtășindu-se cu Trupul și sângele Domnului nostru, care e adevărata curățire, adevărata frumusețe, adevărata luminare și noblețe a sufletului, cum spunea mai înainte dumnezeiescul Hrisostom? Sau cum vor putea fugi de faraonul cel gândit cu mintea [diavol] și din Egipt, care e pacatul amar si prigonitor, cand nu sunt pecetluiți si însemnați cu cinstitul sânge al lui Hristos, precum spunea mai înainte Grigorie Teologul? Sau cum iși vor înalța inima spre iubirea dumnezeiască, spre bucuria duhovnicească, spre pacea dumnezeiască și celelalte roade și daruri ale Duhului sfânt, fără să se împărtașească cu Trupul și sângele iubitului Fiu al Tatălui Cel de o ființa cu Duhul, Fiu Care, potrivit Apostolului, e adevarata bucurie și pace a noastră, și izvorul tuturor celor bune?

Imi ies din mine însumi [de uimire] și sunt nedumerit cum ar putea creștinii acum să prăznuiască fie duminicile, fie celelalte sărbători ale anului și să se bucure duhovnicește cu adevărata bucurie, daca nu se împărtășesc încontinuu din dumnezeiasca Cuminecatură, care e cauza și prilejul oricărei sărbători și prăznuiri?

Prin urmare, cu cea mai mare siguranță cei ce nu se impărtășesc încontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri cerești si dumnezeiești; si, pe lângă aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si călcători ai poruncilor și hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și sinodale și ale tuturor sfinților Părinții in parte, la care ne-am referit; și sunt supuși îndepărtării/afuriseniei pe care o hotărăsc dumnezeieștii Apostoli și sinodul de la Antiohia, precum am arătat pe larg mai înainte.

l9-76chalice3Pe langă aceasta, prin zăbava lor la Cuminecare unii ca aceștia dau permisiune și loc diavolului să-i tragă în felurite păcate și în multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: “Cei ce se depărtează de Biserică și de Cuminecare se fac vrăjmasi ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hristos zice: “Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vînării lupului gândit cu mintea” (în rugaciunea de la împărtășire). Cu alte cuvinte: de aceea mă apropii în continuare de sfintele Taine și mă împărtașesc din ele, pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de sfânta Cuminecare cu El, să nu ma găsească lupul gândit cu mintea diavol dezbrăcat de harul ei și să mă omoare. Iar Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: “Niciodată sa nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească i-a venit fiindcă nu te-ai impărtașit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”. La fel și dumnezeiescul Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserica și la dumnezeieștile Taine cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul său, așa cum scrie simeon Metafrastul în Viața lui: “Un bărbat posedat de un demon necurat a intrat pe neașteptate în mijlocul bisericii și, scoțând limba din gură, se vedea șezând fără rânduială. Deci toți cei din biserică l-au rugat pe acel suflet sfânt să se roage pentru vindecarea celui ce pătimea. Iar el spunându-i să se apropie, privind la el cu iubire de oameni, pecetluindu-l [făcând asupra lui semnul crucii] cu mâna și chemând sfânta Treime, a poruncit demonului să iasă. Și îndată s-a văzut urmând acestui cuvânt fapta, iar omul a fost de îndată slobozit de acel chin insuportabil. După care, sculându-se marele Ioari, i-a îndemnat să-și petreacă timpul în biserică și dumnezeiască cuminecare a sfintelor Taine și să fie cu luare-aminte la posturi și rugăciuni; și făcând așa, zicea, nu va mai fi prins de vrăjmasul, nici nu va mai cădea în cursele lui”.

Auziți, frații mei, ce rele pătimesc câți nu se împărtașesc încontinuu, ci se țin departe de Taine? Auziți că ajung demonizați și se prefac în animale necuvântătoare, cum s-a prefăcut în vechime în bou Nabucodonosor împăratul (Dan 4, 33)? Și pe drept cuvânt pătimesc aceasta: fiindcă prin împărtășirea continuă cu Cuminecătura dumnezeiască pot să devină din oameni dumnezei prin har, dar nu vor, ci, stând departe de dumnezeiasca Cuminecătura, isi pierd si chipul omenesc pe care-l au si se preschimba in animale necuvantatoare, si se predau puterii satanei, cum spune Psalmistul: “Cei ce se depărteaza de Tine vor pieri” (Ps 72, 26). Iar dacă acelora care zăbovesc de la împărtășanie le va urma o moarte neașteptată, ce soartă vor avea nenorociții? Cum vor putea trece în libertate de vameșii demoni ai văzduhului? Ce frică și cutremur va încerca sufletul lor, în vreme ce prin Cuminecarea frecventă ar fi putut să se elibereze de toate acestea, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Mila lui Dumnezeu.

Așadar, frații mei, dacă împărtășania rară ne produce atâtea rele mari și de nepovestit, iar Cuminecarea frecventă ne dăruie atâtea bunuri mari, cerești și suprafirești, atât în viața de fată, cât și in cea viitoare, de ce să fim atât de zăbavnici să ne împărtășim, fraților? De ce să nu ne pregătim cu cuvenita pregătire ca să ne cuminecăm cu dumnezeieștile Taine, daca nu în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă si duminică și în fiecare sărbătoare? s-ar cădea să alergăm frecvent cu mare bucurie la sfînta Masă să ne cuminecăm cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, care e toată viața noastră, suflarea și existența noastră și toată nădejdea și mântuirea noastră, ca să fim pururea uniți și nedespărțiți de El. Dar noi atât în această viață, cât și în cealaltă, preferăm și avem mare bucurie să zăbovim și să stăm departe de El.

Dacă ne-ar lipsi cineva o singură zi de masa mâncărurilor trupești, ne mâhnim, ne neliniștim și ni se pare un mare rău; dar daca suntem lipsiți de masa duhovnicească și cerească a dumnezeieștilor Taine chiar și una sau două luni intregi, nu socotim ca e un lucru rău. O, ce mare lipsă de discernământ, între cele trupești și duhovnicești pe care-l au creștinii de acum; fiindca pe cele dintâi le îmbrățisăm cu toată iubirea, dar pe acestea din urmă nu le dorim defel.

Mulți creștini iubitori de Dumnezeu cheltuie mulți bani, suferă multe osteneli, rabdă multe primejdii și pe mare și pe uscat, ca să meargă să se închine la Ierusalim la Mormăntul de viața făcător al Domnului și la celelalte Locuri sfinte; și e o laudă pentru ei să se numească închinători ai unor asemenea Locuri sfinte. Mulți, auzind că se găsesc într-un loc îndepărtat moaștele unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să meargă să li se închine, ca sâ primească har și sfințire. Dar să se împărtășeascăc cu Preacuratele Taine și să se învrednicească să se desfăteze nu de Mormântul de viață făcător, nici de Locurile sfinte, nici de moaștele unor sfinți, ci de împăratul a toate și de sfântul sfinților fie au puțină dorință, fie nu le pasă. Ca să meargă la Locurile sfinte cheltuie bani, umblă drumuri lungi și suferă multe primejdii, dar ca să se cuminece n-au nevoie nici să cheltuiască bani, nici să umble departe, nici să sufere primejdii; ajunge numai să facă o mărturisire zdrobită, o satisfacere , și o pregătire adevărată, și îndată ar putea să se bucure și , să devină concorporali și consangvini cu Hristos. Și cu toate că e un lucru ușor, toți sunt nepăsători, toți refuză.

Ah!, frații mei, de-am vedea o dată cu ochii minții sufletului nostru de ce bunuri înalte și mari ne lipsim neîmpărtășindu-ne încontinuu, atunci am face tot ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă s-ar putea în fiecare zi!

