Archive for the 'Univers' Category

11
Mai
10

Cele 7 legi ale Universului

Există 7 legi fundamentale ale Universului. Faptul că nu le știi nu te lasă fără responsabilitate. Dacă le vei cunoaște s-ar putea ca ele să te ajute să nu faci greșeli, să aduci armonie în viața ta și să fii fericit.

Citește în continuare ‘Cele 7 legi ale Universului’

07
Dec
08

Mesageri din spaţiul cosmic

meteoritMeteoriţii: mesageri cereşti, sosiţi din locuri în care omul n-a pus niciodată piciorul. Şi nici n-o să-l pună prea curând. Dar şi călători prin timp şi participanţi la pornirea „caruselului” cosmic care a pus în mişcare întregul nostru sistem solar.

„Obiect mineral sau metalic provenit dintr-un corp cosmic, care, traversând atmosfera, cade pe suprafaţa Pământului.” Sunt cele câteva cuvinte cu ajutorul cărora dicţionarele definesc meteoriţii. Pe care noi îi vedem de obicei noaptea, chiar în momentul când dispar definitiv, arşi la contactul cu atmosfera terestră. Iar atunci, în ultimele lor clipe de „viaţă”, lasă în urmă dâre de lumină de o frumuseţe nelumească. Sunt „stelele căzătoare”, pe care tradiţia, străină de cunoştinţe astronomice, le leagă de soarta noastră, a muritorilor. Uneori, bucăţi mai mari sau mai mici din ei ajung pe suprafaţa Pământului. Deosebit de spactaculoasă, „aterizarea” lor nu produce, de obicei, mari pagube. Cândva, în antichitatea timpurie, meteoriţii erau consideraţi mesageri ai zeilor atotputernici. Dar ceva mai aproape de zilele noastre, faimosul savant francez Lavoisier le-a contestat nobleţea originii cosmice, susţinând, sus şi tare, că este imposibil să cadă obiecte cereşti pe Pământ. Chiar dacă era bazată pe aplombul „academic”, obtuzitatea acestei afirmaţii a fost rapid contrazisă, iar savanţii au început să studieze amănunţit „pietrele căzute din cer”.

UNIVERSUL,ACASĂ
Acum, în zilele noastre, foarte multe muzee deţin colecţii bogate de meteoriţi. În acelaşi timp, ajutaţi de aparatură ultramodernă, specialiştii unor institute celebre din toată lumea întorc „mesagerii cerului” pe toate feţele şi storc de la ei toate informaţiile posibile. Sunt informaţii extrem de complexe, care vorbesc despre începuturile sistemului nostru solar, dar şi despre corpurile cereşti, vecine apropiate cu Pământul. Motiv pentru care acest domeniu al ştiinţei este un adevărat „banchet” al cunoaşterii, de la care nu sunt excluşi nici cercetătorii particulari. Sunt oameni pasionaţi, care, chiar dacă nu beneficiză de „instrumentarul” marilor institute, obţin totuşi rezultate cu totul remarcabile. La noi în ţară, unul dintre aceşti pasionaţi este inginerul Răzvan Alexandru, din Târgu-Jiu, posesorul uneia dintre cele mai complete colecţii de meteoriţi din această zonă a lumii. Nu este vorba despre cantitate, cu toate că nici aceasta nu este de neglijat, ci de complexitate. Clasificate atent, fiecare exemplar după specificul său, cele aproape cinci sute de piese pe care le-a adunat de prin toată lumea alcătuiesc un întreg univers. O lume aparent miniaturală, care acoperă însă cam cinci miliarde de ani din istoria sistemului nostru solar. Şi se întinde până în spaţii în care, până acum, au ajuns doar cele mai sofisticate dintre aparatele cosmice create de om. Sau poate că nici măcar ele.

