Arhivă pentru Noiembrie 2014

30
Noi
14

Istoria celor două pietricele albastre

2013-03-24-mosaic-1Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.

Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.

Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important. Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ. Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!

De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii. Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre. Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.

Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică. Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii. Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea…

Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii. Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost. Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Concluzie

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu. La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

 

30
Noi
14

Trei arme împotriva diavolului

cruceaAsupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”.

Iar a două armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă diavolul să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat”. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului.

Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă.

Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu ca să-i cerce nu cumva să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai mari să-i cufunde.

Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 70
30
Noi
14

Isihia – treapta cea mai înaltă a rugăciunii

monkMetoda isihastă (gr. hesichia – tăcere, linişte şi concentrare inte­rioară) de a produce o stare de con­centrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu, a fost practicată încă în primele secole creştine de părinţii pustiei care au avut drept sursă de inspiraţie „Filocalia” şi se bazau pe învăţătura Sf. Scripturi: „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17, 21); „Rugaţi-vă neîncetat” (Tes. 5, 17); „Stăruiţi în rugăciune” (Col. 4, 2) etc.
În sec. XII-XIV isihasmul se mani­festă ca o mişcare de renaştere spiri­tuală şi teologică. Prin invocarea con­tinuă a numelui lui Iisus în „rugăci­unea inimii” alcătuită din cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, asceţii isihaşti ajungeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au văzut-o Sf. Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă â Mântuitorului pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36) şi real­izau astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sf. Grigorie Palama, cel mai de seamă reprezentant şi susţinător al mişcării isihaste pre­cizează că lumina taborică pe care o văd misticii nu e fiinţa lui Dumnezeu, e necreată, pentru că lucrarea necre­ată trebuie să corespundă unei fiinţe necreate, însă este accesibilă omului. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12), dar energiile Lui, ca lucrări necreate, sunt accesibile şi pot fi văzute în contemplaţia mistică. Astfel, până la om ajung energiile sau puterile divine, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oame­nilor. Pentru ca mintea să nu se risi­pească în cele din afara ei, Sf. Grigorie recomandă o anumită poz­iţie a trupului: „Ochiul să nu se întoarcă într-o parte sau într-alta, ci să privească spre ombilic, iar capul să se sprijine pe partea dreaptă a piep­tului, trimiţând, prin această poziţie a trupului, puterea minţii, care se împrăştie privind la cele din afară, către inimă. Rostind continuu rugăci­unea lui Iisus”.
Isihia creează o stare în care se practică virtuţile, cele mai importante fiind curăţirea inimii, pocăinţa, trezvia sau atenţia mintii.
 
Sf. Grigorie Palama – apărătorul isihasmului
 
Vorbind despre rugăciunea vameşului (Luca 18, 13), Sf. Grigorie Palama o arată drept prototip al rugă­ciunii isihaste: „Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcă­tosul”. Fără a se gândi la nimic altce­va, el nu se gândea decât la Dumnezeu şi la el însuşi, întorcându-şi rugăciunea asupra sa şi înmulţind cererea de a fi miluit; aceasta este cea mai eficientă rugăciune”. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de pocăinţa neştirbită a sufletului şi de participarea trupului, care se împărtăşeşte şi el de harul domnesc.
Ridicaţi împotriva doctrinei isi­haste, Varlaam de Colabria cu dis­cipolii săi şi Achidin îi batjocoreau pe isihaşti pentru faptul că aceştia îşi închinau capetele şi trupurile în tim­pul rugăciunii. Sf. Grigorie Palama a adus exemplul proorocului Ilie, care se ruga cu capul plecat pe genunchi: „Şi acest Ilie, desăvârşit în contemplarea lui Dumnezeu, cu capul plecat pe genunchi – poziţie în care îşi aduna cu osârdie mintea, îndrep­tând-o către Dumnezeu, a adus ploaie cu rugăciunile sale în Samaria cea pustiită de secetă”.
După lungi dezbateri, sinodul de la Constantinopol din 1347 a aprobat isihasmul, iar la sinodul convocat în anul 1351 isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe şi, ulterior, a pătruns în tot Răsăritul ortodox, în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România. Au fost evi­denţiate metodele specifice de con­centrare a minţii şi a împreunării ei cu inima, a poziţiei trupului în timpul rugăciunii, a înfrânării simţurilor, a învăţăturilor privitoare la faptul că harul dumnezeiesc pe care omul îl primeşte în inimă este necreat, pre­cum şi la faptul că lumina de pe Tabor este infinit mai presus de cunoaşterea umană, dar nu mai pre­jos de gândire.
În sec. al XVIII-lea isihasmul a cunoscut o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sf. Nicodim Aghioritul.
 