Prin urmare, dacă pînă acum am arătat o nepăsare atât  de mare față de sfânta Cuminecare, de acum mai departe însă, rogu-va în suspine pornite din măruntaiele unei iubiri frățești, să ne trezim din somnul cel greu al indolenței, să arătăm înflăcărare și purtare de grijă. Și dacă cineva din cei ce au puterea duhovnicească [clerici] ar voi să ne împiedice de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, să nu ne răcim de îndată căldura înflăcărării noastre și să ne neliniștim; nu, ci căzând la picioarele lui, să-l chemăm cu căldura ca și cananeanca, să-i sărutăm picioarele ca și desfrânata și să stăruim bătând la ușa și cerând permisiune. Și cu siguranță nu cred că se va găsi vreodată cineva atât de învârtoșat la, inimă care, văzând inflăcărarea pe care o avem față de sfânta Cuminecătură, să ne împiedice, ci am certitudinea că, oricât de aspru ar fi, oricât s-ar teme de răul obicei care stăpânea acest lucru, inima i se va înmuia să ne dea permisiunea să săvârșim lucrul dorit.

Sfântul Nicodim Aghioritul
Blogul Sfântul Munte Athos

15
Iul
14

Cum să ne împotrivim ispitelor de la diavoli?

Arsenie Papacioc

Cum să ne împotrivim ispitelor de la diavoli?

Diavolul atacă permanent. Cum zice Mântuitorul: Stă ca un leu, căutând pe cine să înghită. Atacă permanent. Diavolul nu este o putere. Diavolul este un tolerat. Omul are mult mai multă putere decât el, pentru că e botezat și are harul și puterea lui Dumnezeu asupra lui. În plus, față de multe alte lucruri, omul are înger păzitor, care știe și cunoaște toată lucrarea diavolului asupra omului. Dar nu poate determina îngerul păzitor mântuirea omului fără om.

Ca să vorbim militărește, ei sunt în ceartă permanentă. Căci, dacă e duhul răului și duhul binelui, e întotdeauna o contradicție între extreme. E o ceartă permanentă, dar biruie acela de partea căruia este omul. Adică tu, dacă ești de partea diavolului cu faptele tale, el îl biruie pe îngerul păzitor și îți dai seama în ce umilință îl pui sau cât este de mare căderea ta, fie ea chiar mică. Diavolul se mulțumește chiar cu un vârf de deget, chiar cu un fir de păr, dacă-i dai. Mântuitorul, însă, zice: „Nu, mie să-Mi dai tot. Întreg să fii”.

Diavolul se mulțumește chiar și numai cu un fir de păr, dacă-i dai din tine, că prin asta stăpânește tot. Adică răul nu are nici un fel de relație cu binele, cu nici un chip. Dar el a fost distrus de moartea și învierea Mântuitorului și i-a mai rămas, cum zic Sfinții Părinți, numai vârful cozii, adică o putere foarte neînsemnată, dar activă, pentru a-l ispiti pe om, ca să-l încununeze.

Binele și răul sunt mereu prezente în om, datorită ispitirii. Nu totdeauna ne ispitește vrăjmașul, căci ispitește și neputința omenească. Diavolul este un tolerat, nu este o putere. Atacă permanent, dar dacă te rogi cu insistență, nu are nici un fel de putere. Dacă te închini, închinarea și crucea au o foarte mare putere asupra lui, pentru că zicem: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!” Adică toată înălțimea, toată adâncimea și toată lățimea sunt pline de Sfânta Cruce.

Așa că avem la îndemână foarte multe arme împotriva diavolului. Avem Sfânta Cruce la îndemână, avem credința, avem harul lui Dumnezeu, mai ales, care ni s-a dat la Botez, ca noi să biruim. Dar ne-a mai lăsat și un adversar, ca să ne putem încununa, ca să luptăm cu cineva, să luptăm cu el, adică pe îngerul rău. Și frumoasă e perioada asta de luptă! Deci să fim treji și să cerem harul Duhului Sfânt ca să putem birui.

Extras din Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 129-131

14
Iul
14

Cum putem ispăşi păcatul avortului

avort

În primul rând dacă persoana care a săvârşit acest grav păcat se simte vinovată,  este deja un prim pas. Iar pentru pocăinţă există în Biserica una din cele şapte Taine – spovedania.

Deci un început necesar este mărturisirea și împlinirea canonul primit de la duhovnic. Canonul este ales de preot în dependenţă de persoana în cauză, dar este util să cunoaştem că conform canoanelor  Bisericii, persoanele care au săvârşit păcatul avortului pot să fie excluse de la Împărtășanie pentru 10 ani, alărturi de cei care au săvârşit omoruri. Desigur astăzi această regulă nu se aplică în toată strictețea ei, dar e necesar să înțelegem că avortul este un păcat strigător la cer. Epitimia sau canonul nu are un caracter de răscumpărare, ci mai degrabă unul de natură disciplinară, și este în concordanță cu starea celui ce se căieşte şi este strict individual. Epitimia dată unei persoane nu poate fi în mod automat aplicată şi altora. Conteaza şi vârsta, şi starea de sănătate, pe cât este de îmbisericită persoana în cauză, inclusiv şi circumstanțele externe.

Întreruperea lanţului avorturilor

Dar ce s-ar putea face totuşi în afară de aducerea unei sincere pocăinţe şi îndeplinirea canonului dat de duhovnic? Pentru iertare una din condiţii ar fi să nu se repete acest păcat şi cele care au îndrăznit să scape de copii, aducând pocăință, să dea naştere altora “femeia … se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (1 Tim 2, 14. – 15). Din păcate această cea mai sigură cale pentru majoritatea nu mai este posibilă din cauza vârstei. Dar cei care se pocăiesc de păcatul pruncuciderii, uneori au copii adulți care trebuie sa nu mai facă avorturi. Deși mai târziu, fie și în a doua generație, dar lanțul uciderii de prunci trebuie oprit. Mamele mai în vârstă trebuie să facă tot posibilul ca copii lor să nu ucidă, ci să aleagă viaţa.

De obicei, viața oamenilor, care şi-au ucis propii copii apoi este marcată de diverse afecţiuni – singurătate, imposibilitatea de a naşte alţi copii, probleme în familie, dificultăți în creșterea copiilor, iar  uneori şi pierderea lor, pierderea sănătăţii fizice și mentale, sărăcia. Mulți oameni nu pot scăpa de sentimentul apăsător de trăire a unei vieţe fără sens. Toate aceste necazuri pot fi considerate ca o epitimie, pentru ispăşirea pedeapsei păcatului, iar răbdarea în aceste probleme şi necazuri, alături de pocăinţa adusă din inimă va aduce şi iertarea.

Cât de puțin este nevoie pentru a salva o viaţă!

Dar există şi un alt mod de a ne ușura conștiința şi a elimina macar puţin durerea sufletească.  În fiecare zi se săvârşesc mii de avorturi şi nu undeva într-un loc îndepărtat, ci alături de noi: în strada de alături, în casa de alături. Mulți dintre cei care merg la clinica de avorturi, o fac inconștient. Cine din motivul tinereții, cine din prostie, ignoranță. Cineva fiind impus de circumstanțe, presiuni externe sau chiar doar pentru că aşa i-a recomandat o rudă sau o prietenă.

De multe ori într-o situație dificilă nu este alături un om care ne-ar spune adevărul, ar explica situaţia aşa cum este, ar oferi un sprijin moral și poate chiar unul financiar.

O astfel de persoană poate fi fiecare dintre noi. Nu ar trebui să credem că este necesar atât de mult. Adesea este suficient şi de a ne arăta lipsa indeferenţei, dragostea, de a explica și vorbi despre posibilele consecințe ireversibile ale avortului, care este un păcat de moarte. Uneori este suficient de a cadona un pachet de scutece pentru a opri uciderea unui copil. Și nu este vorba doar despre costul scutecelor, ci în implicarea noastră în soarta cuiva.

Imaginați-vă cât de puțin este nevoie pentru a salva o viaţă umană, şi nu doar viața acestui copilaş, dar şi a tuturor copiilor săi şi viitorilor nepoți.  În epistola Sfântului Apostolul Iacov se spune: “cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 20). Și un alt verset “Izbăveşte pe cei ce sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i!” (Pilde 24: 11).