GEOLOGIA SPAŢIALĂ
Răzvan Alexandru este un personaj complicat, amestec de om practic, savant şi aventurier. La bază este inginer constructor. Iar după 1990 şi-a făcut o firmă cu acest obiect de activitate. În timp a mai absolvit şi Facultatea de Automatizări. Iar acum mai are puţin şi termină şi Geologia. Ultimele două specializări i-au fost necesare în activitatea de zi cu zi la firmă. Dar, dincolo de interesele firmei sale, Geologia l-a adus mai aproape de marea lui pasiune: studiul meteoriţilor. Şi asta pentru că, dacă treci dincolo de scoarţa lor topită de frecarea cu aerul atmosferic, „mesagerii cosmici” sunt tot nişte roci. Roci a căror structură mineralogică vorbeşte, celui care ştie să o descifreze, despre o istorie uriaşă, întinsă în timp prin tot sistemul nostru solar. Dar cum a ajuns el să se ocupe de meteoriţi? „Păi, simplu. La fel ca majoritatea puştilor, în copilărie am fost şi eu fascinat de Cosmos. Atâta doar că pe mine fascinaţia asta nu m-a mai părăsit. Dar mult timp a fost aşa… ca o dragoste platonică: niciodată nu mi-am închipuit că ar putea fi posibil să ţin în mână o bucată dintr-un alt corp ceresc. Dar ştii cum se zice: niciodată să nu spui niciodată.” De fapt, totul a început prin 1996, când Răzvan a dat peste un site dedicat acestui domeniu. Acolo a aflat că, în Alaska, există un dealer care vinde meteoriţi. A luat legătura cu omul şi i-a trimis cei 50 de dolari ceruţi. În scurt timp, primul său meteorit nu i-a căzut din cer în faţa casei, ci i-a fost adus, frumos ambalat, într-un colet poştal. „Era un meteorit metalic micuţ. Dar, drept să-ţi spun, atunci mi s-a părut cel mai interesant obiect pe care l-am atins vreodată. Şi era al meu!” Până în acel moment acumulase deja foarte multe conoştinţe în domeniu şi ştia bine cu ce are de-a face. La fel cum ştia că lumea meteoriţilor este deosebit de bogată, cu foarte mulţi „reprezentanţi”. După un meteorit metalic a vrut şi unul pietros, pe care l-a obţinut tot de la un dealer. De la un moment dat încolo şi-a dorit în colecţie şi nişte „piese” găsite de el însuşi. De asta spuneam că, în felul său, Răzvan este şi un aventurier. În loc să stea acasă şi să butoneze calculatorul în căutarea unor vânzători cu care să intre în contact, a plecat să-şi caute el însuşi meteoriţii. Pe care i-a şi găsit.

COSMOSUL DIN NISIP
Savanţii au calculat că, anual, pe Pământ ajung cam 200 t de materie cosmică. Cea mai mare parte sub formă de praf, pe care planeta noastră îl găseşte pe traiectorie şi îl absoarbe prin atmosferă. Există şi bucăţi mai mari de rocă. Dar, aşa cum am mai spus, cele mai multe dintre acestea ard complet în urma frecării cu aerul şi lasă în urmă doar nişte particule microscopice, nedetectabile. Cu toate acestea, cazurile în care meteoriţii ajung să atingă solul nu sunt chiar atât de rare pe cât ne-am aştepta. Partea proastă este că sunt foarte greu de găsit. De cele mai multe ori cad nevăzuţi de nimeni, în zone nepopulate ale globului. Şi, dacă nu sunt atât de mari încât să lase prăpăd în urmă, sunt acoperiţi rapid de vegetaţie. Compuşi mai ales dintr-un aliaj de fier şi nichel, cei metalici ruginesc într-o aşa măsură, încât par nişte bucăţi banale de fier vechi. Iar cei pietroşi, acoperiţi rapid de muşchi sau licheni, nu mai pot fi deosebiţi decât cu foarte mare greutate de nişte pietre obişnuite. Astfel se face că locurile cele mai bune unde se pot descoperi meteoriţi sunt deşerturile aride şi zăpezile veşnice de la poli, unde condiţiile de mediu îi protejează mai bine. Bineînţeles că inginerul a ales prima variantă. Astfel că prin 2002 a plecat în prima sa expediţie. În anii care au urmat a fost de trei ori în Sahara. Şi încă o dată în Oman, în Deşertul Arabiei. A avut noroc, şi de fiecare dată
s-a întors acasă cu câteva zeci de kilograme de meteoriţi de toate tipurile.