 
Bibliografie
1. N. Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura „Veritas”, Târgu-Mureş, 1996.
2. Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Editura „Învierea”, Timişoara, 1998.
3. Pr. prof. Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a BOR, 1994.
 
Protoiereu Ioan Lisnic
30
Noi
14

De ce nu-l chemi pe Sfântul Mina, care are această „specializare”?

sfantul mina– Gheronda, foarte des pierd lucruri şi după aceea îmi trebuie multă vreme ca să le caut.

– De ce nu-l chemi pe Sfântul Mina, care are această „specializare”? Sfântul Mina descoperă imediat ceea ce pierdem, fără să aibă multe pretenţii. Odată, când eram în viaţa de obşte, mi-am pierdut cheile de la chilie – atunci încuiam chiliile, pentru că în mănăstire erau şi diferiţi mireni.

„Nu-i nimic, mi-am spus, mă voi duce la tâmplărie”. Dar când caut, văd că lipeseşte şi cheia de la tâmplărie. Merg la grajd, unde făceam samarele pentru animale, dar şi de acolo lipsea cheia. „Unde să mă duc acum?”, mi-am spus. Am aprins o lumânare Sfântului Mina şi îndată am aflat toate cele trei cheie, acolo unde nici nu mă aşteptam. O lumânare şi s-a rezolvat totul! Cu lumânarea cu care le-o aprindem, Sfinţii se simt obligaţi să ne ajute.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2013, p. 104 – 105

30
Noi
14

Am o întâlnire cu Dumnezeu

monah_natura204_0Un pustnic se ruga cu multă putere și stăruință, dorind să-L întâlnească pe Dumnezeu. După multă osteneală a izbutit să stabilească o întâlnire cu El.

– Mâine, sus pe munte! i-a spus un Înger.

A doua zi pustnicul s-a sculat foarte de dimineață și a privit muntele. Era cu desăvârșire curat, fără nici un nor. A pornit, așadar, bucuros și cu o teamă sfântă spre vârful muntelui.

La un moment dat, în timp ce mergea de-a lungul cărării, a întâlnit un om care căzuse în mărăcini și i-a cerut ajutorul.

– Îmi pare rău, dar mă grăbesc pentru că am „întâlnire” cu Dumnezeu, a răspuns pustnicul și și-a continuat drumul.

Puțin mai sus a întâlnit o femeie care plângea lângă fiul ei bolnav.

– Ajută-mă, te rog! l-a rugat aceea.

– Îmi pare rău, dar nu am vreme, căci Dumnezeu mă așteaptă în vârful muntelui.

Și a început să meargă mai repede ca să nu întârzie. Dar acolo unde cărarea devenise mai abruptă, a văzut un bătrân istovit care, întinzându-i burduful, i-a spus:

– Nu mai pot continua drumul. De aceea te rog: mergi și umple-mi burduful cu apă din izvorul de mai jos.

– Fă răbdare, omule bun! Am întâlnire cu Dumnezeu și nu vreau să întârzii.

Când, în cele din urmă, pustnicul a ajuns în vârful muntelui, la ușa colibei, unde trebuie să-L întâlnească pe Dumnezeu, a aflat o hârtie agățată pe care scria:

– Iartă-Mă pentru că nu sunt aici, dar am mers să-i ajut pe cei pe care tu nu i-ai ajutat în drumul tău spre Mine

30
Noi
14

Patru căi de a ne împăca cu noi, de a dobândi pacea inimii şi a sufletului

binele-patruns-de-smerenie– Spune Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te, omule, cu sine-ţi, şi ai împăcat cerul cu pământul!”.  Sunt patru principii sau căi de a ne împăca cu noi, adică de a dobândi pacea inimii şi a sufletului, şi anume:

a) Să te mulţumeşti în viaţă cu foarte puţine dintre cele necesare vieţii;

b) Să alegi locul cel mai de jos şi să fii sub ascultare;

c) Sileşte-te să faci mai mult voia altuia decât a ta;

d) Roagă-te lui Dumnezeu să se facă întotdeauna voia Sa întru tine, adică să ne lăsăm în viaţă întru toate în voia lui Dumnezeu şi tot ce ni se întâmplă să credem că sunt după voia Lui. De vom face aceasta, vom avea multă pace în suflet şi mare nădejde de mântuire.