Evident cel care salvează un copil de la avort, salvează o viațiă și prin urmare îşi spală şi propriile păcate. Cei care au comis avorturi în trecut, ar putea oferi sprijin moral şi financiar celor care vor să facă un avort pentru a-i opri. Și nu doar formal ,dar implicându-se cu adevărat în durerea şi problemele celui pe care vor să-l ajute.

Şi Dumnezeu văzând roadele pocăinţei…

 Traducere şi adaptare

sursă http://www.azbyka.ru

14
Iul
14

Osandirea aproapelui

Osandirea aproapelui Nebunia

Osandirea este o adevarata nebunie. Osandesti pe aproapele tau, frate, tu care singur vei fi acuzat si ai sa raspunzi inaintea Judecatorului lumii pentru multimea pacatelor tale?

Noi toti ne-am inecat intr-o obsteasca vina – pacatul. Caci toti ne vom infatisa inaintea judecatii lui Dumnezeu (Romani 14,10). Dumnezeu este Judecatorul nostru, al tuturor. Si mortii, si viin noi toti suntem randuiti sa stam pe banca acuzarii si sa ne asteptam randul, ca sa fim judecati dupa faptele savarsite.

Nebun este acela care, in loc sa se straduiasca sa repare vreo greseala de-a sa, chiar sub ochii judecatorului pacatuieste si in acest fel isi ingreuiaza starea. Nebun e, de pilda, cel ce e acuzat de insulta daca continua sa se manie in fata instantei, daca aduce in fata tuturor cele mai urate jigniri petitionarului si, prin aceasta, isi dovedeste clar vina. Astfel, isi semneaza singur sentinta.

Tot astfel, nebun este fiecare om care, singur fiind pacatos si acuzat, in loc ca prin mila catre aproapele sau sa ceara mila de la Dumnezeu pentru sine, osandeste in fata ochiului Atotvazator al Dreptului Judecator – Dumnezeu -, pe aproapele sau si incalca in modul cel mai brutal dumnezeiasca porunca: Nu osanditi, ca sa nu fiti osanditi! Cine cunoaste aceasta porunca a lui Hristos si o incalca, singur isi scrie sentinta si intru totul singur, de buna voie, se leapada de orice ingaduinta. Caci judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii (Iacov 2,13).

„Toti suntem pacatosi inaintea lui Dumnezeu, spune Sfantul Tihon de Zadonsk. Daca acum nu te afli in vre-un pacat, poate ca ai fost deja in el, iar daca nu l-ai savarsit, poate ca o vei face; poti si mai greu sa pacatuiesti decat aproapele tau pe care-l osandesti pentru pacat. Pentru ca pocainta e comuna pentru noi toti; raul se ascunde inlauntrul nostru; patimile noastre sunt dusmanii nostri in propriile noastre case. Toti suntem expusi unor ispite. Aproapele tau astazi, iar tu maine vei savarsi acelasi pacat, daca nu cu fapta, atunci poate cu cuvantul ori cu gandul. Pentru ca, fara harul lui Dumnezeu, nu putem sa savarsim nimic in afara de rautate.” Daca este asa, atunci de ce osandim?

Nebunia osandirii se arata din orice latura duhovniceasca ar privi-o omul. Osandirea vestejeste pe neobservate, ca si bruma , toamna , toate calitatile suflerului celui ce barfeste. Sfantul Ioan Scararul a caracterizat minunat osan-direa: „Aceasta este, spune el, o boala subtire, dar o lipitoare grasa, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii. .. Ea este fatarnicia iubirii, pricinuitoarea intinaciunii si a poverii inimii.”

Dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu, osandirea poarta povara pacatelor straine pe socoteala celui ce osandeste. Ceea ce, se intelege, nu inseamna ca oricine este ponegrit se curata numai asa de nelegiuirea sa. Acest lucru inseamna ca, numai in anumite conditii, osandirea poate sa imbunatateasca starea celui osandit. El poate sa traga folos din osandire daca se smereste si se rusineaza indata ce aude cum este osandit, daca se impaca cu vrajmasii sai care il asupresc si nu se inraieste impotriva lor, daca, asemenea vamesului care a fost osandit de catre fariseu, cu lacrimi in ochi se ruga: „Doamne, milostiv fii mie pacatosului!” intr-un cuvant, daca el se caieste sincer si adanc, fara sa se manie pe cei ce l-au osandit, aceasta osandire din partea oamenilor impreuna cu osandirea de sine il vor izbavi de dumnezeiasca judecata.

Dar vai si amar de cel ce osandeste! El merge, din pricina neinteleptiei sale, in mare napasta. La toate pacatele lui de demult, adauga unul nou – osandirea. Si, dorind sa arunce mustrare asupra altuia, isi innegreste propriul sau suflet. Vrand sa impovareze spatele altuia cu acuzatia barfirii, ajuta sa si-l incarce pe al lui cu osandirea si isi impovareaza propria constiinta cu un nou pacat.

Daca el continua astfel, sa osandeasca cu nerusinare, cu puterea dreptei judecati a lui Dumnezeu, mai de-vreme sau mai tarziu, singur va cadea in pacatele pentru care ii batjocoreste acum pe altii. Sfantul Ioan Scararul nu de la sine graieste cand vorbeste despre aceasta: „Ascultati-ma voi, toti controlorii cei rai ai altora. Daca este adevarat, precum si este, ca: Cu ce judecata veti judeca, cu aceea veti fi judecati (Mt. 7, 2), negresit, in cele ce vom cleveti pe aproapele, in acelea vom cadea”. Iar Avva Dorortei, lamurind aceste lucruri, spune: „Noi osandim, vorbim de rau, clevetim pe aproapele, iar pana la urma cadem in acelasi lucruri pe care le osandim, pentru ca omul nu se ingrijeste de pacatele sale si nu-si plange, dupa cum ne spun parintii, pe mortul lui. El nu poate sa reuseasca in ceva bun.” Si pentru ca omul nu sta intr-un singur loc, daca nu reuseste in bine, el inainteaza in rau.

Si astfel, pe nesimtite, el singur se afunda in aceea pentru care a osandit pe altii.

Fara alte pacate din partea noastra, osandirea este suficienta ca sa ne piarda vesnic. Sfantul Ioan Scararul spune raspicat despre aceasta: „Precum din increderea de sine, fara alta patima, poata sa piara omul, tot astfel, daca avem obisnuinta de a osandi, singura aceasta obisnuinta este indeajuns ca sa ne piarda definitiv”.

Nu e atunci o mare nebunie sa osandim pe altii pentru pacatele lor, pentru care nu noi, ci ei vor raspunde inaintea lui Dumnezeu? Pentru ce sa ne ocupam cu lucruri care nu ne privesc? Si pentru ce dorim neaparat ca ele sa inceapa sa ne priveasca? Unii oameni, sa spunem, savarsesc pacate grele. Cand noi ii osandim pentru aceste pacate, chiar ne grabim sa luam parte la vina si la raspunsurile ce le apartin. Nu ne ajunge ca acele pacate au reusit deja sa-i impinga spre pieire pe unii oameni, ci dorim negresit sa ne folosim si noi de ele, pentru pierzarea noastra!

De aici am putea sa intelegem ca osandirea este, intr-adevar, una dintre cele mai fine viclenii ale celui rau. El ne indeamna la osandire, ca sa poata cu aceleasi pacate sa impinga cat mai multe suflete in iad. Atunci nu este mare nebunie ca sa osandesti pe aproapele tau?!…

Arhimandrit Serafim Alexiev

Articol preluat din volumul „Cea mai scurta cale catre rai. Nu judeca si nu vei fi judecat”, Ed. Sophia

13
Iul
14

Vindecarea celor doi demonizati din Gadara

Vindecarea celor doi demonizati din Gadara PANA UNDE MERGE PUTEREA DIAVOLULUI?

