Depresia – o boală care te condamnă să suferi în tăcere !

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a felului păcătos de viață, urmare a acțiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Biserica privește bolile psihice ca pe una din manifestarile generate de către păcat a naturii umane. Întristarea este amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduințele dumnezeiești, nemulțumirea față de Dumnezeu, pentru cele ce se întâmpla, puținătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ținută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te cobori după ea.

Starile obsesive

Fenomenul obsesivităţii este definit ca apariţie în conştiinţă a unor idei, reprezentări sau orice fel de fenomene care nu sunt legate în momentul respectiv de conţinutul con-ştiinţei şi sunt percepute de către bolnav ca neplăcute din punct de vedere emoţional. „Domnind” în conştiinţă, ideile obsesive dau naştere tensiunii emoţionale, contribuie la dezadaptarea omului la mediu. Obsesive, adică existente în pofida voinţei şi dorinţei omului, pot fi atât anumite gânduri, amintiri, reprezentări, îndoieli, cât şi anumite acţiuni.

Cum trebuie să procedezi când te cuprinde deznădejdea, căci te simţi murdar de păcate?

Cum trebuie să procedezi când te cuprinde deznădejdea, căci te simţi murdar de păcate?

– Un om duhovnicesc nu poate spune niciodată că nu este păcătos. Se vede mai păcătos decât toţi, dar face şi fapte de pocăinţă, se duce la mănăstire. Dispreţul acesta faţă de tine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie. Dar să nu te diluezi în aşa hal, încât să nu mai ai nădejde de mântuire. Dacă te dispreţuieşti pe tine, asta înseamnă deja o mare biruinţă. Însă să nu te dispreţuieşti în comparaţie cu alţii. Nu este bine! Se poate să fie o mândrie ascunsă „Nu sunt la nivelul lui cutare!” Dar ce mă interesează lucrul acesta? Eu răspund la nivelul pe care îl am eu. V-am spus, sunt pahare mari şi pahare mici. Dar, fiecare pahar dacă este plin, este desăvârşit!

La măsura la care eşti tu, la măsura aceea ţi se şi cere. După darurile pe care le-a dat: adică la unul i-a dat un talant, la altul i-a dat trei, iar la altul i-a dat zece. Şi le-a cerut să-i înmulţească după cât a primit fiecare. Mai vinovat este cel nepăsător, care stă pe loc. Care stă şi aşteaptă să vie nu ştiu ce.

– Sunt creștini care nu-și doresc slava deșartă. Totuși, atunci când apare ispita slavei deșarte, se văd biruiți de această patimă. Dacă îi prinde moartea în această stare pot să aibă nădejde de mântuire?

– Trebuie să aibă nădejde de mântuire cu orice chip! Nu se pune problema să nu aibă. Nu există păcat care să nu poată fi iertat. Însă este o mare primejdie să te lași biruit până la moarte. Căci atunci ce mai poți să faci? Dar nădejde de mântuire trebuie să ai cu orice chip! Chiar dacă ai omorât o mie de oameni, chiar dacă ai fost o mare secătură și ai făcut numai răul, este iertare! Mântuitorul îl ierta și pe Iuda, dacă își cerea iertare!

Din Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului,  1996,  p. 65

Singura cale corectă spre vindecare de depresie este îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio-„constricție”, „apăsare”) este dispoziția sufletească abătută, însoțită de moleșeală, astenie, de o apreciere descurajată – pesimistă a evenimentelor. Această suferință este cunoscută omenirii din timpuri îndepărtate, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Conform unui studiu făcut în anul 1983 s-a calculat că în lume la momentul dat au fost peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acestora a crescut simțitor. Cel mai des tulburările depresive se întâlnesc la împătimiții de băutură și droguri, dar pe lângă aceasta mai sunt și alte aspecte negative astfel ca divorțurile, certurile, conflictele etc.