DRUMURI PRIN DEŞERT
De fiecare dată, Răzvan Alexandru şi-a pornit expediţiile în Sahara din Maroc. De fapt, lui nici nu prea îi place să fie definit drept un aventurier. Şi poate că are dreptate. Că doar de, nici Sahara nu mai e ce a fost odată. Din capitala Marocului se merge cu maşina închiriată până în oaza Moharid. De acolo trebuie să apelezi la cămile. Dar asta doar în cazul în care nu ai avut inspiraţia să închiriezi o maşină îndeajuns de puternică, încât să răzbată prin dunele de nisip fin. „Aventură? Mde, nu ştiu ce să-ţi spun. Evident că nu mai este ca acum o sută de ani. Totuşi, nici nu poţi spune că-i chiar o plimbare de plăcere. Este foarte cald şi drumurile foarte lungi. Iar în deşert se ia apă doar de băut. Nu şi pentru spălat. Dimineaţa te cureţi pe faţă cu nisip, la fel ca tuaregii. Îţi dai seama cum arăţi după o săptămână de asemenea tratament «cosmetic»? Odată eram într-o oază sahariană pe care n-o părăsisem de vreo zece zile. La un moment dat, au apărut nişte franţuzoaice. Erau turiste de salon, grup organizat cum scrie la carte, cu tot confortul posibil în acele condiţii. Când le-am ieşit în faţă, neraşi, cu feţele pline de praf şi arse de soare, fetele alea s-au speriat de moarte: au crezut că le atacă bandiţii deşertului. Dacă eşti fumător trebuie să-ţi faci provizii zdravene de ţigări. Asta pentru că pe acolo ţigări dintr-astea normale se găsesc foarte greu. În schimb, haşişul se găseşte pe toate drumurile.” Oricum ar fi, un drum prin Sahara rămâne totuşi o aventură spectaculoasă. „Ştii, zona este superbă. Parcă eşti pe o planetă străină. Sunt locuri frumoase de-ţi taie respiraţia. Dar tot pe acolo am văzut ceva uluitor: pungi de plastic. Intrasem adânc în inima deşertului, cred că peste două sute de kilometri. Însă, chiar şi pe acolo, nisipul era plin de pungi din plastic. Erau peste tot, pungi dintr-astea ieftine, de culoare neagră. Parcă am fi fost acasă, pe maidanele de la marginea oraşelor noastre, şi nu în mijlocul celui mai mare deşert de pe planetă.”

VÂNĂTOAREA
Şi totuşi, pe unde s-or găsi meteoriţii? Că doar deh, Sahara este imensă, iar ei nu s-or afla chiar pe toate drumurile. Încet, încet, Răzvan a început să cunoască zonele cele mai „productive”. „Din Libia până în Egipt, este doar nisip, dune nesfârşite. Acolo nu ai de ce să te duci, pentru că eventualii meteoriţi sunt acoperiţi rapid, la orice pală de vânt. Cea mai bună zonă este deşertul pietros din Sahara de vest. Clima este tot uscată şi îi conservă foarte bine. În plus, nisipul, mult mai puţin, nu este deosebit de mobil.” Dar lucrurile se complică după ce căutătorii ajung pe acele meleaguri. Calculele statistice arată că în Sahara există, în medie, în jur de zece meteoriţi pe kilometrul pătrat. Totul este să-i şi găseşti. Cum se face? De obicei mergând la pas, cu ochii ţintă pe sol. De obicei, rocile de acolo au culori deschise. Aşa că orice piatră negricioasă are şanse mari să fie un meteorit. Uneori se folosesc şi detectoare, pentru identificarea exemplarelor metalice. Lucrurile se complică după identificarea unui posibil meteorit. „Prima grijă este determinarea precisă a coordonatelor locului în care l-ai găsit. Este foarte important, pentru că astfel afli dacă acolo s-au mai identificat şi alte exemplare. Dacă da, este un motiv în plus să extinzi căutările. În plus, coordonatele stabilite prin GPS vor fi incluse în numele «oficial» pe care îl va primi meteoritul. Acum, ei primesc numele celei mai apropiate localităţi sau obiectiv înscris pe o hartă geografică. Este o localizare relativ precisă, pentru că, până nu demult, li se acorda numele celei mai apropiate localităţi care avea un oficiu poştal. Îţi dai seama: câte oficii poştele există în Sahara? Aşa că precizia localizării putea să fie de plus-minus câteva sute bune de kilometri. Tot acolo, la faţa locului, se face şi o primă analiză, ce-i drept sumară, a structurii obiectului pe care l-ai găsit. Adevăratele analize încep însă acasă, în condiţii stricte, de laborator.” Pe de altă parte, există şi foarte mulţi localnici care se ocupă de căutarea meteoriţilor. Pe care apoi îi vând amatorilor veniţi acolo. „Ei, cu ăştia trebuie să fii foarte atent. În general, meteoriţii nu pot fi falsificaţi. Ei încearcă, dar dacă ai ochiul format nu ai cum să confunzi un meteorit adevărat cu o piatră banală arsă în cuptor. Începătorii au însă şanse mari să «şi-o fure» şi să ducă acasă o bucată lustruită de bazalt terestru, care nu are în comun cu meteoriţii decât culoarea negricioasă.”