Asaltat de gloate la Capernaum (Matei 8, 5-18), ca sa scape, Iisus a poruncit ucenicilor sa se urce in corabie si sa treaca de partea cealalta a Marii Galileii. Ucenicii erau pescari de prin partea locului si vor fi avut corabia lor pescareasca. Dar si asa, multi din cei care-L ascultasera, care fusesera prezenti la vindecarea sluji­torului sutasului, a soacrei lui Petru si a multor altor bolnavi, nu voiau sa ramana de convoi, ci voiau sa-L urmeze si in corabie. Un carturar, deci un teolog cunoscut, nu un oarecine, i-a declarat de-a dreptul: „Invatatorule, eu te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8, 19-22).

Cu acest prilej aflam ca la vremea aceea Mantuitorul nu mai avea un domiciliu stabil. Era predicator itinerant, caci i-a raspuns cu oarecare tristete: „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul”. Dar nu l-a refuzat. Il va fi luat in corabie. Unul din ucenici, probabil nu din cei doisprezece, si-a cerul insa voie sa mearga sa-si ingroape tatal, inca un prilej pentru Iisus de a rosti una din sentintele Sale celebre, chiar daca nu indeajuns de intelese: „Vino dupa Mine si lasa mortii sa-si ingroape mortii lor”. Avea nevoie de martori pentru ceea ce urma sa faca: potolirea furtunii din drumul spre tara Gherghescnilor sau Gadarenilor si vindecarea acolo a celor doi indraciti. Marcu si Luca spun ca era numai unul. Matei a vazut doi. Vom urma de data aceasta textul dupa Matei.

Un lucru e foarte curios. Erau atat de multi indraciti pe vremea aceea in Israel si umblau liberi sau, ca si leprosii, se aciuiau prin locuri izolate si prin morminte! Chiar inainte de a se urca in cora­bie, Evanghelistul Matei ne spune ca Iisus, prin alte vindecari ce facuse in Capernaum, vindecase „si o multime de indraciti” (Matei 8, 16). Vor fi fost si in tara Gadarenilor doi!

In scurt, sa ne aducem aminte ca intentia celui rau e sa ne faca intotdeauna sa credem ca ceea ce ne invata este bine. El ne zice: Nu vezi ca ai dreptate? Vine in numele dreptatii. Alteori ne spune: Nu-i asa ca cutare te-a jignit? – Sigur, spui tu in constiinta ta. – Nu e drept atunci sa-l jignesti si tu? E drept, spui tu din nou, in constiinta ta. -Atunci fa dreptate si jigneste-l, te indeamna el.

Textul care ne relateaza toate aceste evenimente e mai degraba incomod pentru predicator. Am cautat, meditandu-l, sa vad cum l-au tratat alti predicatori mai recenti si, va spun drept, nu l-am prea gasit tratat. Predicatorii se feresc de obicei sa intre in detaliile intamplarii. Fac amintire de ea si pe urma vorbesc despre speranta, altii despre mantuire, altii gasesc o tema pe care o leaga usurel de tema centrala, si deviaza cu buna stiinta de la tema propriu-zisa.

Cu toata dificultatea si cu toata incomoditatea unui asemenea text, si va veti convinge de indata ca e asa, eu mi-am zis ca, totusi, trebuie sa va spun ceva despre el, pentru ca e foarte necesar sa stim cum sa ne clarificam cateva lucruri in legatura cu cele petrecute.

Sa ne amintim textul Evangheliei in intregime:

„Si trecand pe acolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intam­pinat doi demonizati, care ieseau din mormant, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata au inceput sa strige si sa zica: Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chimuesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii il rugau zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a tre­cut si a venit in cetatea Sa” (Matei 8, 28; 9, 1).

Asadar, pe malul celalalt, care nu mai era in Israel, L-au intampinat doi barbati indraciti care traiau prin morminte si care spaimantau pur si simplu populatia. Va intrebati: cum adica traiau in morminte? Trebuie sa stiti ca mormintele pe vremea aceea, si acum in unele parti din Orient, nu erau si nu sunt sapate in adancime, ci in dealuri sau in stanci, cum ai sapa o pestera, asa incat se intra in ele asa cum ai intra intr-o camera, la nivelul pamantului.

Aceasta este toata intamplarea. Nu e vorba de o parabola. E o minune. Spuneam ca tema e incomoda pentru predicator. De ce? Pentru ca trebuie sa vorbeasca despre diavol. Stiti ca in Vechiul Testament evreii nu pronuntau numele lui Dumnezeu, din respect si din teama. Nu-i spuneau pe numele adevarat, Iahve, ci I-l schim­bau, zicandu-I Adonai sau in multe alte feluri, numai sa nu I-l pro­nunte pe cel adevarat. Noi, crestinii, printr-o traditie orala, prin obi­cei, ne ferim sa pronuntam numele diavolului. Ii schimbam acestu­ia numele. Ni se pare ca numai pronuntandu-i numele il invocam, si e in stare ca numai auzindu-si-l pronuntat sa ne faca rau, sa se considere chemat!

Noi vom trece peste aceasta traditie care e foarte aproape de a deveni superstitie, desi nu e chiar o superstitie. Poporul ii zice: „Cel rau”, „Duca-se pe pustii”, „incornoratul”, „Intunecatul”,si chiar Mantuitorul in rugaciunea „Tatal nostru” i-a zis „Cel rau” sau „Cel viclean”. Si Sfanta Scriptura il numeste „stapanitorul mortii” (Evrei 2. 14), „potrivnicul” (Matei 13, 19), „dusmanul” (Viatei 13, 19), „mincinos si tatal miciunii” (loan 8, 44).

Intorcandu-ne la minunea savarsita cu indracitii, sa ne punem mai inainte cateva intrebari. Vorbind in termeni moderni, care este diagnosticul pe care l-a pus Mantuitorul acestor doi bolnavi, daca erau doi? Caci in limbajul modern erau desigur doi bolnavi mintal. Le-a pus un diagnostic spriritual. A socotit ca a intrat diavolul in ei. Poate ca Evanghelistul Matei n-a fost de fata la intamplare si povestindu-i-sc vorbirea la plural a demonizatului, si-a imaginat ca au fost doi. E o simpla ipoteza, dar c sprijinita si pe faptul ca la Matei lipseste episodul cu „Legheonul”. Tot timpul par a vorbi cei doi indraciti, de aceea pluralul. Si mai este ceva: La Marcu si Luca, demonizatul vorbeste la inceput la singular: „Ce este intre mine si Tine, Iisuse”, si numai dupa ce demonii s-au identificat ca Legheon au inceput a vorbi la plural. Aceasta din urma vorbire, auzind relatarea prescurtata, l-a putut induce in eroare pe Matei si a simplificat totul imaginand doi demonizati. In felul acesta, lipsindu-i episodul cu Legheonul, cu doi demonizati vorbirea la plural devenea plauzibila. Altfel, numai daca ar fi retinut si obiectul cu Legheonul, vorbirea la plural ar fi fost plauzibila. Asadar, diagnosticul Mantuitorului a fost un diagnostic spiritu­al, nu unul medical. Nu i-a considerat nici epileptici, nici nebuni, alienati mintal, ci indraciti.

A doua intrebare care ni se impune cu privire la textul acesta, este urmatoarea: de ce a acceptat Mantuitorul cererea diavolilor ca sa intre in porci si sa-i arunce pe acestia in mare? Unii dintre inter­preti spun ca Mantuitorul le-a acceptat cererea pentru ca propri­etarii tineau porcii numai pentru comert, nu pentru nevoile lor. Nu poate fi asa. Comertul, cand e cinstit, e si el permis de Dumnezeu, fiind printre ocupatiile ingaduite si necesare. Mantuitorul le-a inga­duit cererea facandu-le o favoare in schimbul iesirii din oameni, din alte ratiuni, si anume pentru ceea ce voia sa invete prin aceasta. El stia ca vor veni cei din cetate. Stia ca cei din cetate vor fi nemultu­miti. Si cei din cetate au venit.