Mulți își argumentează descurajarea și posomorârea prin cerințele vieții zilelor noastre, care sunt superioare puterilor omului. Conflictul dintre pretenții și realitate lasă în suflet întristare, amărăciune și supărare, de aceea în timpurile noastre, noi vedem tot mai mulți oameni care suferă de această boală. Aproape în fiecare ză auzim de cazuri de sinucidere, nu numai între cei vârstnici dar și printre minori. Adolescența este o perioadă extrem de vulnerabilă în care situațiile dificile sunt percepute ca și probleme care nu-și au rezolvarea. Eșecurile la școală, lipsa părinților, decesul unei persoane dragi creează adolescenților stări emoționale greu de controlat. Unii nu-și mai văd rostul lor în viață și astfel recurg la gesturi greu de înțeles de către cei apropiați.

Știința posedă o complexitate de cunoștințe despre apariția tulburărilor depresive, însă oamenii de știință neglijează aspectul duhovnicesc care stă la baza apariției depresiei, și anume starea de întinare a sufletului – păcatul. Despre acțiunile disctructive a păcatului asupra sufletului omenesc ne vorbesc Sfinții Părinți și chiar întreaga ortodoxie.

În  Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova 13-16 august 2000) se spune: „Biserica privește bolile psihice ca pe una din manifestările vătămătoare generale a păcatului față de natura umană”. De aceea trebuie de făcut o distincție între boală „de la natură” și cele provocate de lucrarea diavolească.

Depresia îi pândește cel mai des pe cei ce s-au lepădat de cele cerești și s-au lipit cu tărie de cele pământești, după cum afirmă Sfinții Părinți, că întristarea vine atunci când patima nu a fost satisfăcută; de pildă când omul nu a primit banii doriți, când a suferit un eșec în dragoste, când cariera sa stagnează, fără vre-o oarecare perspectivă de promovare, etc. În acest moment omul făcându-se „nebun” nu poate primi un sfat bun, fuge de oameni considerându-i pe ei vinovați și pătrunde în esența problemei, nu vede că suferința lui zace în el, înlăuntrul său. De cele mai multe ori, acești oameni nu aleargă la Biserică, la tainele pe care le dă Dumnezeu Cel întreit în persoană, dar la diferite practice străine duhului ortodox: meditație, masaj, yoga, shopping, ședințe la psiholog (în trecut anume acel psiholog la care se recurge în prezent a fost exclusiv persoana preotului).

Adevăratul leac de toate bolile este Hristos și credința în El, însă oamenii deseori se încred în diferite programe TV, ascultă sfaturile celebrităților, caută în diverse izvoare de informație, ziare, broșuri, blogguri, caută cu disperare sfaturile experților nutriționiști, psihologi, dar uită, sau poate nici nu cunosc, că toate aceste sunt seci și oarbe din cauza duhurilor mute și surde de la care se inspiră. Singura cale corectă spre vindecare de depresie, de trândăvire și întristare este adevărata credință ortodoxă, prin îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu.

Cel mai important pentru om este să înțeleagă că sursa bolii sale este păcatul, astfel să urască păcatele diavolești ale trufiei, slavei deșarte, mâniei, curviei, minciunii și să se întoarcă cu fața la Dumnezeu.

Părinților, fiți atență la viața voastră și a copiilor voștri. Nu vă mai gândiți la pretențiile care nu se realizează în viața această, dar fiți cât mai mult alături de copii. Copilul învață de mic de la părinții săi, astfel că deseori astăzi copiii își văd părinții indisponibili pentru ei,  începând a crede că nu sunt protejați și că nu pot avea încredere în ei. De fapt contează mai puțin numărul de ore, ci „calitatea” timpului petrecut împreună. Pentru copilul școlar, care devine agresiv sau dimpotrivă retras, cel mai important este să i se vorbescă, dar și să fie ascultat. La vârsta adolescenței principala problemă este anxietatea de performanță: teama de note proaste care poate duce chiar și la depresie.

Pentru fiecare creștin este necesar participarea (nu asistarea) la sfintele slujbe ale Bisericii, citirea de mic copil a Sfintei Scripturi, a literaturii patristice. Măcar un singur cuvânt de rugăciune, un semn al crucii și se poate mântui sufletul prin puterea lui Dumnezeu.