Să ne ostenim ca să nu pierdem pacea inimii, că dacă se tulbură inima omului, se tulbură toate puterile sufleteşti din om, căci inima este centrul vieţii noastre fireşti, adică pământeşti, şi a celei duhovniceşti. Când avem pe Hristos în inima noastră, am împăcat cerul cu pământul, căci Hristos este „Domnul păcii”. Să cugetăm la cuvintele Sfântului martir Papia, care fiind aruncat în foc pentru că nu voia să se lepede de credinţa în Dumnezeu, zicea: „Mai tare arde inima mea pentru Hristos, decât arde focul acesta trupul meu”.

Din Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 253-254

30
Noi
14

Vai mie, ticăloasa!

Sfântul-Mare-Mucenic-MinaO fată din Bucureşti s-a urcat în autobuz ca să meargă la serviciu. Trecând pe lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Mina, s-a gândit că poate ar fi fost bine să coboare din autobuz să se închine sfântului.

Dar acest gând nu a persistat prea mult şi şi-a continuat drumul. La un moment dat, băgând mâna în buzunar, şi-a dat seama că i-a dispărut portofelul. Atunci a început să plângă în tăcere şi să zică în sinea ei: Aceasta mi s-a întâmplat deoarece nu am coborât să mă închin la biserica sfântului. Vai mie, ticăloasa, aşa îmi trebuie! Şi gândind la acestea, plângea continuu.

La un moment dat vede un tânăr de lângă ea că-i pune portofelul în mână, o sărută pe obraz şi care a coborât imediat la prima staţie. Acum vărsa lacrimi de bucurie şi-i mulţumea Sfântului Mina. Dumnezeu, văzând smerenia ei, a înmuiat inima hoţului care i-a dat portofelul înapoi şi a sărutat-o pe obraz, ca semn de respect.

Din Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010, p. 52-53




Blog Stats

  • 218,502 hits
Noiembrie 2014
L M M M V S D
« Oct   Dec »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Top click-uri

  • Niciunul

Aghiasma Ajunul Bobotezei apa sfintita Apostolii care si-au rascumparat trecutul Biserica Sfanta Maria Magdalena - Ierusalim Buna Vestire Capul Sfantului Ioan Botezatorul Ce-i de făcut când soţii nu se mai înţeleg? cel intai chemat Ce putem face când apar necazurile în familie Ce simbolizeaza semnul Crucii savarsit de credinciosi? cinstit de musulmani Cred dacă ai trei lucruri… dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată De ce aprindem candele înaintea icoanelor? Despre pacat si boala Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt Doamne DUMNEZEU EVANGHELIA ZILEI: 2014-05-08 Focsani frate fraților! Hristos Icoana Pogorarii Sfantului Duh Icoana Sfantului Gheorghe de la Manastirea Zografu Icoanele in cultul ortodox Ilie Inaltarea Domnului Ingerul pazitor in Vinerea Mare Ispitele Izvorul Tamaduirii Joia din Saptamana Patimilor Lunea Sfantului Duh Manastirea Sfantul Pantelimon - Sfantul Munte Athos Nasterea Maicii Domnului Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Nimeni nu L-a vazut pe Hristos inviind Nimic rău nu te atinge Noi Nu te atinge de Mine omule Petru si Pavel - sarbatoarea dragostei lui Hristos Piata Unirii Postul Postul Sfintelor Pasti Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci Predica la Duminica Sfintei Cruci Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii Preot Tudor Marin Rugăciune către Maica Domnului Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului Saptamana Alba Saptamana Luminata Sf. Ioan Botezatorul sfantul care aduce ploaia Sfantul Epitaf Sfantul Mucenic Gheorghe Sfantul Pantelimon Sfintii 40 de Mucenici Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Sfintii Imparati Constantin si Elena Sfintii Petru si Pavel Să vă mărturisiţi şi să vă cununaţi la biserică Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul Trecerea pe sub masa Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ciprian şi a Sfintei Muceniţe Iustina fecioara “Maica Domnului “Miluiește-mă „Doamne Iisuse Hristoase „Părinte