Sa ne punem acum in legatura cu aceasta si cea de-a treia intrebare: de ce au venit cei din cetate si L-au rugat sa plece din hotarele lor? Intelegem din textul Scripturii ca L-au rugat frumos, n-au tipat la El. Nu l-au dat un ultimatum violent. L-au rugat fru­mos, pentru ca deja se temeau de El. Vazusera ce putere are si se temeau sa nu faca si cu ei ceva. Dar daca au vazut ce putere are, si daca au vazut ca era de la Dumnezeu, atunci de ce totusi L-au rugat sa plece din hotarele lor?

Cred ca, de fapt, aceasta este intrebarea cea mai importanta, pe care trebuie sa ne-o punem. Una din ipoteze – caci ne aflam pe terenul ipotezelor – ar fi si aceea ca L-au rugat sa plece din hotarele lor, pentru ca nu puteau suporta nefirescul. Nu puteau suporta supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care iesea din obi­ceiurile, din viata lor de toate zilele. Daca astfel de lucururi supranaturale s-ar fi petrecut cu ei in fiecare zi, aceasta le-ar fi dat toata existenta peste cap. Ei nu stiau sa traiasca decat in limitele firescului cu care erau obisnuiti. De aceea L-au rugat sa plece din hotarele lor. Ii incomoda. Cu unul ca El toate surprizele erau posi­bile. Acum isi pierdusera doar porcii, dar cine stie ce li se mai putea intampla!

Oare noi ce-am fi facut in locul lor? Cred ca si noi am fi facut tot asa. Si noi suntem obisnuiti sa traim in viata fireasca, asa cum este ea, viata noastra de toate zilele. Sa ne imaginam ca ar trebui sa traim intr-o atmosfera de supranatural in fiecare zi, cu niste eveni­mente ce ar fi permanent de dincolo de natura. De pilda, sa ne imaginam ca permanent cineva, sau unul altuia, ne-am citi in suflet. Ar fi comod? Ar fi de suportat? Sa ne imaginam ca ar fi cineva intre noi care ar putea rasturna tot ce afirmam noi, sau ce planuim cu ganduri egoiste, sau care ne-ar spune pe fata pacatele, sau care ar putea sa ne pedepseasca imediat pentru pacatele pe care le facem! Tot asa si ei: n-au putut suporta nefirescul.

Asa e lasat de la Dumnezeu, ca noi sa ne traim viata cu vointa noastra, sa ne construim liberi destinul nostru. Suntem aici intr-un proces in care dispuneam de vointa libera si de toate mijloacele ca sa ne pregatim noi insine viitorul, si mantuirea, sub ochiul nevazut al lui Dumnezeu, dar sub ochiul care nu intervine direct. Daca ar interveni direct, asa cum a intervenit acolo, ne-ar deranja. E asa lasat sa fie de la Dumnezeu. Ne obtinem mantuirea printr-un proces lent si firesc, actionand cu vointa noastra, facand virtutea, lasandu-ne prinsi uneori de pacat, indreptandu-ne, dar intr-un anumit firesc al lucrurilor. Asa ne mantuim. Nu suntem mantuiti obligato­riu, nici siliti, nici constransi.

Mi-as ingadui aici o mica digresiune. Unii dintre falsii profeti de azi atrag credinciosi de-ai nostri, dandu-le asigurarea: „Veniti la noi, ca la noi sunteti mantuiti acum”. Cand ii intrebi: „De ce te-ai dus acolo?”, asa raspund: – „Pentru ca sunt mantuit”. O mai mare inselaciune decat aceasta nici ca se poate. Pentru ca nimeni nu e mantuit aici si acum, o data pentru totdeauna. Asta ar insemna ca unul ca acesta nu mai are nimic de facut pentru mantuirea lui. Cel care ii da aceasta asigurare nu are de la nimeni un asemenea mandat, ci promite numai pentni a atrage adepti.

Se rastalmaceste jertfa izbavitoare pentru toti, a lui Iisus Hristos, netinandu-se seama de faptul ca ea trebuie insusita de fiecare prin credinta si fapte bune, pe tot parcursul vietii pamantesti.

Mantuirea se castiga. Mantuirea se dobandeste cu vointa, cu fapte bune si cu ajutorul harului lui Dumnezeu, in Biserica, prin tainele Bisericii, nu in afara Bisericii. Sf. Ciprian a spus o data pen­tru totdeauna cuvantul care a ramas valabil de-a lungul istoriei: Extra Ecclesiam nulla salus. – In afara de Biserica nu este man­tuire.

Ca vom fi mantuiti, numai Dumnezeu ne-o va spune, atunci cand vom da socoteala, atunci cand ne vom intalni cu El. Noi putem spune in virtutea darului care ni s-a dat ca episcopi si preoti, doar: „esti iertat”, dupa spovedanie, dar nu si pentru pacatele viitoare, cum fac ispititorii moderni. Ei ofera o mantuire usoara si asa ii insala pe multi carora le convine o mantuire usoara. Ei desfi­inteaza de fapt pacatul, caci il socotesc iertat chiar inainte de a fi savarsit!

Dar sa ne intoarcem la ceea ce ne-am propus de la inceput. Multi crestini nu numai in vechime, dar si astazi, isi pun intrebarea: Exista diavol? Daca exista Dumnezeu, de ce exista si diavol? Acelora care isi pun aceasta intrebare, raspunsul le este absolut necesar.

Si Vechiul Testament, si Noul Testament, si Mantuitorul insusi, si toti Apostolii care au auzit invatatura Lui, atesta existenta diavolului. Mantuitorul il scotea din atatia indraciti. In Cartea Iov, insusi Dumnezeu se angajeaza intr-un adevarat dialog cu diavolul (Iov I, 6-12; 2, 1-7). Dupa cum afirma teologia crestina, exista o lume materiala, dar exista si o lume spirituala. In afara de ingerii buni, mai exista unul cu ceata lui, care la inceput era si el inger luminat. Se numea chiar luceafar. Era unul care stralucea, dar care a vrut sa fie, cum ne spune Scriptura – „ca Dumnezeu” – a vrut sa fie egal cu Dumnezeu, si atunci a cazut (Luca 10, 18). Acesta este cuvantul pe care il intrebuinteaza Scriptura: a cazut din demni­tatea de inger luminat. Si a ramas numele lui, Lucifer, ca nume peiorativ, de intuneric, nu de lumina. Lucifer inseamna diavolesc, satanic. Toata lupta Bisericii, toata lupta crestinismului nu este altceva decat apararea si eliberarea de acest rau, fiindca el este izvorul raului, el este cel cate face raul, si mai ales cel care indeam­na la rau. Dar arc el cu adevarat vreo putere? Ce face, care este menirea lui?

Diavolul este cel care imparte, Cel care dezbina, cel care pune lucrurile sa se ciocneasca intre ele, cap in cap, cel care organizeaza impotrivirile, partile una impotriva celeilalte. Acesta este rolul lui. Inger cazut, asa, ca dintr-o razbunare impotriva lui Dumnezeu, cauta sa-i faca pe toti sa cada! Multi pacatosi se bucura cand isi asociaza pe altii la pacatul lor. Parca li-l justifica. Parca li-l micsoreaza. Isi aranjeaza o tovarasie in executarea pedepsei! Toate cuvintele din limba noastra precum: ispita, pacat, rau, cadere, inselaciune, toate sunt legate de existenta diavolului. Iata de ce noi crestinii nici nu prea indraznim sa-i pomenim numele cel adevarat.