Să ne amintim totdeauna de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tes5, 16-18).

Protodiacon Valeriu Balan

Am o stare proastă!

E o stare în care nu simt bucuria şi nu sunt conştientă că m-am născut pentru bucurie. Şi atunci voi face ceva. Ce? În primul rând zic: Doamne miluieşte! Doamne Iisuse Hristoase!

Cercetându-ne stările sufleteşti ne putem da seama care e bolnavă şi putem alege să fim sănătoşi strigând la Domnul, rugându-ne Lui.

Dacă am o stare proastă, dacă sunt agitată, dacă sunt supărată, în timp ce fac lucrul acela mărunt, sau sunt plictisită, zic: aceasta nu este o stare normală, conştientizez asta. Acum ştiu. Ştiu că starea asta nu este starea mea de om normal, de om întreg. E o stare în care nu simt bucuria şi nu sunt conştientă că m-am născut pentru bucurie. Şi atunci voi face ceva. Ce? în primul rând zic: Doamne miluieşte! Doamne Iisuse Hristoase! Şi totul se va schimba.

Poate că voi simţi în continuare supărare că soţul meu n-a venit la timp acasă. Dar asta e o lucrare a părţii pătimitoare a sufletului, a psihismului meu, este o tulburare a sentimentelor mele şi eu le arăt Domnului ca să le lumineze cu harul Lui. Avem nevoie să înţelegem că emoţiile sunt reacţii ale psihismului şi acesta e rolul lor, e slujirea lor. Ele ne anunţă ne dau putere să luăm atitudini faţă de ce ne face bine sau rău. Rău e doar când ne aşternem viaţa întreagă pe ele.

Când avem relaţii bazate pe reciprocitate: mă iubeşti – te iubesc, te uiţi urât la mine – mă uit urat la tine… acesta este iadul relaţiilor noastre. Ca să scăpăm din el avem nevoie să lucrăm Poruncile ca să ne curăţim sufletul, sentimentele şi mintea. Altfel nu ajungem la întâlnirea conştientă şi simţită cu Dumnezeu în inima noastră. Da, Dumnezeu este „ascuns în porunci”, nu-L putem vedea şi simţi dacă nu ne curăţim mintea şi sufletul prin ele.

Avem nevoie să fim atenţi însă cum lucrăm poruncile şi cum ne curăţă ele sufletul şi sentimentele.

Etras din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 18

E indicat sau nu să mergem la psiholog?

E indicat sau nu să mergem la psiholog? Terapia cu acesta n-ar putea conduce la o îndreptare a persoanei?
Dacă ați vrea să aprofundăm, ar trebui să mergem până la momentul în care Adam a fost alungat din rai și i s-au dat haine din piele. La aceste haine de piele se referă psihologii, numai că ei nu știu, n-au aflat aceasta. Mai este un punct de plecare: cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune că sunt oameni trupești, oameni sufletești și oameni duhovnicești. Psihé înseamnă suflet, dar nu e sufletul acela pe care-l numim noi duh, acela după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că sufletul acesta psihé este de fapt o parte mai fină a trupului; deci nu are de-a face cu chipul lui Dumnezeu din noi. Și atunci ei ar putea să îndrepte numai ceea ce ține de trup, cel mult să ne facă niște oameni mai morali. Dar oameni duhovnicești n-au cum să ne facă. Să ne pună pe adevărata noastră linie – nu pot.

Dar psihoterapia?
Este același lucru. Psihoterapia e făcută, de fapt, de psihologi.

Dar cărțile de psihoterapie ortodoxă nu ne ajută?
Atâta vreme cât încearcă să plieze psihologia pe duhovnicie, să aplice metode de psihologie la duhovnicie, nu este în regulă. Cât timp încearcă să-L dea la o parte pe Dumnezeu, iarăși nu e în regulă. N-am spus că psihologia nu este bună, ci că problema ei intervine în momentul în care încearcă să înlăture duhovnicia. De obicei nu se pot cupla acestea două, pentru că ar fi ca două săbii în aceeași teacă: fiecare își propune să conducă și atunci nu se poate. Dar dacă psihologia se supune duhovniciei, da, sunt de acord. Pentru că, la fel cum sufletul este mai presus decât trupul, așa și duhovnicia e mai presus decât psihologia.

