Etichetă: DUMNEZEU

Dumnezeu, drama libertății umane și puterea pocăinței

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Luca 15, 11-32

(mai mult…)

Reclame

Dumnezeu, izvorul nesecat al binecuvântării

Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi s-a botezat în Iordan, de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit. Şi îndată Duhul L-a mânat în pustie. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana. Şi era împreună cu fiarele şi îngerii Îi slujeau. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Marcu 1, 9-15

(mai mult…)

„Dumnezeu, în Care spui că nu crezi, crede El în tine”

Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc. Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea. Matei 21, 23-27

(mai mult…)

Dumnezeu, ca un vânt lin

UsaLuminaÎntre marile lecții pe care Părinții Patericului le oferă adesea se regăsesc mai cu seamă discreția și delicatețea; lipsa de ostentație în pocăință și în căutarea, uneori plină de încordare, a lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Domnul cerului și al pământului se petrece, cel mai adesea, în atmosfera descrisă cel mai bine într‑un pasaj din Vechiul Testament. Profetului Ilie îi spune Domnul: „Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea lui va fi vijelie năpraznică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (III Regi 19,11‑12). Adierea de vânt lin care urmează unui set de manifestări zgomotoase este una dintre cele mai frumoase imagini ale lui Dumnezeu. Această prezență infinit delicată a Domnului o găsesc asceții după încordat efort și prin îndelungata însingurare. Orice ieșire ostentativă ar putea să Îl alunge pe Dumnezeu și să smintească pe aproapele.

(mai mult…)

Dumnezeu, nu se lasă înşelat! De aceea avem de-a face cu multe necazuri…

smerenie_familie– Aţi afirmat că o femeie ideală, obligatoriu nu trebuie să se abată de la calea cea dreaptă, dar dacă se abate şi apoi (datorită pocăinţei) se întoarce pe calea cea dreaptă, nu poate să mai fie ideală? Istoria ne-a demonstrat contrariul, de exemplu împăratul Iustinian şi Teodora. Nu credeţi că exagerăm?

– Poate că exagerez, dar mai bine să exagerez şi să se realizeze aşa. Spre exemplu, dacă cel care sare la paralele cu prăjina, dacă ar putea să nu vadă ultima bară acolo şi să vadă pe una mai sus care nu există, atunci sigur că nu reuşeşte să câştige. Totul este să tindem sus şi apoi să realizăm cât se poate, dar nu avem voie să nu năzuim, trebuie să năzuim la ceea ce este căsătorie creştină, căsnicie fericită, soţ şi soţie ideală. Căderea este omenească, ridicarea este posibilă. Să facem asta, Dumnezeu nu ne va judeca că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am ridicat!

Se întâmplă multe în căsnicie, şi căderi şi ridicări. Oamenii pot deveni sfinţi şi din tâlhari şi din desfrânaţi… Avem istoria, am verificat şi merge. Dar dacă nu poate să nu fie decât rău, ridicarea se poate, dar cu revenirea iarăşi la credinţă, la trăire şi aceasta este obligatoriu. Eu nu cred în morală fără Dumnezeu. Există morală şi fără Dumnezeu, dar nu cred în ceea ce poate să realizeze aceasta. Nu se poate, nu este compatibilă, de aceea unele căsătorii nu merg, pentru că soţul spune: eu aduc acasă de toate, sunt corect cu soţia mea, nu o bat, are de toate, avem copii, ne dăm interesul, dar aventurile mele personale fac parte din alt episod al vieţii mele. În aşa ceva nu cred. De ce? Pentru că intervine o lege, se numeşte legea echilibrului sau legea compensaţiei. Şi aşa intervine Dumnezeu, care nu se lasă înşelat! De aceea avem de-a face cu multe necazuri.

Din Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 150-151