Are el o putere reala? Nu are putere reala. Si aici este de fapt taina pe care trebuie s-o stie toti crestinii. Unii tind sa creada ca are o putere egala cu a lui Dumnezeu, si ca dispune de destinele noas­tre. Ei bine, nu este adevarat. El are numai atata putere cata ii dam noi. Aceasta trebuie s-o stim toti. Dumnezeu ii ingaduie existenta pentru a ne pune la incer­care libertatea. Diavolul ne indeamna, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decat de a insela, de a induce in eroare, de a-i pacali pe cei slabi. El mai pare a avea putere impotriva noastra uneori, dar atunci inseamna ca Dumnezeu i-a dat slobozenie, ca in cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decat i-a fost ingaduit. Nici impotriva lui Iov n-a putut face nimic, atata vreme cat Iov nu i-a acceptat propunerile. Dar din aceea ca Dumnezeu ii ingaduie exis­tenta, trebuie sa intelegem ca el are un rost in iconomia mantuirii noastre. E un termen necesar in educatia existentei noastre. Chiar daca nu-i intelegem in intregime rostul.

Poate ca are rostul de a ne incerca credinta. Poate ca arc rostul de a ne pune vointa la incercare. Poate ca are rostul de a face din noi oameni responsabili, stapani pe vointa noastra, pe puterea noas­tra. Nu suntem niste roboti, conditionati de un duh rau, tot asa cum nu suntem conditionati nici de duhurile bune, care ne indeamna la bine. Suntem fiinte vii, cu vointa si cu simtire. Dumnezeu a lasat sa existe acest control al vointei noastre, prin care ne verificam, asa cum aurul se verifica prin diferiti acizi. Acizii sunt rai, dar ei veri­fica aurul. Acizii in ei insisi nu au nici o valoare, dar de vrei sa afli daca un obiect e de aur adevarat, te duci la un atelier si rogi sa ti-l controleze. Il controleaza cu niste acizi. Daca aurul e curat, acizii nu-l ating; daca nu e aur, acizii il oxideaza si se vede de indata ca nu e aur curat. Cam asa e si aici. Daca sufletul e de aur curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atata putere, cat ii dam noi.

Ca trebuie sa ne fie teama de el, trebuie sa ne fie teama, ca sa nu ne insele, dar nu trebuie sa ne fie teama pana la masura in care sa credem ca el dispune de viata noastra.

Cum e diavolul? Invatatura crestina ne spune ca e o fiinta spiri­tuala, deci nu e fiinta corporala. Poate insa, asa cum ingerii pot aparea uneori in chip trupesc, sa apara si el in chip trupesc.

Traditia noastra crestina ne spune ca dispune de multe posibili­tati de inselare. Cu cel destept e destept, cu cel prost e prost. Poate aparea sub chip frumos si fascinant, ne poate capta din literele unei carti, scrise sub influenta lui, dar indeosebi, fiind fiinta spirituala, lucreaza impotriva noastra prin spirit. Adica sopteste spiritului nos­tru, sopteste gandului nostru, sopteste inimii noastre: ia-o pe aici, nu pe acolo. E un sfatuitor care se imbie singur si care ne asigura intotdeauna ca ne vrea binele. Ne favorizeaza placerile, bucuriile, dar intotdeauna pe cele care nu se pot capata in chip firesc, deschis si cinstit.

Are el intr-adevar atata putere, incat sa poata fi mai tare decat Dumnezeu, cand ne ispiteste cu sfatul lui? In nici un caz, nu. Acest lucru trebuie sa fie clar pentru absolut toti crestinii. Diavolul nu este mai tare decat Dumnezeu. E mai tare numai atunci cand il acceptam noi, cand il ajutam noi. Desi noi avem tendinta inversa, de foarte multe ori, aceea de a da vina pe el! Vrand sa ne disculpam de greselile noastre, spunem – si cati dintre noi n-o facem – „M-a ispitit diavolul”, ca si cum el ar fi responsabilul universal. In legatura cu aceasta circula nu chiar o apoftegma, nu chiar o zicala a Sf. Parinti, dar un fel de gluma monahala daca vreti, care mi se pare foarte potrivita cu cele despre care vorbim.

Se stie ca in postul mare, peste tot, dar mai ales in manastiri, nu se mananca nici carne, nici oua, si nu e voie in anumite zile, in unele manastiri, sa se faca mancare gatita la foc. La o manastire insa, intr-o chilie, staretul a descoperit pe un frate cocand un ou la lumanare. Gasindu-l, calugarul a zis cu smerenie si cainta: „Iarta-ma, Parinte Staret, diavolul m-a dus in pacat”. Si atunci se spune ca de dupa cuptor s-a auzit o voce: „Nu, nu, nu! Asta nici eu n-am stiut-o! Am invatat-o acum de la fratele!”

Nu e cu dreptate, asadar, sa dam vina pe el intotdeauna! Dar cum lucreaza el totusi? Printre altele, ne prezinta raul sub chipul binelui. Dar chiar atunci cand ne indeamna la bine, o face cu scop rau. Si mai e ceva. Un mare scriitor elvetian, Denis de Rougemont, spunea ca cea mai mare viclenie a diavolului – sa fim foarte atenti, pentru ca mie mi se pare ca e o definitie extraordinara – „Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol„. Si nu zic oare multi adesea: Vedeti-va de treaba, nu exista diavol/” El ii indeamna la asa ceva. Merge pana la a se nega pe el insusi. Numai sa castige. Dar ce interes are el sa se nege? Ce interes are el sa ne faca sa credem ca nu exista? Are mare interes. Daca nu crezi ca exista diavol, e foarte usor sa crezi ca nu exista nici Dumnezeu. Si desigur diavolul stie ce a zis Dostoievski, marele scriitor rus din secolul al XlX-lea: Data nu exista Dumnezeu, atunci totul e permis. Si daca nu exista diavol, tot asa, totul e permis! Si daca totul e permis, inseamna ca putem face din alb negru, inseamna ca putem da raului nume de bine, inseamna ca nu mai exista nici un criteriu moral si nici o responsabilitate. De aceea se neaga diavolul pe el insusi!

Oricat nu ne-ar conveni existenta diavolului, are si el un rost. El inspira teama de destinul nostru vesnic, ne tine in garda. Aprobandu-ne pornirile rele, aflam ca ceea ce aproba el e ceea ce nu trebuie sa facem. El se simte rau si descoperit cand e cunoscut ca exista. Daca nu e cunoscut si recunoscut, se simte bine. Atunci el e cel tare. E tare cand e negat. Atunci ataca din umbra. Deci tineti minte: „Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol”.

O alta insusire si preocupare a lui este sa se ocupe cu predilectie de cei cu o viata spirituala inaintata. De aceea se spune ca diavolul e mai periculos pentru credinciosii virtuosi, decat pen­tru cei pacatosi. Si daca stam si ne gandim bine, e chiar asa. Cel pacatos stie ca e pacatos, si se va pocai. Va face totul ca sa scape de pacatele lui, pentru ca le recunoaste. Dar cel care se pretinde virtu­os, acela nu-si mai recunoaste pacatele. Pe acela diavolul pune mana mai repede. De aceea Sfintii Parinti vorbesc de o „cadere in sus” oricat de paradoxala ar fi expresia, sau de o „cadere de-a dreapta” sau de o „cadere prin sfintenie”. De ce? Fiindca aceasta, virtutea, daca nu e bine tinuta in frau, duce la mandrie. Omul cade din starea de smerenie. Si in clipa cand a cazut din smerenie, e gata. A intrat in bratele celui rau!

Sunt din aceia care cred ca daca s-au abtinut de la pacate o vreme, gata, au si devenit sfinti. Sunt din aceia care-si iau in serios unele visuri, unele vedenii, nestiind sa deosebeasca duhurile, si nestiind ca Lucifer se poate preface si in inger al luminii (Iisus Cor. 11, 14). Si cred ca vedeniile si visurile lor sunt de la Dumnezeu si se pretind sfinti, pentru ca le-a aratat Dumnezeu asemnea semne. Or, Sfintii Parinti, experimentati in lupta duhovniceasca, spun: refuza orice vedenie. Refuza orice vis care ti s-ar parea de la Dumnezeu. Nu se va supara Dumnezeu ca L-ai refuzat. Pentru ca in felul acesta te aperi de „celalalt”.