Psihologia merge de obicei pe niște rețete, după niște tipare. Dacă duhovnicia este băgată în tipare, s-a terminat cu taina, iar credința devine atunci o credință magică. Eu m-aș duce la psiholog dacă m-aș asigura înainte că el se poate supune unui duhovnic.

Dacă psihologii înțeleg că se ocupă de o anumită problemă și atât, adică de anumite dependențe și mai departe îl lasă pe duhovnic să-și facă treaba lui, e foarte bine. Dar eu, personal, cred că un duhovnic bun ar rezolva mai bine problema aceasta. O dependență se poate rezolva cu o altă dependență. Știi de ce este foarte greu să vindeci un dependent? Pentru că de foarte multe ori nu ai ce să-i oferi în schimb. Dă-i ceva în schimb. N-a zis bine Părintele Stăniloae că iubirea vindecă orice patimă? Iubirea e un fel de dependență.

Asta ca să vedeți că sunt niște nuanțe care arată că psihologii nu sunt strict necesari. Pot să funcționeze bine, dar în anumite limite.

Din propria experiență pot spune că pe mine m-a ajutat psihologia.

Da, dar de aici încolo tu trebuie să mergi mai departe. Ea a constituit doar o treaptă pentru tine. Dacă asta a fost limba pe care o vorbeai tu, prin asta ți-a vorbit Dumnezeu. Nu orice ne ajută ne dă și viață sau ne este suficient. Ne trebuie permanent mai mult. Aceste metode psihologice pot ajuta, însă nu sunt cele mai bune. Noi avem de la Dumnezeu capacitatea de a deveni dumnezei, de a ne depăși permanent condiția. De ce să tai cu piatra, când poți să iei o trusă de scule performante?

Caută să-ți depășești condiția, caută mai mult. Psihologul îți explică ce se întâmplă în trupul tău, în mintea ta, dar duhovnicul te duce la sursă direct.

Și e și gratis. Ultima dată când am verificat era gratis. Nu știu când se termină promoția asta.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.
și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Cum vine vindecarea in sufletul tau

Așadar, nu poți s-o vindeci (suferința) și nu poți s-o percepi ca și cum nu există. Ea mocnește în tine, dar poți s-o depășești, nu să o lași și să pleci, pentru că oriunde vei merge ea va veni cu tine, ci să o socotești că Dumnezeu o îngăduie, o rânduiește, și cunoaște pentru ce acea durere există. Pentru că este Atotînțelept, Atotbun, Iubitor de oameni și Iubire deplină.

Nu greșește, și-l înconjoară pe om cu o asemenea iubire, pe care acela nici nu poate s-o bănuiască. O astfel de iubire are Dumnezeu pentru făptura Sa.

În acel ceas, dacă poți să crezi astfel și să te lași pe seama harului lui Dumnezeu, a iubirii și a proniei Lui, dacă te predai în întregime tainei dumnezeiești, chiar dacă durerea și starea în care te afli te silesc să te împotmolești, atunci apare asemenea vindecare în suflet, ca și cum nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Simți în suflet un asemenea bine, o asemenea cunoaștere a lui Dumnezeu, a proniei, a iubirii Lui – cunoaștere în sensul de experiență – pe care nu le-ai fi cunoscut altfel.

Numai atunci când Dumnezeu îngăduie suferința vine și acest fel de binefacere. Vezi binele, te încredințezi de el și vei spune:

„Dumnezeul meu, lucru mai dureros n-am trăit în viața mea! Dumnezeul meu, să nu-l lași să se mai întâmple nimănui! Dar în nici un alt mod n-ar fi putut să apară binele înlăuntrul sufletului meu. Prin această smerenie, prin această pocăință, prin acest fel de a cădea și a mă închina, mi-a venit fericirea! Această comuniune și unire cu Tine nu s-ar fi întâmplat în alt mod!”