COLECŢIA
Şansa de a atinge un meteorit este o experienţă stranie, aproape metafizică. Este un obiect venit din hăurile Cosmosului. Şi uneori din vremuri în care însuşi sistemul nostru solar abia începea să se formeze. Era o lume exotică, pe care noi, cei de acum, abia dacă o putem intui. Iar colecţia lui Răzvan Alexandru este compusă din câteva sute de exemplare. „Strict cantitativ, colecţia mea nu este chiar cea mai mare. Dar din punct de vedere al diversităţii, pe tipuri de meteoriţi, este cea mai bine reprezentată din ţară. O spun cu toată modestia cuvenită. Pe mulţi dintre ei i-am găsit eu. Pe alţii i-am cumpărat de la colegi din străinătate, pasionaţi de acest domeniu. De fapt, eu nu caut neapărat cantitatea. Îmi este de ajuns dacă am chiar şi numai câteva grame dintr-un anumit tip. Pentru mine, important este studiul lor. Iar ceea ce aflu este deosebit de interesant. Acum studiez geologia, iar asta mă ajută extrem de mult.” Fiecare dintre piesele care compun colecţia lui Răzvan sunt în felul lor nişte unicate. Pe cele mai rare dintre ele le-a cumpărat. Sau le-a obţinut prin schimburi. Are câţiva meteoriţi proveniţi de pe Marte. Chiar dacă au doar câteva grame, aceştia sunt extrem de rari. Cândva, în urmă cu multe milioane de ani, planeta vecină a fost supusă unui bombordament cosmic deosebit de violent. Urmele sale se văd şi acum, sub forma unor cratere de mari dimensiuni. Atunci, şocul impacturilor a smuls materie de pe Marte şi a proiectat-o în spaţiul cosmic. Apoi, în timp, acele resturi au intrat pe orbita terestră şi, la un moment dat, au căzut pe Pământ. La fel au apărut şi meteoriţii lunari, prezenţi şi ei în colecţia lui Răzvan. De asemenea, el are eşantioane din alţi meteoriţi, celebri în lumea conoscătorilor. Unul dintre ei provine din „Gibeon”, un meteorit metalic imens, de peste 15 tone, căzut în Namibia în 1830. Un altul este un fragment din „Chinga”, meteorit de 250 kg găsit în 1913, în Rusia. „Fukang” este un meteorit găsit în 2002, în China, în localitatea de la care şi-a luat numele. Din el a fost recuperat cam o tonă, iar un eşantion se află în colecţia românului. La fel ca şi un fragment din celebrul meteorit „Campo del Cielo”, găsit în 1936. Acesta a fost un adevărat uriaş: 50 de tone de piatră cosmică. Nu se ştie, cu exactitate, când a căzut. Dar legendele Mayaşilor, care au trăit cândva, la mare distanţă, în Peninsula Yucatan, vorbesc despre nişte fenomene cereşti ciudate, similare celor provocate de un meteorit de mari dimensiuni care a trecut pe deasupra ţării lor. Au căzut meteoriţi şi în ţara noastră? Da, iar câteva bucăţi din ei se află şi în colecţia lui Răzvan. Istoria a consemnat opt căderi mai importante. Cel mai mare a fost cel din 1882, de la Mocs, din care s-au recuperat cam 300 de kilograme. Cel căzut în 1852 la Mădăraş a avut 23 kg, iar „ultimul venit” este cel care s-a prăbuşit la Tăuţi în 1937, din care s-au recuperat 21 de kilograme.

MARTORI LA FACEREA LUMII
Studiul meteoriţilor spune multe „poveşti”. Poveşti despre vremurile în care sistemul nostru solar era doar o nebuloasă de materie cosmică adunată la un loc de forţele de atracţie gravitaţională. De când se preocupă de meteoriţi, Răzvan Alexandru a devenit un adevărat expert în acest domeniu. „Studiul compoziţiei chimice a meteoriţilor, dar şi a raportului dintre izotopii de oxigen pe care ei îi conţin, ne vorbeşte clar despre originea lor, despre locul în care s-au format şi despre istoria pe care au «trăit-o» înainte de a cădea pe Pământ. Sunt împărţiţi pe clase şi familii, fiecare după specificul său. O primă clasificare se face pe baza compoziţiei lor minerale. Există meteoriţi de tipul «Pietros», «Fieros» şi «Mixt». La rândul lor, meteoriţii Pietroşi sunt «primitivi» numiţi Condrite şi «diferenţiaţi» numiţi «Acondrite». Extrem de vechi, «Condritele» fac parte din nebuloasă originală din care s-a format întregul nostru sistem solar. În general, aceştia sunt compuşi din silicaţi şi fier metalic. «Acondritele» provin din vechi obiecte cereşti care au apucat să evolueze, au căpătat o masă mai mare, iar fierul a migrat către nucleul lor. La suprafaţă a rămas doar roca obişnuită. În schimb, «Palasitele» provin de la marginea nucleului metalic, unde acesta era în contact cu mantaua de silicaţi a corpului ceresc. Meteoriţii metalici provin din corpuri care au avut, cândva, dimensiuni îndeajuns de mari încât să aibă o structură complexă, cu un nucleu metalic. În general, aceştia sunt compuşi din Fier de mare puritate la care se adaugă Nichelul.” Acum câteva decenii s-a lansat ipoteza că dinozaurii au fost exterminaţi, acum 65 de milioane de ani, în urma ciocnirii catastrofale cu un meteorit gigantic. Iar principalul argument în favoarea acestei ipoteze este identificarea unor straturi geologice bogate în Iridiu, răspândite aproape uniform pe suprafaţa întregii planete. De fapt, Iridiul nu se găseşte într-o mare cantitate în meteoriţi. Ceea ce susţine însă această ipoteză este faptul că raportul în care el se găseşte în corpurile cereşti primitive este aproape identic cu cel descoperit în straturile geologice de acum 65 de milioane de ani. Adică exact din vremea dispariţiei dinozaurilor.