Se cunoaste din istoria vietii duhovnicesti ca s-a aratat diavolul unui calugar tanar dar foarte imbunatatii, povatuindu-l mereu la bine, pana cand acesta s-a incredintat ca duhul care-i vorbeste si care i se arata este un duh bun, trimis de Dumnezeu. Dupa ce s-a incredintat de aceasta, duhul care acum se materializa, i-a soptit intr-o zi: Iata, tu esti drept si esti bun, iar duhovnicul tau te persecuta, intr-adevar, duhovnicul il punea la anumite probe spirituale ca pentru incepatori. Ceea ce s-a dovedit a fi fost tocmai ceea ce ii trebuia lui, pentru ca incepuse sa carteasca. Duhul ii tot spunea: esti virtuos, esti sfant. Duhovnicul greseste. Din ura si gelozie se poarta asa cu tine. Mergi la el si, daca si de data aceasta te va ocara, sa stii ca e diavolul intrupat. Omoara-l! Si asa a facut, nedandu-si seama ca asculta tocmai de diavol.

Iata cum diavolul a obtinut pana la urma ceea ce a dorit. Si-a condus planul cu rabdare si inteligenta incat, prin cultivarea virtutii dar si prin cresterea mandriei, a inaltei pareri de sine, l-a dus pe monah la caderea cea din urma. Rezultatul l-a interesat, si l-a obtinut. De aceea Sfintii Parinti indeamna: „Refuza orice vedenie”. Sau, cand ai asa ceva, du-te si te marturiseste si sfatuieste-te cu un duhovnic bun, incercat. Caderea prin inalta parere de sine e una din ispitele si vicleniile diavolului.

Sa ne observam o clipa pe noi insine, fara sa mai luam aminte in dreapta sau in stanga. Indata ce incepem sa ne aparam de pacate, sa nu le mai facem, indata ce suntem cat de cat mai activi in cre­dinta noastra, indata ce ne facem datoriile catre aproapele, tot atunci incepe, la etajul de sus, in mintea noastra, parerea de sine ca am si ajuns drepti. In loc insa sa ramanem smeriti si cu grija sporita de a ne vedea de noi insine, incepem sa ne comparam. Zicem: Nu sunt ca celalalt! Incepem sa-i judecam pe ceilalti, sa fim aspri cu ei, sa le dam lectii, cu acum prefacuta smerenie. Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa-i indemnam pe altii la bine, dar sa n-o facem comparandu-i cu noi si acordandu-ne noua un drept de jude­cata asupra lor. Cand incepem sa ne comparam, trebuie sa stim ca am inceput nu sa urcam, ci sa cadem.

Pacatul mandriei e un pacat subtil, fiindca ataca sufletul, constiinta. Mandria – spune cineva – incepe in momentul in care cineva isi atribuie meritele pe care intr-adevar le are, in loc sa le atribuie lui Dumnezeu, datatorul tuturor darurilor. Mandria e paca­tul virtuosilor, tot asa precum smerenia poate fi virtutea pacatosilor. La radacina mandriei exista intotdeauna o maretie reala. A face istoria orgoliului omenesc, s-ar reduce la a enumera diversele feluri in care omul a incercat sa se aseze in locul lui Dumnezeu. Exista orgolii personale, orgolii de grup, tot felul de orgolii. Exista si un orgoliu al libertatii absolute, menit sa ne faca egali lui Dumnezeu. Kirilov din Posedatii lui Dostoicvski credea ca singurul mijloc de a-si afirma libertatea absoluta era sa se sinucida, ca sa arate ca poate s-o faca, deci ca se poate ridica chiar impotriva vietii, deci ca nu Dumnezeu era cel mai puternic! Numai ca Kirilov uita ca nu putea omora sufletul! (vezi despre acestea Nolre peche d’orgueil, de Jacques Madaule, in L’homme et le peche, Paris, 1938).

Dar cum ne verificam in asemenea situatii in care, crezand ca urcam, de fapt cadem? Ne verificam printr-un duhovnic bun. Lupta spirituala este de mare finete. Exista si o cadere prin smerenie. E greu s-o depistezi. Ea se intampla acelora care sunt gata sa se smereasca din toate punctele de vedere, dar care incet, incet, incep sa se laude cu smerenia. In clipa in care ai inceput sa te lauzi cu smerenia, din clipa aceea ai incetat de a mai fi smerit.

Casian Romanul, sfantul nostru din Dobrogea, credea ca sin­gurul mijloc de a se verifica cel banuit de asemenea ganduri, e sa se sfatuiasca degrab cu un duhovnic. Altul vede mai lipdede in noi, decat noi insine, in asemenea cazuri. Dar urmand un sfat al lui Avva Moise, Sfantul Casian atrage atentia sa-l alegi bine pe cel cu care te sfatuiesti. „Sa nu-ti destainui gandurile oricui ti-ar iesi in cale, ci sa te vestesti batranilor duhovnicesti, care au darul deose­birii si nu celor ce nu-s decat albiti de vreme” (Filoc, ed. rom. I, p. 138). Deci nu oricarui cap alb! Ci unui cap duhovnicesc, bine experimentat in cele sufletesti.

Diavolul lucreaza cu viclenie si in chip nevazut. Asupra mintii, asupra inteligentei noastre. Fiindca are cunostinte. E un bun filosof. E bun logician. Se vrea si bun teolog, si astfel ajunge sa-i invete pe atatia sa interpreteze sucit Scriptura, si sa-i rupa de la Biserica lui Hristos. Am aratat ca uneori se arata si in chip vazut. Am citit undeva o istorioara care poate sa fie adevarata. O istorioara cumplita:

Un adolescent mai ciudat si mai curios decat altii a auzit ca cineva s-a spanzurat. Si ce si-a propus el, ramanand singur in casa? A legat o franghie de geam, deci nu de ceva de sus, ci la nivelul capului lui, si-a pus-o de gat si a inceput sa traga, ca sa vada cum e cand te spanzuri, urmand bineinteles sa mearga cu experienta pana in momentul cand ar fi socotit ca devine periculoasa. A inceput sa traga incet, incet, apoi mai tare, apoi tot mai tare si la un moment dat, a inceput sa tipe, infricosat de moarte. Mama care era in bucatarie a intrat in camera lui si l-a vazul tragand, tragand cu disperare ca sa-si sugrume gatul prin stransoarea funiei.

A luat repede un cutit, a taiat legatura si eliberandu-l l-a intrebat. Ce e cu tine? Ce faci? Ce s-a intamplat?

El i-a povestit: din curiozitate am vrut sa vad cum e cand te spanzuri, cum a facut cutare, dar n-am vrut sa merg pana la capat. La un momenl dai insa, a aparut in fata mea cineva cu o furca de fier, pe care o indrepta catre mine in asa fel, incat sa ma strapunga si eu eram nevoit sa ma retrag din ce in ce mai mult ca sa ma apar, si am tipat pentru ca am vazut ca, pe masura ce ma feream de furca lui, se strangea latul in jurul galului si nu mai aveam nici o scapare. Cand ai intrai tu, a disparut.

Dar sa revenim o clipa la ceea ce spuneam la inceput, anume ca cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol. Bunii crestini nu se lasa inselati de aceasta viclenie. Ei bine, in cazul acesta diavolul isi schimba tactica. Atunci il invata pe crestinul respectiv ca intr-adevar exista. Dar ii strecoara o alta viclenie. Ii spune: eu sunt vinovat de toate. Eu indemn la rau. Eu port toata raspunderea. Voi sunteti victime, nu sunteti vinovati. Asadar te disculpa. Zice mereu: Da vina pe mine. Tu n-ai nici o vina!

Am mai vorbit despre aceasta, la inceput, cand aratam ca unii tind sa arunce toata vina pe diavol. Ceea ce vreau sa precizez acum, e ca diavolul insusi te disculpa.