Și omul începe să „adulmece” înlăuntrul sufletului său mântuirea, dacă-mi îngăduiți să spun așa.

Toate cele despre care spunem teoretic că sunt mântuire, că Dumnezeu ne mântuiește începem să le vedem înaintând astfel. Omul „adulmecă” mântuirea cu toate că nu dorește suferința, asemenea Domnului Care a zis: „Părintele meu, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta”, este însă pregătit să continue: „Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.”

Dacă începem să vedem în acest fel de viața de fiecare zi, dacă percepem astfel tot ce ni se întâmplă, dacă tindem în acest mod să ne apropiem de Dumnezeu și să simțim că și El se apropie de noi, dacă apare o astfel de schimbare înlăuntrul nostru, înțelegem cu toții că avem de făcut o lucrare înălțătoare și însemnată.

Și prin acestea, puțin câte puțin, sufletul nostru se îndreaptă spre mântuire.

Să lăsăm în seama lui Dumnezeu cât va dura aceasta și greutățile prin care vom trece. S-o lăsăm în seama Lui, dar vă repet, cu siguranța, cu certitudinea că El ne duce la mântuire.

Să zicem precum profetul: „Grăiește Doamne, robul tău ascultă!”

Am putea adăuga și cuvintele Sfântului Augustin: „Dă-mi, Tu Cel ce poruncești și poruncește ceea ce voiești!” Desigur, poate că altfel înțelegea aceste cuvinte Sfântul Augustin, dar noi înlegem astfel:

„Ajută-mă, Dumnezeul meu, să depășesc această greutate care este cumplită. Să mă ajuți de fiecare dată s-o duc, adică să se întâmple ceea ce tu dorești, și de acum înainte să îndur toate câte vrei să mi se întâmple!”

Și, astfel, înaintăm spre mântuire.

„Dumnezeul meu, lucru mai dureros n-am trăit în viața mea! Dar, Dumnezeul meu, această smerenie, această căință, această dorință de a cădea și a mă închina înaintea Ta, această comuniune și această unire cu tine prin nimic altceva n-ar fi dobândit-o sufletul meu”.

Taina Suferinței – Arhim. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină – București 2007

Dar cu oamenii invidioşi cum ne luptăm?

Părinte, de unde vine invidia? Cum e cu omul in­vidios?

De la diavol vine, de unde din altă parte?!

Ce vă spuneam eu până acum? Toţi cei care se duc la biserică, toţi cei care se mărturisesc, toţi cei care se scoală noaptea la rugăciune, fac lucruri bune. Dar cel mai mult contează să ne păzim şi să nu osândim.

De ce tot zic eu să nu osândim? Pentru că o să obser­vaţi şi frăţiile voastre că patima osânditului o au înde­osebi oamenii cei invidioşi…

Dar ne putem apropia de cei invidioşi? Putem să-i îndreptăm?

Putem să ne apropiem de ei, dar cu grijă, căci toţi acei care au invidie în suflete sunt oameni foarte periculoşi.

Să ţineţi minte de la mine: omului invidios să nu-i spui niciodată bucuria ta! Spune-i doar scârba ta, numai supărarea pe care o ai. Că, dacă îi spui scârba ta; el se va linişti.

Aşa îi liniştim, văzându-ne întristaţi?

Aşa, aşa…

Adică să nu ne bazăm pe aceia, să le spunem doar necazurile noastre…

Exact. Ţine minte aşa: să nu te jeluieşti niciodată la omul invidios, căci cu nimic nu te va ajuta. Pentru că omul invidios nu te poate ajuta, căci în el sălăşluieşte un duh necurat, nu Duhul lui Dumnezeu. Cine are Duhul lui Dumnezeu, are dragoste, are milă, iartă, e iubitor si milos. Omul invidios nu are nimic din toate astea.

Părinte, dar cu oamenii răi la fel ne luptăm? Arătându-ne doar necazurile?

La fel. Dar, să ştii de la mine, nu cu oamenii trebuie să ne luptăm, ci cu duhurile din ei.