UN ALT „NOMENCLATOR”
Strict teoretic, rocile şi mineralele care intră în compoziţia meteoriţilor seamănă foarte mult cu rocile terestre. Dar pentru a le diferenţia de acestea, cele venite din spaţiul cosmic au nume specifice, legate de obicei de numele locului în care a fost descoperit meteoritul din clasa respectivă. Spre exemplu, bazaltul marţian, care seamănă foarte mult cu cel terestru, este numit „Shergottit” după numele unui meteorit găsit în India. Ajunşi în laboratoare, meteorţii metalici sunt tăiaţi în „felii” subţiri şi apoi lustruiţi. În acest mod li se pune în evidenţă structura cristalină, iar după dimensiunile şi dispunerea cristalelor metalice se pot descifra anumite episoade din istoria vechiului corpului ceresc din care acestea provin. Şi, implicit, din istoria necunoscută a sistemului nostru solar. De altfel, pornind de la studiul meteoriţilor, Răzvan Alexandru speră că într-o bună zi o să fundamenteze o nouă ipoteză care o să „rescrie” istoria formării sistemului nostru solar. Dar până atunci mai are mult de studiat. Motiv pentru care va face tot posibilul să-şi adauge alte piese la colecţia proprie. Astfel că, la anul, are de gând să meargă din nou în Sahara. Multă baftă!


Sosiţi din spaţiu
Indiferent din ce categorie fac parte, meteoriţii au sosit pe Pământ după călătorii spaţiale lungi de milioane şi miliarde de ani. Cea mai mare parte dintre ei îşi au originea între orbitele planetelor Marte şi Jupiter. Cei pe care-i vedem căzând periodic, în anumite sezoane ale anului, provin din dezintergarea unor comete. Cu mult înainte de momentul în care omul o să ajungă în locurile lor „de baştină”, studiul atent al fiecăruia dintre aceşti „mesageri cosmici” descifrează episoade necunoscute din istoria sistemului nostru solar. Şi, în acelaşi timp, ne vorbeşte şi despre vremurile de început ale planetei noastre. Şi, cine ştie, poate ne va ajuta să evităm un episod cosmic catastrofal, asemănător celui care a provocat dispariţia dinozaurilor.

*Jurnalul

16
Noi
08

Modele de univers

111Încă de la ieşirea sa din peşteră sau poate chiar de mai înainte, Omul şi-a dorit să pătrundă în secretele universului din jurul său. Curiozitatea Omului s-a dovedit, de-a lungul istoriei, fără limite.Un lucru este clar. Universul nu poate fi definit. Este un postulat. Îl luăm ca atare.Vorbim, în cele ce urmează, despre modelele de Univers imaginate de Om până acum.O lecţie de astronomie
Universul este un concept sinonim cu „tot ceea ce există”, independent de voinţa noastră. Este alcătuit din materia în continuă mişcare care se prezintă sub cele două aspecte – substanţa şi câmpul fizic. În privinţa substanţei, ea reprezintă aspectul granular al materiei şi se prezintă sub formă de aştri, atomi, particule elementare, care constituie „cărămizile” Universului. Cât priveşte câmpul fizic, acesta este forma continuă a materiei prin care se transmit interacţiunile gravitaţionale, electrice, magnetice şi nucleare.

Cercetarea materiei în ansamblul ei se face în două direcţii diferite: cosmosul şi microcosmosul, un loc aparte aparţinând studiului materiei vii a cărei figură centrală este reprezentată de om. În antichitate, cosmosul reprezenta ordinea şi armonia perfectă. Păstrând această direcţie, oamenii au aflat treptat că materia din cosmos este organizată în anumite structuri ierahice – stele şi planete, stele multiple, roiuri de stele; galaxii, roiuri de galaxii, galaxii multiple, metagalaxii. În ceea ce priveşte metagalaxia, trebuie amintit faptul că materia conţinută de această difuză în mod haotic norii de praf şi de gaze interstelare, radiaţii cosmice şi altele.