Disculpandu-te, se inculpa el. O face insa din viclenie si inselatorie, fiindca stie ca oricat s-ar incul­pa pe el, n-are nici o importanta, dar disculpandu-te pe tine, te lasa in pacat. Nu te mai pocaiesti, caci zici: unde nu exista libertate, nu exista responsabilitate! Daca diavolul e vinovat, atunci eu nu mai sunt vinovat. El m-a silit. Eu n-am nici o raspundere!

Si la aceasta, asadar, se cere atentie, mai ales din partea celor care il stiu ca exista, dar ii exagereaza puterea.

A crede ca putem depista toate manevrele celui rau in cateva cuvinte, ar fi a ne insela pe noi insine. Toate cartile de spiritualitate sunt carti de demascare a metodelor lui. Sunt cunoscute, dar sunt multe. Nu trebuie insa sa ne lasam doborati de multimea lor si de neputinta noastra. Pentru cei intelepti sunt de-ajuns cateva principii si criterii generale, printre care rugaciunea si sfatuirea cu duhovnicul raman esentiale.

In afara de cele amintite mai inainte, imi aduc aminte ca C.S. Lewis povesteste ca un diavol era foarte ingrijorat ca un om pe care avea sarcina sa-1 pregateasca pentru iad, incepuse sa mearga la biserica. Atunci diavolul i-a scris o scrisoare lui Satan, intrebandu-l ce sa faca. Acesta i-a raspuns sa nu se nelinisteasca, dar sa se tina mereu de omul lui. Chiar si in biserica.

„Fa-l sa se preocupe de lucruri marunte”, l-a sfatuit Satan cel Mare. „Fa-l sa gandeasca, de pilda, ca paraclisierul e un ipocrit, ca cutare are pantofii scalci­ati, ca cutare doamna e imbracata excentric, ca preotul n-are voce frumoasa, si asa mai departe. In felul acesta nu se va mai concentra in rugaciune”. Iata-l, asadar, si in biserica, si cu ce nimicuri! Dar cu nimicuri care risipesc atentia credinciosului de la slujba.

Iata, am analizat cateva din tacticile duhului celui rau. Dar tineti minte: el nu poate impotriva noastra nimic, decat in masura in care ne invoim cu propunerile lui. E mai mare Dumnezeu.

Cum ne aparam de el? Ne aparam crezand in Dumnezeu, crezand in ajutorul lui Dumnezeu. Ne aparam prin semnul crucii. De altfel si in viata noastra crestina si de toate zilele, ori de cate ori suntem confruntati cu un rau, cu o nenorocire, ori de cate ori simtim ca un duh rau vrea sa ne duca in ispita, facem semnul crucii si ne eliberam. Toti am incercat acest lucru si ii stim darul si pu­terea.

De ce crucea? Pentru ca pe cruce s-a jertfit Mantuitorul pentru noi, si a facut din cruce mijlocul ispasirii noastre, si ajutorul nostru permanent, in toata viata noastra, prin Iisus Hristos. Ori de cate ori, deci, vom fi in astfel de primejdii, asaltati de ganduri rele, sa stim ca un duh rau ne da ocol. Si sa stim ca daca facem apel la Crucea lui Hristos, la jertfa lui Hristos, vom fi eliberati. Sa zicem asadar, intotdeauna: „Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat noua, ca se intuneca si se ingrozeste, nesuferind a cauta spre pu­terea ei”.

IPS Antonie Plamadeala

10
Iul
14

De ce dureaza sarcina 9 luni

Te-ai intrebat vreodata de ce dureaza sarcina 9 luni si care este cauza pentru ca care puiul de om vine pe lume dupa 9 luni de viata intrauterina? La nastere copilul este complet neajutorat si nu poate supravietuii fara ajutor. Mai mult, in momentul in care copilul vine pe lume este insuficient dezvoltat, iar o parte din procesul evolutiv continuand in afara uterului in primul an de viata.

Cert este ca sarcina nu poate sa depaseasca momentul celor 9 luni pentru ca dimensiunea bazinului feminin nu poate permite evolutia sarcinii, peste acest moment. In plus, exista si o capacitate maxima pe care metabolismul matern nu o poate depasi, stiut fiind ca in cursul sarcinii rata metabolismului creste cu peste 50%. Cand acest nivel maxim este atins, mecanismele fine care regleaza si controleaza sarcina, declanseaza nasterea.

Prin comparatie cu alte primate puiul omului vine pe lume nedezvoltat. Spre exemplu creierul omului, la nastere, reprezinta doar 30 la suta din dimensiunea pe care o va avea la varsta adulta. La cimpanzei, la nastere creierul reprezinta 50 la suta din dimensiunea creierului de la varsta adulta. Pentru a atinge acest grad de dezvoltare si in cazul omului sarcina ar trebui sa dureze 16 luni, in loc de noua luni, se arata intr-un studiu realizat la Columbia University. Dar intr-o astfel de situatie apare asa numita „dilema obstetricala”, adica o circumferinta a craniului copilului mai mare decat capacitatea anatomica a pelvisului feminin de a se dilata.

Antropologii mai spun ca in cursul evolutiei omului s-a realizat un compromis intre perioada de dezvoltare a creierului, pentru un maximum de sanse de supravietuire la nastere si pelvisul ingust al femeii, si omului, in general, ca efect al mersului biped, astfel ca puii omului s-au nascut mai devreme decat ar fi fost ideal.

Interesant este ca daca perioada de gestatie a femeilor ar fi cu doar doua luni mai lunga, diferenta pentru corectarea „dilemei obstreticale” ar fi de doar trei centimetri, chestiunea care ar fi putut fi rezolvata in cursul evolutiei speciei umane. Cu toate acestea durata sarcinii a ramas de 9 luni.

O explicatie posibila se regaseste in rata metabolismului uman si in temperatura maxima normala a omului. Astfel incepand din a sasea luna de sarcina, femeile consuma permanent de doua ori mai multa energie pentru procesele metabolice de baza, adica corpul femeii se comporta vreme de trei luni de sarcina ca si cum al alerga pe bicicleta cu o viteza constanta de 20 de kilometri pe ora. Biologic organismul nu poate rezista la un astfel de efort daca sarcinii ar depasi cele 9 luni.

O ultima explicatie pentru care mama natura a oprit la 9 luni durata de sarcina a femeii este faptul ca, in cursul evolutiei, uriase ca timp fata de perioada moderna, femeia insarcinata trebuia sa se descurce singura si sa se achite de obligatiile pe care le aveau in comunitatea din care faceau parte. In concluzie, o sarcina care ar fi durat mai mult de 9 luni de zile punea in pericol si fatul, dar si pe mama si, in final, specia.

Una peste alta este remarcabil cum durata sarcinii a fost setata astfel incat sa ofere tuturor cele mai mari sanse de supravietuire.




Blog Stats

  • 237,192 hits
Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Top click-uri

  • Niciunul

Adormirea Maicii Domnului Aghiasma Ajunul Bobotezei apa sfintita Biserica Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce putem face când apar necazurile în familie Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? Cine este Maica Domnului pentru mine? cinstit de musulmani Cred Crucea ... Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce? Căsătoria dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Doamne DUMNEZEU Focsani frate fraților! Hristos Icoanele in cultul ortodox Ilie Inaltarea Domnului Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post Ingerul pazitor in Vinerea Mare Ispitele Izvorul Tamaduirii Izvorâtorul de mir Joia din Saptamana Patimilor Lunea Sfantului Duh Nasterea Maicii Domnului Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Nimeni nu L-a vazut pe Hristos inviind Noi Nu te atinge de Mine omule Petru si Pavel - sarbatoarea dragostei lui Hristos Piata Unirii Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintelor Pasti Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Predica la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci Predica la Duminica Sfintei Cruci Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii Preot Tudor Marin Rugăciune către Maica Domnului Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului Rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul sfantul care aduce ploaia Sfantul Epitaf Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Sfintii Petru si Pavel Să vă mărturisiţi şi să vă cununaţi la biserică Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Trecerea pe sub masa Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara “Maica Domnului “Miluiește-mă „Doamne Iisuse Hristoase „Părinte