Pe duşman îl dezarmezi cu dragoste, cu daruri şi cu un cuvânt bun. Omul acela care ţi-este vrăjmaş, dacă vede că vii la el cu daruri şi cu un cuvânt bun, îl va lăsa pe Duhul Sfânt să izgonească din sufletul lui duhurile rele de care este cuprins şi va scăpa de ele.

Aşa că, atunci când vedem pe cineva că se uită urât la noi, sau ne vorbeşte urât, ne bârfeşte, trebuie să spunem în gând o rugăciune prin care să-i cerem Bunului Dum­nezeu să liniştească acea persoană şi, în acelaşi timp, să ne arătăm mila faţă de acel om.

Căci ajută foarte mult să ai milă faţă de aproape, doar aşa câştigi un duşman de partea ta.

Dar avem noi puterea de a ne ruga pentru duşma­nul nostru?

Avem! Trebuie să avem!

La rugăciunea Tatăl nostru se spune aşa: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”. De aceea, de pildă, nu avem voie să dăm pe ni­meni în judecată. Că, dacă dăm pe cineva în judecată, nu mai putem spune Tatăl nostru.

Şi-apoi, ca să te rogi pentru duşmanul tău, îţi trebuie smerenie.

“Convorbiri cu părintele Proclu Nicău – pustnicul din Munţii Neamţului”, Fabian Anton

Când vine tristețea…

                    „Tristețea este rana sufletului” (Sf. Ioan Gură de Aur)

 Nu fiecare zi e plină de lumină. Mai sunt și dintre cele sumbre. Dar important nu este cum e timpul afară, ci cum te simți sufletește.

Mă apasă o tristețe profundă și sunt mâhnit, pentru că oamenii nu vor să-și schimbe viața, nu se întorc cu fața spre Dumnezeu, irosesc zile, ani, chiar întreaga viață pe lucruri de nimic…

Pe de altă parte, sunt conștient de faptul că nu sunt în stare să răstorn munții și să schimb mentalitatea, atitudinea, caracterul, năravurile și moravurile celor din jur.

Urmează să-mi schimb atitudinea față de tot ce mă înconjoară. Să-mi schimb ochii.

Lumea necesită a fi acceptată și iubită așa cum este, cel mult ajutată să tindă spre o viață îmbunătățită. Dumnezeu este cel care face minuni, noi doar îi cerem ajutorul pentru noi și pentru aproapele. Iată ce ne zice Sf. Siluan Athonitul: „Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei. Ziarele scriu nu despre oameni, ci despre întâmplări, şi nici aia adevărat; ele aduc tulburare minţii şi adevărul tot nu-l vei afla din ele; dar rugăciunea curăță mintea şi ea vede mai bine totul.” Să ne corectăm vederea prin rugăciune!

Nu avem dreptul să lăsăm aripile în jos, nu e voie să cădem în deznădejde, ci să ne încredem în ajutorul Celui de Sus și să luptăm pentru o viață înduhovnicită.

Foarte profund la acest capitol este Nicolae Steinhardt. Iată câteva spicuiri din operele sale: „Există momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul instantaneu îţi poate controla angoasa. Există şi o fericire exaltată dacă, în loc de a urla spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi m-ai înzestrat cu liberul arbitru. Pot îndura, pot răbda. Nu cârtesc, nu mă vait, nu mă dau bătut, mă ţin tare, sfidez Realitatea, o fac de ruşine şi ocară. Nu degeaba m-ai făcut om… În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos!)… Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur… ”

Schimbându-ne atitudinea, apropiindu-ne de aproapele nostru, așa cum este, ne apropiem de Dumnezeu. Astfel, ne apropiem de dragoste, care face minuni, sparge ghețari, încălzește inima și ne face să ne bucurăm de viață, care e un dar de nedescris.

„Să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară mulţime de prieteni şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul iarăşi se va înălţa.” – ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul.

Să alegem a fi în ceata celor veseli și plini de viață în dragostea lui Hristos și norii tristeții se vor risipi!

 Preot Octavian MOȘIN