La nivel micro, peste tot în jurul nostru şi, deci, şi în Universul invizibil cu ochiul liber de pe Terra, materia este formată din atomi, din particule elementare şi din rezonanţe (particule elementare cu durată de viaţă foarte scurtă).

is-uÎn antichitate apar primele idei ale fomării Universului, sub forma unor reprezentări metaforice întâlnite în mituri şi legende. Biblia prezintă „Geneza”, punând accent pe transformarea şi mişcarea lucrurilor raportate la un centru predefinit (Dumnezeu): „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!». Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!». Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: «Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!». Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul». Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra. Apoi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!». Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăşesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!». Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. Apoi a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor». Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor şi animalele domestice după felul lor şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!». Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. (…)”Teoria geocentrică
Cu aproximativ 300 de ani înaintea scrierii Genezei şi după o sută şi ceva de ani de la naşterea lui Iisus, Aristotel (384-322 î.Hr.), Hiparh (190-120 î.Hr.) şi Ptolemeu (87-165 d.Hr.) au constituit primul model ştiinţific despre Univers. Ei nu au fost însă singurii savanţi care considerau că Pământul este situat în centrul lumii, iar Soarele şi planetele se află în rotaţie în jurul Terrei. Despre stele se considera că sunt aşezate toate la aceeaşi distanţă pe o sferă numită „sfera stelelor fixe”.

Teoria Heliocentrică
Heraclid (sec al IV-lea î.Hr.) şi Aristarch (310-230 î.Hr.) au dezvoltat o teorie, argumentată ulterior riguros de către Copernic, care presupune că Soarele se află în centrul Universului, iar Pământul şi celelalte planete se află în rotaţie în jurul Soarelui. În cadrul acestei teorii se păstrează noţiunea de „sferă a stelelor fixe”, deoarece încă nu se puteau face determinări de distanţe până la stele.

222
Modelul S:O:E.
O dată cu descoperirea faptului că stelele duble se rotesc în jurul centrului comun de masă (astronomul britanic de origine germană William Herschel a enunţat această idee în 1803) şi că stelele se află la diferite distanţe (matematicianul şi astronomul german Friedrich Wilhelm Bessel a determinat distanţa de 600.000 u.a. până la steaua a Cygni, iar scoţianul Thomas Henderson a calculat 260.000 u.a. până la steaua a Centauri), este desfiinţat mitul „sferei stelelor fixe”. (De menţionat că „u.a.” este „unitatea astronomică” şi reprezintă distanţa dintre Pământ şi Soare, care are valoarea medie de 150 de milioane de kilometri).Ulterior Herschel a descoperit structura de galaxie a stelelor din preajma noastră şi astfel a apărut idera unui Univers infinit în spaţiu (considerat euclidean), format dintr-o pluralitate de galaxii distribuite unifom (omogen) şi invariabil în timp (staţionar). Modelul S.O.E. (staţionar, omogen şi euclidean) capătă şi o reprezentare matematică prin binecunoscuta lege a atracţiei universale a lui Isaac Newton.Pentru a înţelege acest model – S.O.E. – trebuie specificate paradoxurile sale. În primul rând, vorbim despre aşa-numitul „Paradox al lui Olbers” – în 1826, Heinrich Wilhelm Matthäus Olbers enunţa următoarea idee: dacă Universul este infinit, omogen şi staţionar, atunci în oricare direcţie am privi ar trebuim să vedem o stea şi cerul ar fi alb. Deoarece o astfel de imagine nu există, înseamnă că fie densitatea stelelor nu este omogenă, fie Universul este finit. Un alt paradox al modelului S.O.E. poartă denumirea de „Moartea termică a Universului”. Dacă Universul este staţionar, atunci conform legilor termodinamicii toate corpurile ar fi avut suficient timp să ajungă la aceeaşi temperatură.

Pentru că acest lucru nu se constată, înseamnă că Universul primeşte energie din exterior. În al treilea rând, trebuie amintit şi „Paradoxul lui Seeliger”. Astronomul german Hugo von Seeliger susţinea, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, că dacă numărul corpurilor din Univers este infinit, atunci fiecare corp este supus la o infinitate de forţe de atracţie gravitaţională, ceea ce ar duce la distrugerea sa. Deoarece acest lucru nu se constată, înseamnă că teoria newtoniană a gravitaţiei ori nu este aplicabilă la întregul Univers, ori trebuie modificată.

Modelul lui Einstein
Pentru „a desfiinţa” cele trei paradoxuri, fizicianul german Albert Einstein a modificat la începutul secolului trecut teoria newtoniană a gravitaţiei, introducând două postulate: în orice sistem de referinţă inerţial, indiferent unde s-ar afla în Univers, legile fizicii sunt aceleaşi; în orice direcţie, viteza luminii în vid este aceeaşi, respectiv, egală cu 300.000 km/s. Teoria generalizată a relativităţii a lui Einstein se baza pe calcule potrivit cărora geometria Universului nu este euclidiană, ci curbă (ceea ce înseamnă că Universul este finit, având o rază de curbură) şi Universul poate fi nestaţionar (adică evoluează în timp prin modificarea densităţii).

Einstein optează pentru un model de Univers neeuclidean (finit, cu o anumită rază de curbură, omogen – „umplut” uniform cu materie şi invariant în timp – având densitate constantă). Valorile calculate de Einstein atunci sunt:
Raza Universului R= 1028 cm
Masa totală M = 2×1056 g
Densitatea r = 10-29 g /cm3
(În acest model, Universul ar conţine 1023 stele şi 1012 galaxii).

Modele de univers nestaţionar
În perioada 1922-1924, Alexander Alexandrovich Friedman a demonstrat că ecuaţiile teoriei relativităţii generalizate corespund unui spaţiu omogen în care toate distanţele dintre aştri şi densitatea de materie se modifică în timp. Universul se dilată, iar densitatea de substanţă scade. Pornind de la această concluzie, ulterior se elaborează trei modele de univers nestaţionar.

„Modelul Einstein-de Sitter” (1932) presupune spaţiul euclidian în care distanţa dintre repere creşte neîncetat. „Modelul spaţiului sferic cu curbură pozitivă” prevede faptul că mai întâi Universul se dilată, apoi se contractă din nou, iar lumina parcurge distanţa dintre două corpuri pe o traiectorie sub formă de arc de cerc. Într-un astfel de Univers putem spune că un om are capacitatea să-şi vadă ceafa. „Modelul spaţiului sferic cu curbură negativă” precizează că Universul se dilată nelimitat, iar între două corpuri lumina parcurge un drum sub formă de arc de parabolă.

Deplasarea spre roşu
În 1929, astronomul american Edwin Hubble a descoperit, în urma unui experiment, faptul că poziţia liniilor spectrale ale luminii provenite de la galaxiile îndepărtate este deplasată spre partea roşie faţă de spectrul luminii provenite de la Soare sau de la laboratoarele terestre. În plus, a constatat că această deplasare este cu atât mai mare cu cât lumina provine de la galaxiile mai îndepărtate şi a ajuns astfel la concluzia potrivit căreia galaxiile mai îndepărtate au o viteză de recesiune mai mare. În consecinţă, Hubble a stabilit o formulă care oferă legatura între viteza de recesiune „v” şi distanţa „R” până la o galaxie (v = HR, unde „H” este o constantă numită constanta lui Hubble).

Teoria Big-Bangului
Dacă toate galaxiile se îndepărtează după cum rezultă din deplasarea spre roşu, înseamnă că a existat un moment când toată materia Universului era adunată la un loc într-un atom primordial fără dimensiuni şi cu energie nedefinită. În 1931, abatele belgian George Lemâtre, unul dintre primii savanţi care au utilizat Teoria relativităţii generalizate a lui Einstein, a presupus că în trecutul îndepărtat întreg Universul a fost comprimat într-un mic obiect numit „oul cosmic”. Acest „ou cosmic” ar fi explodat, nu se ştie din ce cauze, şi astfel a fost declanşată expansiunea Universului. Ulterior această idee a fost dezvoltată, în 1940, de către de fizicianul de origine rusă George Gamov şi de către asistenţii săi Ralph Alphen şi Robert Herman. Zece ani mai târziu, fizicianul britanic Fred Hoyle a inventat noţiunea de „Big Bang”.

În loc de concluzie
Momentul de la care fizicienii au putut elabora un scenariu de evoluţie a Universului are punctul de plecare la 10-34 s. Oamenii de ştiinţă se lovesc însă de aşa-numitul „zid al lui Planck” (după numele fizicianului german Karl Ernst Ludwig Marx Planck), un concept care reprezintă de fapt existenţa limitelor minime fizice ale cunoaşterii. Una dintre aceste limite poartă denumirea de „quantumul de acţiune” sau constanta lui Planck (h = 6626,11-34 joule/secundă), care reprezintă cea mai mică cantitate de energie existentă în lumea noastră. Prin analogie, există cea mai mică unitate de măsură a distanţei denumită „lungimea Planck” (10-33cm) şi cea mai mică unitate de timp denumită „timpul Plank” (10-34 s). Se presupune că înainte de 10-34 s a existat un ocean de energie infinită, perfecţiunea Universului, simetrie absolută înainte de Creaţie, atemporalitate. Astrofizicienii care au ca punct de plecare 10-34 s de la Big Bang consideră că la această vârstă tot Universul era conţinut într-o sferă cu raza 10-33 cm (nucleul unui atom are raza de 10-14 cm) şi temperatura de 1032 grade Celsius. După marea explozie au urmat câteva etape pe scara timpului în apariţia treptată a diverselor categorii de obiecte cosmice despre care vom vorbi într-un articol viitor.

Primele secunde
Potrivit unor calcule astronomice, vârsta Universului este de aproximativ 13,73 miliarde de ani (plus/minus 0,12 miliarde de ani). Atunci a fost momentul pe care astăzi îl numim Big Bang – după acest eveniment astronomic, se presupune că Universul s-a extins în proporţii greu de înţeles de omul modern. De altfel, cercetătorii spun că în prima fracţiune de secundă de după explozie, Universul s-a extins în proporţii de milioane de ori mai mari decât starea iniţială, iar în următoarea fracţiune de secundă, extinderea a devenit mai înceată pentru că Universul începuse deja să se răcească şi să lase loc particulelor de materie să se formeze. Universul are un diametru de cel puţin 93 de miliarde de ani lumină, chiar dacă s-a presupus, în tot felul de afirmaţii lansate de-a lungul timpului, că el este infinit în spaţiu. (A.A.)

Sistemul solar
În primele o mie de secunde de la Big Bang s-au format protonii, nucleii de deuteriu, litiu, beriliu şi heliu. În primul milion de ani de existenţă a Universului, protonii şi nucleii s-au combinat cu electronii şi au format atomii. Schimbările ulterioare au fost uimitoare. Potrivit unor observaţii astronomice, se crede că, până la „vârsta” de patru milioane de ani a Universului, s-au format quasarii. Prima populaţie de stele constituită în interiorul Universului poartă numele de Populaţia I şi a fost formată, în mare parte, din hidrogen şi heliu. Treptat, stelele formate din gaz şi praf interstelar au evoluat, creând obiecte mai grele şi ducând la apariţia fuziunilor nucleare şi, pe cale de consecinţă, a supernovelor. În urmă cu cinci miliarde de ani, a luat naştere Populaţia II şi sistemul nostru solar. (A.A.)

În urmă cu 13,73 miliarde de ani, Big Bangul a provocat apariţia Universului în care trăim noi astăzi. Miliarde de ani mai târziu, în perioada pe care noi o numim antichitate, au început să fie enunţate primele teorii cu privire la formarea Universului. Cunoştinţele în domeniu şi instrumentele pe care le deţineau savanţii acelor vremuri erau rudimentare, dacă luăm în calcul tehnica şi bagajul de cunoştinţe la care avem acces în zilele noastre. Termenul latin „universum” provine din varianta poetică „unvorsum”, folosită pentru prima dată de Lucretius în Cartea a IV-a din volumul De rerum natura (Despre natura lucrurilor). Poetul se referea la faptul că orice devine un tot, se combină şi formează un tot.




Blog Stats

  • 224,451 hits
August 2017
L M M M V S D
« Iul    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Adormirea Maicii Domnului Aghiasma Ajunul Bobotezei apa sfintita Apostolii care si-au rascumparat trecutul Biserica Sfanta Maria Magdalena - Ierusalim Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce putem face când apar necazurile în familie Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? cinstit de musulmani Cred dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt Doamne Duhul Sfant in iconografie DUMNEZEU EVANGHELIA ZILEI: 2014-05-08 Focsani frate fraților! Hristos Icoana Pogorarii Sfantului Duh Icoana Sfantului Gheorghe de la Manastirea Zografu Icoanele in cultul ortodox Ilie Inaltarea Domnului Ingerul pazitor in Vinerea Mare Ispitele Izvorul Tamaduirii Joia din Saptamana Patimilor Lunea Sfantului Duh Nasterea Maicii Domnului Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Nimeni nu L-a vazut pe Hristos inviind Noi Nu te atinge de Mine omule Petru si Pavel - sarbatoarea dragostei lui Hristos Piata Unirii Postul Postul Adormirii Maicii Domnului Postul Sfintelor Pasti Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Predica la Duminica Sfintei Cruci Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii Preot Tudor Marin Rugăciune către Maica Domnului Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul sfantul care aduce ploaia Sfantul Epitaf Sfantul Mucenic Gheorghe Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Sfintii Imparati Constantin si Elena Sfintii Petru si Pavel Să vă mărturisiţi şi să vă cununaţi la biserică Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Trecerea pe sub masa Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara “Maica Domnului “Miluiește-mă „Doamne Iisuse Hristoase „Părinte